Radu Aldulescu. ANA MARIA ŞI ÎNGERII
- fragment –
Măcar că nu i-ar mai fi fost de vreun folos, de-acum ştia, îi era limpede, patroana Iuliana, balena, securista aia împuţită i-o făcuse. Îi pusese o vorbă bună, o vorbă grea, pe lîngă Feri şi Ovidiu, că le-a turnat tovarăşii şi la o adică ăştia pot s-o şi omoare. Ba de un folos tot i-ar fi, socotind că pînă la urmă şi-a făcut-o cu mîna ei, cînd se dusese la Trocadero la românii din Viena cu foamea-n gît, după slujbă şi pe urmă după locuinţă. La cine caşti gura şi pare că vrea să-ţi facă bine, vezi, pînă la urmă ţi-o coace. E bine ştiut pentru altădată, da, uite ce păţise, în ce mizerie nimerise, după ce rămăsese fără Ana Maria, draga mamei, ghemuită aicea pe parchet, căzută, bătută şi somnul năpădind-o ca un leşin, ca o cădere nesfîrşită într-un hău negru nesfîrşit.
O treziră frigul şi durerile din fălci şi din coaste. Simţi ceva cald, ca un sac înghesuindu-se în spate şi o respiraţie susurînd uşor. Nu era singură, deh, ridicîndu-se cu junghiuri şi gemete în capul oaselor, văzu ghemuit în spatele ei, ca pentru a se încălzi, un băietan ca la şaişpe ani echipat ca ea, în blugi şi canadiană. Îl zgîlţîi să-l scoale, curioasă, care o fi rostul lui pe aici. Dar poate nici să-l fi luat la palme nu s-ar fi trezit. Gemu şi el, acompaniind-o parcă, imitînd-o, acoperindu-şi faţa cu antebraţul ca să-i arate că vrea să fie lăsat în pace să doarmă.
Deschise larg fereastra, cu tot frigul care o făcu să se izbească cu palmele peste braţe şi pulpe, şi iarăşi cu gîndul cum ar putea scăpa pe fereasră. De undeva dintre acoperişurile clădirilor zvelte, cu ferestre înguste şi înalte încadrate de ghirlande şi falduri de piatră, creştea şi urca lumina curată şi rece a unui răsărit imperial, care-i plecă privirea spre traficul din stradă şi trecătorii rari de pe trotuar. Uite de ce se întorsese în Viena, ca să stea închisă aici. Era în Viena fără să fie în Viena. Ca să ajungă-n Viena i-ar fi trebuit ceva ca o frînghie, de patru-cinci metri barem, s-o lege de cercevea şi să coboare pe ea pînă la capăt, de unde şi-ar putea da drumul jos fără să-şi rupă ceva…
- Închide geamul ăla, că-i frig!
Un glas de femeie, aha, avea o tovarăşă; poate-n aceeaşi situaţie ca ea, sechestrată, iar în secunda următoare se bucură şi mai tare auzindu-i numele strigat de cineva care descuie uşa şi recunoscu glasul lui Feri:
- Ana Maria, deşteptarea! Ai să dai în gălbinare de atîta somn!
Ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis cu fiică-sa, mai întîi puştan ghemuindu-se lîngă ea să se încălzească şi pe urmă descoperind-o crescută şi uite-o ridicîndu-se şi împleticindu-se, de-ai fi zis că şi ea fusese bătută. Resimţise toate loviturile încasate de Mariana; bătaia, pîinea noastră cea de toate zilele. Acum o vedea într-o apropiere stranie de fiică-sa, chiar dacă nu semăna deloc: brunetă, îmbujorată, tunsă scurt, cu şuviţe groase, ciumpăvite, cu un profil de băietan de la ţară, care umblă după vite cu traista cu mîncare de gît. Ana Maria, draga de ea, ieşi pe uşă şi se auzi cheia răsucindu-se-n broască în urma ei. Se întoarse după cinci minute, tot cu ochii cîrpiţi de somn, umblînd ca un somnambul. Îi adusese o găleată din tablă galvanizată, în care să-şi facă nevoile, o sticlă de doi litri cu suc şi o pungă cu sendviciuri. Ieşi fără o vorbă. Ori că nu se trezise încă, ori că n-avea voie să vorbească şi nu uită să încuie uşa iarăşi. Ana Maria, draga mamei, nu-i ca ea sechestrată, ci mai mult paznic-gardian la puşcăria asta.
