Sorin Szucs. NOAPTEA
Pentru A.,
pentru nopţile de vară cu ferestre deschise
noaptea
atunci noaptea
pe drumuri
pe care ne aşezaseră/alţii
fiecare în câte o maşină
fiecare maşină, bineînţeles – în context,
condusă de câte cineva
cineva dintre aceia care ne aşezaseră
pe drumurile
vorbite mai sus, aici, între noi, mai devreme cu câteva cuvinte
eu: poeţi cu nume de femei
poeţi cu înfăţişare de animale
maşini care se mişcă
maşini pentru a se mişca pe drumuri
făcute de alţii - mai mult sau mai puţin
cunoscuţi
maşini pentru făcut semne
pe lucruri, pe obiecte, pe corpuri, pe trupuri
pe drumuri – pentru a arăta încotro
a merge
maşini care ajută copiii să se nască
maşini pentru sfârtecat trupuri
maşini pentru sfârtecat copaci pomi arbori
iarbă – maşini pentru tocat iarbă
maşini pentru calculat
Orice – nu se ştie ce
Ea: în maşina aceea
nu departe
pe drumul hotărât de alţii
întoarce capul şi priveşte
noi suntem în maşina vecină
drumul continuă
noaptea e plină de lumini
artificiale
e cald
poeţii fumează la marginea drumului
sunt în afara drumului
eu – ar trebui să aleg
mi-aş dori să pot alege
să am de ales
vocea mamei
citind din cartea de citire
ascultă-mă pe mine
până la urmă vom primi un semn
trebuie să ai răbdare
şi să fii atent
poate ar trebui să-i vorbesc mamei
să-i spun că s-au făcut semne
şi că ne vom opri
imediat ce drumul va permite
să vorbim
din nou luminile artificiale în noapte
luminile oraşului
o mamă întinde nişte rufe pe o frânghie
într-o curte ceva mai departe
curând drumul va permite oprirea
pe mâini avem tot felul de semne
noaptea e suficient de senină
încât stelele
o piaţă dintr-un oraş depărtat
despre care aş vrea să vorbesc
maşinile s-au oprit
corpurile se arată – faţă în faţă
mâini care se ating
ea – transparentă
eu – privirea se mulţumeşte/acum/cu forme/
aflate în memorie
ea – se leagănă
în timp/ce/semnele/tac
undeva nu departe
seminţe plutesc şi se desfac în van
cuvinte se mişcă
la fel ca maşinile la fel ca luminile
oraşului
totul curge
mai departe
ea – translucidă
fum
eu – există vreo limbă în care să putem vorbi
fără ca mama
aş vrea să pot alege aş vrea să tac
în piaţa oraşului depărtat
unde poeţii au nume de femei
înfăţişări de animale
iar maşinile
neutrum: dragostea este adusă în discuţie
semne seminţe şi cuvinte
apă maşini alcool şi fum
chipuri apar vopsite
uneori doar în parte
utrum: maşini pentru sfârtecat trupuri
cuvinte se ciocnesc
se întretaie
muzica ar trebui să urmeze dansul
sau invers
suntem atât de aproape
cât permit ideile
măştile rituale se rostogolesc
de la unul la celălalt
în timp ce amintirea zeilor
se vede în forma locului
în măsura timpului
în felul atingerilor
în ritmul în care respiraţia devine
amintire
băieţi fete noapte masă muzică vin
ani în care am ajuns până aici
tutun arzând
chipuri şi măşti – carne şi hârtie
căzând ridicându-se
trupuri arzând păsări care s-au oprit
în liniştea pădurii –
- nu
acum nu mă pot întoarce
ştiu că nu există libertate
acolo unde totul este constrâns, este redus
la obligaţia de a alege
mă voi lăsa privit
şi mă voi preface că mă uit
ca toate jocurile - vorbirea
din nou vorbirea
se ajunge la nume şi numere
să fim unul pentru celălalt
gest şi memorie
există locuri şi există spaţii
atingeri
în treacăt
şi în trecere
pe mâini avem semne şi urme
am putea continua
sau ar putea începe
ceva ori nimic
de undeva - / - lumina
şi a fost o seară şi a fost o dimineaţă
piaţa / oraşul depărtat
poeţii dorm în iarbă
în camera mea miroase a ceai
şi a iarbă
apoi o zi în care am făcut ceea ce au cerut ceilalţi de la mine
vocea care se aude e a ei
amintiri
din clipa de faţă
cum ar fi dacă
pentru câteva clipe
am privi împreună
să ne putem permite
pentru câteva clipe
acelaşi semn
erau ani în care îmi plăcea să vorbesc despre
cunoaştere
apoi am adormit pentru scurt timp
şi m-am trezit
iar cel din oglindă
a rostit
litera care nu are sunet
de atunci
melancholia
ea singură
în pragul uşii
nu îmi amintesc drumul
nu l-am gândit
ea singură în lumină
ea – transparentă
fum
ea este
eu singurătatea mea
şi ea
ceea ce pare şi ceea ce este
niciun zeu care locuieşte în text
nu ne mai poate ajuta
acum
singurătatea
va rămâne
în grădină
nu va exista căutare
singurătatea
grădina
ea
a rostit
ultimul
cuvânt
ea
şi a fost o seară
este noapte
este vară
camera are ferestre
deschise
undeva departe
