ION LUCA CARAGIALE 1852-1912
Amorul la bina
Daca in prozele sale profund realiste Caragiale trateaza amorul in functie de bani, iar filmele inspirate de ele au o componenta avara, dupa modelul lui Stroheim din Rapacitate, in comedii Caragiale multa accentul pe politica (O scrisoare pierduta), pe “onoarea de familist” (O noapte furtunoasa) sau pe “amorul la bina” (D’ale carnavalului), care este amorul erotic primar, cand barbatul o doseste pe femeie intr-o bina sau binea, o sandrama in reparatie, unde nu bate vantul si i-o poate trage fara alte farafastacuri amoroase.
Caragiale a marturisit nu o data, mi ales cand se afla in casa Suchianu, cu amici pe potriva, cum ar fi Delavrancea, ca singurul amor cinstit e “amorul la binea”, leac impotriva geloziei, a tradarii familei. El nu concepea altfel amorul, iar femeia trebuie astfel tratata, ca la binea. Amorul la binea este la limita pornografiei, esenta lui fiind “traducerea” (“Nae ma traduce… fidelul meu amant, caruia i-am fost totdeauna fidea”).
E semnificativ de altfel faptul ca cel care incurca itele, care face ca o noapte in casa lui Jupan Dumitrache sa fie furtunoasa, este insusi “binagiul” care a facut reparatii la gardul Jupanului si a batut numarul casei pe dos, din 6 facand 9, de unde toata incurcatura lui Rica Venturiano si sperietura pe care o trage de la haitasii lui inarmati pana-n dinti, mai ceva decat coltii haitei de caini care l-a pus pe fuga, cand a urmarit-o pe Zita dupa ce a iesit de la “Union”.
Filmul O noapte furtunoasa (1943) este considerat capodopera lui Jean Georgescu, ecranizarea reper din perioada veche. La ANF se pastreaza o copie in lungime de 1 900 m. Din nefericire, negativul a fost ciopartit. Parca planeaza asupra filmelor dupa Caragiale un blestem, odata cu Razbunarea lui Lecca din 1913. La reluarea difuzarii filmului lui Jean Georgescu in anul 1952, cu prilejul centenarului I.L.Caragiale, cenzuara comunista a taiat direct din negativ o secventa si a distrus-o, pe motiv ca era indecenta. E vorba de o scena in care Zita se dezbraca de rochie, etalandu-si un nostim si intim jupon cu zorzonele si fundite.
Si cand ne gandim ca in urma cu 50 de ani, deci la inceputurile cinematografului, Edwin S. Porter realiza curent in America astfel de filmulete “indecente”! Dar nici in anul 1981, cand Lucian Pintilie a creat De ce trag clopotele, Mitica?, dupa D’ale carnavalului si alte scrieri de I.L. Caragiale, eroticul nu era liber, era vazut ca un blam. Filmul a fost interzis de cenzura comunista, fiindca eroticul servea satira politica in asemenea masura ca devenea un atentat la morala regimului. Nu e de crezut ca amorul, fie el si deocheat, poate fi o arma de temut pentru un sistem! Filmul lui Pintilie a putut avea premiera abia in 1990, pe 29 octombrie, la cinematograful “Scala” din Bucuresti. Ce e deocheat in acest film? Nimic. Deocheata este tipologia diversa, meschina si groteasca a personajelor, a societatii romanesti vazute prin prisma micii burghezii de mahala, dispusa oricand sa tradeze politicul in favoarea eroicului si invers, dupa cum o cer “enteresele”. Deocheata este violenta si mizeria patriotarda, ca si carnavalul ce se transforma intr-un fel de apocalipsa.
De ce trag clopotele, Mitica? trebuie socotit un reper in istoria filmului erotic romanesc, desi mi-aduc aminte ca Jean Georgescu avea o alta parere, el fiind un “crai” de moda veche, considerand ca amorul caragialesc are decenta, nu e deocheat, nu depaseste limitele bunului simt. Si o dovedeste din plin in O noapte furtunoasa, unde, in afara de secventa eliminata de cenzura comunista, nu apare nimic dezbracat, asa cum se intampla curent in teatru. Ba am vazut o montare a acestei piese la Timisoara de-a dreptul pornografica. In aceasta nota l-a montat si Tocilescu e Caragiale, si alti regizori. Sigur, Jean Georgescu are dreptate. Amorul la binea este extrascenic, nu la vedere.