Ce tîmpenie, în ce nenorocire a nimerit… Pînă seara s-a zgîit pe fereastră contemplîndu-şi totodată faţa plină de vînătăi în geamul ferestrei, văitîndu-se şi iar văitîndu-se, e chiar mai rău decît şi-ar fi putut închipui. Fu o clipă tentată să strige pe fereastră, să atragă atenţia cumva, să vină cineva s-o scoată de-aici, dar nu, încă n-ar fi momentul. Să mai aştepte.
Pe la opt apăru Ana Maria cu o pungă cu cutii cu bere, două pachete de ţigări, pliculeţe de cafea, pîine şi două conserve de fasole. O luă spre baie cu găleata folosită drept closet şi Mariana vru s-o urmeze. Îi făcu semn că nu e voie. În minutul cît lipsi, uşa rămase descuiată. Mariana o crăpă şi se uită în sus şi-n jos pe culoarul cufundat în întunericul diluat de lumina care venea prin uşile crăpate ale celorlalte camere dimpreună cu sporovăiala băieţilor pe care-i cunoscuse la Trocadero cu o seară înainte şi fumul gros de ţigară vătuindu-i tremurul gîndului că iar n-ar fi prielnic momentul să încerce să fugă. Fata întorcîndu-se din capătul culoarului cu găleata păru să-i confirme gîndul, făcîndu-i semn pe muteşte să fugă din uşă, că-i jale dacă o văd ăia şi-o să fie vai şi-amar de amîndouă.
Înainte de orice, îşi aprinse o ţigară şi o îmbie pe Mariana cu una. Nu fuma, dar era un bun prilej să se apuce. Se puse şi ea pe pufăit tuşind şi înecîndu-se, în timp ce Ana Maria, cu ţigara-n colţul gurii freca un nes povestindu-i ce se întîmplă pe aici şi cum a nimerit ea aici, în Viena, şi pe urmă între nenorociţii ăştia. Codre Anamaria, da, aşa e-n buletin, într-un singur cuvînt, da, ea de fel fiind din Satu Mare. Venise în Viena în ianuarie, înaintea hoţilor ăştia cu care dracu a pus-o să se-nhăiteze, de nu mai ştie cum să facă să scape de ei. Diavolu’ ăla cu coarne, da, Satana. Ea venise la sigur, c-avea o mătuşă aici unde să stea şi i-ar fi găsit şi serviciu în Viena, da’ dacă dracu şi-a băgat coada şi s-au certat, ea cu mătuşă-sa, s-a dus dracului şi cameră şi serviciu şi tot. A umblat de chiaună pe străzi pînă a dat peste Feri şi s-a cuplat cu el. A picat pe el sau el pe ea, să-l ia dracu, ce mai contează acuma? Ce contează-i că Feri-i nebun, dat dracului, pus pe rele mari: s-a jurat cu mîna pe cruce că dacă fuge de el şi-o prinde îi ia beregata cu mîna lui. Nu-i pasă, cică ar mai fi făcut d-astea, nu stă pe nicăieri fără cuţit la el. Îi e tare frică, da, d-aia stă aici cu Feri şi ăştia ai lui, cu care umblă toată ziua şi ea la furat.
După cum a văzut şi Mariana, ei pleacă dimineaţa la furat şi se întorc seara. O iau şi pe ea, pe Anamaria şi-acuma au pus-o să stea aici cu Mariana, pînă s-o obişnui, după care ar scoate-o şi pe ea pe strasse. În primu şi-n primu rînd să aibă grijă să nu încerce să fugă, că ăştia nu ţin cont. Te-njunghie ca pe-o oaie. Păi ce, Anamaria n-ar vrea să fugă, să scape de animalele astea? Şi pe urmă:
- Mariano, dacă tu zici că eşti mai deşteaptă, spune cum scăpăm de aici…
Nu-i spusese că-i mai deşteaptă, dar nu-i puţin lucru că Anamariei i-ar fi plăcut să creadă că ea e mai deşteaptă şi ştie şi poate-poate. Îi spusese doar că are o fiică, pe care tot Ana Maria o cheamă, doar că din două cuvinte şi uite ce i s-a întîmplat dacă n-a mai putut s-o ţină lîngă ea. Paguba şi nenorocirea adică, dar e într-adevăr mai deşteaptă, ştie Anamaria ce ştie. N-are ce face însă pînă nu le va cîştiga încrederea băieţilor, ca s-o lase liberă barem cît Anamaria. După o săptămînă petrecută numai în cameră, de-i venea să se urce pe pereţi, Mariana îi spuse tovarăşei sale cam ce ar fi de făcut. Să le spună că-i bolnavă de abia mai merge, că-i pe moarte şi trebuie neapărat s-o vadă un doctor, şi doar văd şi ei că mai greu s-ar descurca cu cele maxim douăzeci de cuvinte nemţeşti pe care le ştie.