în dealuri scufundate
în întuneric
invers
dorm trupuri
de lut
poeţii sunt în piaţă
în oraşul îndepărtat
şi numără beau vin şi numără
întâmplările vestmintele războaiele
nopţile cuvintele
ea s-a apropiat
a pornit către mine
a trecut de singurătatea mea
şi nu m-am ferit
ea este acum mai aproape de mine
decât singurătatea mea
ea mă priveşte
cuvintele întâmplările vestmintele
au rămas poeţilor
care sunt tot mai departe
aici suntem doar ea eu
total deschişi
către deschidere/a
ferestrei
deschisă
către o
deschidere
fără limite
ea continuă
să mă privească
privirea înlătură îndepărtează
semnele – nu mai sunt un nume un număr
măştile – se desprind şi cad măştile - platoşe, zboară măştile – păsări se duc spre colţuri de umbră măştile - lilieci pleacă înot măştile - peşti
nu mă feresc
ci stau
în privirea ei
acum nu mai există drum
ea mă cuprinde mă învăluie
în noaptea de vară cu ferestre deschise
ne rostogolim neclintit
prin lanuri care foşnesc tăcere
prin valuri care zbat împietrit
dincolo de oglinzi/în care poeţii
s-ar vrea văzuţi precum în ochii
mame / lor
uneltele au fost acoperite de uitare
vieţuitoarele sunt în vizuine
lucrurile şi-au pierdut forma
în întuneric
pulberea a acoperit focul
de mai înăuntru decât apropierea
ea
se arată
/ceea ce este şi ceea ce nu este/
/aşa cum este şi aşa cum nu este/
a fi şi a nu fi
căci
lupta cu îngerul
înseamnă – de fapt –
a face dragoste
cu necunoscut
îngerul domnului
necunoscut
o noapte întreagă
cât va dura această noapte
va fi fost o seară va fi fiind o dimineaţă
cine suntem atunci când vorbim
în timp
roata
odată cu ea
repetiţie
de la sfârşit luminii până la început luminii
ea
a face dragoste
înseamnă
lùpta şi a luptà cu îngerul
apoi
:
ziua
toată noaptea
lupta
îngerul
ea
a face
dragoste
apoi: ziua
/a fost o seară/
fereastra este deschisă
lumina
respiraţie
amintire
roata
repetiţie
ea îmi vorbeşte
cu trupul ei din trupul meu
trebuie
să pleci
oricând
ar putea veni
cineva
s-ar putea
întâmpla
să ne vadă
să fim
văzuţi
aşa
ar începe
totul
şi nu
vreau
aceasta este bucuria
aceasta suntem noi
nu vom face din dragoste
ritual sau poveste
nimic nu începe
niciun nume
totul este
/şi/continuu
este lumină
suntem în grădină
parcul este pustiu
plouă
grădina
pustie
lumina
ploaia
apoi
ea
această grădină nu are ziduri sau garduri sau oprelişti sau pază
ea
doar
este
ca şi ploaia
ca şi noi
ca şi bucuria
ca şi dragostea
priveşte
acum
nu mă mai poţi
vedea
parcul era pustiu în ziua cu ploaie
iar aleile nu aveau sfârşit
şi se întretăiau şi se bifurcau
şi îşi schimbau direcţiile
continuu
ea
noi
amândoi
ceea ce este
dragostea
ne vom vedea
când mă vei găsi
ea
am
rămas
în grădină
ploaia
în noaptea aceea
poeţii erau în piaţă
ei le-au spus tuturor
că vor juca şah cu ipostazele lor feminine
şi vor dansa
după ce oraşul s-a proclamat deschis
şi le-a oferit poeţilor cupe cu cucută
spre a îşi potoli setea provocată
de dansul lor tot mai înflăcărat
s-a pornit o ploaie de foc
şi totul a fost cuprins de flăcări
şi a ars până nu au mai rămas
decât acele lucruri sau semne
care nu se consumă în foc
apoi a venit un val mare de apă
care a stins focul
şi a acoperit totul
apa era atât de sărată
încât poeţii au prins – la suprafaţă –
o crustă groasă de sare
încât păreau împietriţi în formele de sare
când s-au retras apele /
când apele au curs mai departe
deşi ei continuau să danseze
înăuntru
în ferenezia dansului dinăuntru
corpurile poeţilor – corpurile poetice ale poeţilor -
au degajat / emanat o asemenea căldură
încât crusta de sare a fost calcinată
şi a început să crape
şi să se desprindă
fusese seară, apoi noapte
şi a venit dimineaţa
soarele a apărut şi a uscat
ultimele picături de apă
şi sarea care acoperea tot
apoi a venit vântul
şi a spulberat sarea
uscată şi făcută pulbere
şi atunci poeţii
s-au pomenit goi şi singuri
într-un loc în care nu mai rămăseseră
decât acelea care nu pot fi consumate de foc
luate de apă
topite de soare
spulberate de vânt
şi atunci poeţii s-au oprit din dans
şi-au strâns tablele de şah
şi-au resorbit ipostazele feminine fiecare din ei în sine
şi apoi s-au aşezat s-au privit
unii pe alţii şi fiecare în ochii celorlalţi
celuilalt
şi
pentru câteva clipe
s-au odihnit
în tăcere
apoi au plecat
să planteze o pădure
şi să se stabilească în ea
căci oraşele
/oricât de îndepărtate sau de apropiate/
se vădiseră
a fi
în van
