HAVEL DUPĂ HAVEL
… Se joacă mult Havel la ora asta. Reprezentarea textelor sale este primită cu simpatie de către un public încântat să audă rostite cu voce tare câteva din adevărurile pe care, până mai ieri, abia îndrăznea să le gândească, eventual să le şoptească prietenilor de absolută încredere – şi asta, cu o strângere de inimă: “Dar dacă se va auzi la Secu’?” Căci, aşa cum ne încredinţează unul dintre personajele lui Vaclav Havel, “omul e porc: ciripeşte”.
Tripticul … vorbeşte despre dictatură şi despre efectele ei, care se întâmplă, în cerc vicios, să fie şi factorii ei favorizanţi, despre psihoza trecând drept normalitate din cauza caracterului ei general, unanim, impersonal, deci impus, chipurile, de o legitate social-istorică, despre orwellianul (şi schizofrenicul) Dublu Gând acceptat ca normă generală de inserare în social, despre o societate bolnavă de laşitate şi delaţiune – adică despre lucruri care ne privesc. “Îndrăzneala” de a aduce pe scenă limbajul frust, adesea argotic, al vieţii cotidiene deranjează pe câte cineva, întâmplător tocmai pe unul (altminteri, reputat profesionist) care a avut recent candoarea de a susţine – în faţa unei unei adunări de oameni de teatru – că, la noi, nu s-au tipărit şi jucat piese omagiale despre N. Ceauşescu. Din fericire, nu deranjează marele public, ba chiar dimpotrivă. Cât despre muştele de pe anumite căciuli…
Aşadar, Havel este actual. Dacă, la debut, în 1964, actualul preşedinte al Cehoslovaciei utiliza mijloace împrumutate în mod evident din teatrul lui Ionescu, piesele relativ târzii ale scenariului de faţă posedă timbru propriu, personalitate distinctă şi, fără a fi simpliste ori agitatorice, au un aer direct şi univoc. Nu ştiu dacă cele trei piese (sau, mai degrabă, acte) au fost concepute cu scopul expres de a fi reprezentate împreună, dar ele funcţionează ca părţi ale unui întreg unitar, sincer şi autobiografic fără putinţă de contrazicere, coerent şi convingător în simplitatea construcţiei sale.
Pe parcursul acţiunii, simpla trecere a unui nonconformist, a intelectualului disident, printre semenii săi provoacă anumite reacţii. Cel în cauză nu face, aparent, decât să existe – şi atâta îi este de ajuns pentru a se afla în conflict cu mediul ambiant. Personajul incomod, protestatarul care nu acceptă regula jocului, “intrarea în rândul lumii”, rămâne identic cu sine. De schimbat, se schimbă în cele trei situaţii numai interlocutorii. Poziţia sa este clară, mai complicată este a celorlalţi, pe care obscure sentimente de vinovăţie îi fac să şi-o definească în raport cu el. …
fragment dintr-o cronică de D.P.
(Teatrul azi, nr. 5-6/1991)