- Îi spui să mă lase pe mine cu tine, să te duc la un doctor, şi pe urmă mai vedem. Important e să ne vedem ieşite de aici, înţelegi?
Anamaria începuse să zacă şi să se vaite, dar a trebuit să mai treacă o săptămînă pînă să se înduplece Feri s-o creadă bolnavă. Totodată, Mariana începu să le cîştige încrederea, după ce Ovidiu începu să vină seara la ea, s-o reguleze aproape sentimental, ca şi cum i-ar fi părut rău c-o stîlcise în bătaie. Aflase probabil între timp că nu ea îi turnase tovarăşii, dar nu şi-ar fi putut recunoaşte şi spăla greşeala, decît în felul ăsta, făcîndu-i marea onoare s-o fută, mizerabilul şi nesimţitul. Tot e bine însă c-o adoptaseră hoţii, prinseseră încredere în ea şi o însărcinară s-o ducă la doctor pe Anamaria.
În dimineaţa aia au ieşit amîndouă cu grupul. Ovidiu, Feri şi ceilalţi au luat-o pe Mariahilferstrasse spre centru, de unde s-ar fi risipit care-ncotro în tot oraşul, ca să se regăsească seara la baza din Klinkestrasse. N-ar fi fost mare lucru să dea iarăşi nas în nas cu unul din ei prin oraş şi să-şi dea seama ce vor să facă, aşa încît să n-o lălăie prea mult pe străzi. Mariana o trase după ea pe Anamaria în primul post de poliţie care le ieşi în drum şi care se dovedi a fi un penitenciar. Rosauer Lände scria pe firmă; au fost întîmpinate de nişte poliţişti-gardieni amabili, şi foarte dispuşi să le asculte oful. Mariana le spuse că sunt urmărite şi ameninţate. Au fost duse într-un birou, al directorului închisorii sau al adjunctului, un tip roşcovan îndesat, ras în cap, el însuşi aducînd a puşcăriaş. Mariana îi spuse toată povestea, exagerînd pe alocuri, dacă nu cumva chiar asta era pe cale să li se întîmple: erau în pericol de moarte, sechestrate şi ameninţate cu moartea, trimise la furat şi să se prostitueze, de către nişte români, deşi tot românce sunt şi ele…
Roşcovanul dădu un telefon şi veni un poliţist, comandant al unei secţii de poliţie din Viena, cum li s-a prezentat, căruia Mariana îi repetă toată povestea şi-n plus adresa exactă a locuinţei, amplasamentul, cum sunt dispuse camerele pe culoar, cum sunt orientate ferestrele şi tot aşa. Cu ajutorul Anamariei, Mariana îi descrise clădirea dimpreună cu străzile din împrejurimi, în timp ce omul făcea o schemă cu pixul pe o coală de hîrtie, după care le expuse în sfîrşit planul său: mîine dimineaţă poliţia va descinde în clădirea din Klinkestrasse şi-i va lua ca din oală pe toţi, toată banda, cu ajutorul celor două femei, mai ales al Marianei. În momentul cînd hoţii vor ieşi pe teren, ea va ieşi la geam să le facă cu mîna, dînd totodată de veste poliţiştilor care vor ţine zona sub observaţie.
Uite c-ajunsese să facă tocmai lucrul de care o învinuiseră Feri şi Ovidiu şi pentru care o stîlciseră în bătaie. Îi dădea în gît, da, îi dădea în primire, însufleţită de o fervoare a răzbunării de care nu s-ar fi crezut în stare, după cît omor şi umilinţă mîncase de la ei, după cît dăduseră-n ea ca într-un animal, ordinarii şi nesimţiţii.