Eroticul insa este in prim-plan daca ne gandim ca tema principala este incornorarea, respectiv onoarea de familist a lui Jupan Dumitrache incornorata de omul de casa, Chriac, filon comic care se suprapune peste “amoarea” dintre Rica Venturiano si Zita.
Jean Georgescu nu face decat vizualizeaza epica din replicile piesei. Asa se naste o epoca, Bucurestii anului 1876, cand a socotit regizorul ca se petrece actiunea piesei lui Caragiale. Bucurestii ca o mahala, in care negustorii cu stare convietuiesc cu “bagabontii”, spectacolele de la “Union” cu maidanul plin de javre. La “Union” numai lui Jupan Dumitrache i se pare ca totul e deocheat, fara sa banuiasca, nici cand gaseste legatura lui Chiriac in patul Vetei, ca adevarata indecenta e in casa lui, in chiar familia lui!
Caragiale stie ca nimeni altul sa faca din concubnaj starea normala a societatii romanesti. Zoe isi inseala de opt ani barbatul, Trahanache nu banuieste nimic, dimpotriva, il considera pe amant, pe Fanica Tipatescu, cel mai bun amic, asa cum Jupan Dumitrache il considera pe Chriac, “om de incredere”. Nu e nimc scandalos sa ai un amant sau o amanta, acest fapt e o garantie a familiei, asa cum considera Caragiale ca este chiar bordelul. Traducerea in amor nu este un pacat, asa cum nici can-can-ul nu este un viciu, lectie morala care in epoca interbelica a fost importata de la francezi.
Se pare ca si la romani Eros este orb, nu are tata, nici mama, Amorul e boala care da fiori in toate relatiile interumane. Iar rege intr-ale amorului este Caragiale. De aceea, acest fenomen poate fi numit caragialeros. Asa cum fenomenul nasterii cinematografului are aceeasi pecete, pe care am analizat-o in studiul Caragialiograful.
Si daca avem in vedere ca toate comediile lui Caragiale au fost ecranizate, D’ale carnavalului chiar de doua ori, se poate spune ca istoria filmului erotic romanesc este o istorie caragialesca, este un caragialeros. In care “traducerea” este o constanta, o permanenta, nu numai erotica, ci si politica. Si in O noapte furtunoasa, dar si in O scrisoare pierduta, film tras dupa spectacolul montat de Sica Alexandrescu la Teatrul National, adaptare la care si-a adus aportul si Victor Iliu, dar mai ales in D’ale carnavalului (1959), in regia lui Gheorghe Naghi si Aurel Micheles, care au ideea sa introduca printre personaje si pe Conu Leonida, si pe Efimita lui, iar mai tarziu, in anii ’80, in ecranizareea lui Pintilie, dominanta este relatia in triunghi, iar politica se rezolva numai pe cale erotica.
O scrisorica de amor, un biletel pierdut, dau peste cap o urbe aflata in fierbere politica, in campanie electorala. Amorul e acidul care incinge spiritele. Dar el e mai tare decat politica. Tipatescu renunta la madat, dar nu renunta la Zoe. La fel si Nae Girimea, dupa ce se impaca cu cei doi incornorati ai sai, Pampon si Cracanel, nu renunta la cele doua amante, Mita si Didina. Noi cunoastem si cazul unui presedinte, care, nici cand protestatarii striga “jos”, nu renunta la amanta sa de satra.
Pintilie realizase la Bulandra un spectacol antologic, dar filmul dezvolta mult fenomenul caragialeros, amorul popular si concubinajul devin o baie de santaj politic. Tradarile si inselarile devin natura vietii parlamentare, iar o noua versiune a filmului ar implica in zilele noastre si amorul prezidential. Amantlacul este o practica la bina, prin care trece toata clasa noastra politica.
Grid Modorcea
New York