A doua zi dimineaţă la şapte ieşi la geam şi-i făcu cu mîna lui Ovidiu. Ca şef şi căpetenie de haiduci recunoscut de tovarăşii săi, el ieşea mereu primul. Ea, ca drăguţă a şefului care tocmai îi ieşise dintre picioare şi-i dăduse curajul tîlhăritului, îi trimitea bezele şi-un surîs dulce-nmiresmat, aidoma celui cu care o momise el încoace, Ovidiule, mamă, de căcat să fii!
Semnalul a fost receptat de poliţiştii de jos, din stradă, care la rîndul lor i-au atenţionat prin staţie pe cei instalaţi la etajul de deasupra ei şi în apropierea uşii apartamentului de la trei, de unde începuseră să coboare tovarăşii lui Ovidiu, haiducii lui de căcat, ţiganii-rromii-români care-au dat iama-n inima imperiului ca să se lingă pe deşte de bunătăţile lui. A pornit atunci nebunia zgîlţîind toată clădirea cu buşituri, tropăituri, zbierete şi înjurături în româneşte şi nemţeşte, tot războiul ăla de căcat în care erai mîncat definitiv cu haiducii tăi, Ovidiule mamă. Vîrtejul de unsprezece hoţi şi cincizeci de poliţişti le luă şi pe Mariana şi Anamaria şi se scurse la vale ca un şuvoi afară-n stradă, spre duba poliţiei, cu un ciopor de ziarişti, fotografi şi cameramani ţinînd aproape.
Poliţia chemase ziarele şi televiziunile pentru organizarea unui spectacol de mare efect, preluat de canale de televiziune din tot Occidentul şi din România, iar contribuţia Marianei a fost decisivă. Cu două luni înaintea mineriadei din iunie 1990, Occidentul începea să fie pus în gardă în faţa pericolului românesc.
Era foarte probabil ca cele două românce să mai fie folosite de Poliţie pentru instrumentarea unor acţiuni asemănătoare, drept pentru care au fost duse cu dubele la secţie la grămadă cu ceilalţi, încătuşate-bruscate-îmbrîncite şi ele, protejate astfel, să nu trezească suspiciuni compatrioţilor şi tovarăşilor de hoţie şi jaf, care au intrat apoi în morişca interogatoriilor încrucişate, în grupuri şi fiecare-n parte. A fost un bun prilej pentru Mariana să-şi facă ucenicia pentru un viitor job, dînd o mînă de ajutor translatorului poliţiei care abia mai prididea să facă faţă, şi totodată să afle cam ce-i aştepta pe haiducii lui Ovidiu. În afara capului de acuzare unanim, de a se fi aflat ilegal, fără nici un act pe teritoriul Austriei, pentru unii din ei se strînseseră deja dovezi de infracţiuni de furturi din magazine, spargeri şi tîlhării, reale dar la o adică şi fabricate, conform indicaţiilor venite de sus, de la serviciile secrete române şi austrice, pe o filieră al cărei capăt se afla într-o nebuloasă totală pentru meseriaşii şi pălmaşii care întocmeau dosarele.
Unii aveau să fie trimişi în România, cu interdicţie de a mai călca pe pămînt austriac în următorii cinci ani, în timp ce alţii aveau să fie judecaţi şi condamnaţi aici, unde furaseră şi tîlhăriseră ca pe tarlaua vecinilor şi rubedeniilor lor din Bacău, Turnu Severin şi de unde or mai fi fost. Asta li se pregătea, deh, poate că-n alte împrejurări Mariana ar fi avut nişte mustrări de conştiinţă şi ar fi stat în cumpănă pînă s-o facă, dar aşa, Ovidiule mamă, cu mîna ta ţi-ai făcut-o idiotule şi nesimţitule.
Tot nu-i venea să se astîmpere idiotului şi nesimţitului. Comandantul îi spuse Marianei că e unul printre ei care spune că n-a venit la Viena să fure, că el n-are nici o treabă cu ce fac ceilalţi, căcănaru, uite-l cum se dezice şi-i reneagă pe tovarăşii lui cu care a mîncat o pîine şi-un căcat şi-auzi cică el d-aia a venit în Viena, ca să-şi aducă nevasta acasă în Arad, care a fugit şi l-a lăsat cu fiică-sa şi numai bine c-o găsise. Mariana, vezi, ea îşi părăsise familia şi casa şi-şi luase cîmpii prin Viena, iar bărbatu-său care venise după ea era chiar Ovidiu. Comandantul îl chemă şi-l întrebă în prezenţa Marianei, care la rîndu-i îl întrebă traducîndu-i întrebarea, pusă pe acelaşi ton alb ca al comandantului, iar el confirmă, întări, da, asta-i nevasta lui multiubită-fugită de-acasă, după care a venit ca s-o aducă înapoi lîngă copilă. Mariana traduse iarăşi în nemţeşte răspunsul lui Ovidiu şi comandantul o întrebă dacă-i într-adevăr aşa, la care ea, scandalizată-oripilată: ce nevastă care nevastă? Nu ţi-ar fi ruşine, fire-ai al dracului cu mă-ta de nesimţit, cine te crezi tu ca să spui minciunile astea?!
Ca şi cum nu profitase destul de ea, vezi, dădea să profite şi de nenorocirea vieţii ei, despre care o pusese dracu să i se confeseze în seara cînd îl cunoscuse la Trocadero şi o ameţise cu zîmbetul lui cîştigîndu-i inima, idiotul şi nesimţitul, o lua iarăşi cu ameţeală văzîndu-l şi auzindu-l ce dă din el. Nu va trebui să-l mai vadă şi-ntr-adevăr, acolo-n secţia de poliţie, a fost pentru ultima dată cînd l-a mai văzut pe Ovidiu şi totodată a rupt orice fel de relaţie şi cu românii care se frecau pe la Trocadero. Singura ei prietenă şi singura ei familie de fapt devenise, deocamdată, pînă ar fi adus-o pe fiică-sa, Anamaria, care-i purtase cumva noroc după atîta zbucium şi spaime, umilinţe şi bătăi. Tot se aleseseră cu ceva: camera aia de pe Klinkenstrasse, locul ispăşirii în cuibul de tîlhari. Rămăseseră să locuiască acolo împreună, pînă ce Mariana ar fi reuşit să facă rost de bani pentru ceva mai spaţios şi cu condiţii cît de cît, baie-duş-bucătărie, aşa încît plecă numaidecît să-şi caute de lucru, nemaiavînd răbdare s-aştepte să i se vindece cu totul de pe faţă vînătăile şi crestăturile lăsate de bătăile încasate de la Ovidiu şi Feri.
A găsit să lucreze la negru ca ospătăriţă într-un restaurant dintr-o periferie a Vienei, Zum Heilige Florian, răspunzînd la prima ofertă ce i-a ieşit în cale, iar totodată răspundea solicitărilor poliţiei făcînd servicii de translatoare la interogatoriile românilor luaţi de razii sau prinşi la furat. După două luni doar, a avut bani ca să-şi plătească avansul pentru închirierea unui apartament cu două cămăruţe mici, baie şi bucătărie, în cartierul 17, în care se mută cu Anamaria.
Avea acum şi spaţiu şi bani ca s-o ţină şi pe Ana Maria lîngă ea. Totuşi cea dintîi condiţie pe care i-o impunea statul austriac pentru a-şi putea aduce fiica încoace era să fie angajată legal. După multă alergătură reuşi în sfîrşit să se agaţe legal, cu carte de muncă şi impozite plătite la stat, la un Imbiss – un fel de cambuză-rulotă cu bar, frigider şi aragaz mic, închesuite în patru metri pătraţi, şi ghişeu la care se vînd băuturi şi gustări, cu un spaţiu în faţă în care încap trei-patru mese. Spaţiul fusese închiriat de la municipalitate de un anume Herr Fritz Smith, cam delăsător de felul lui, care schimbase patru vînzători în ultima lună şi căruia Mariana reuşi să-i cîştige încrederea punîndu-i afacerea pe picioare.
Înţepenea la ghişeu pe un scaun sau în picioare, preparînd băuturi şi gustări, cîte zece-paisprezece ore pe zi, vîndută-dedicată trup şi suflet stăpînului, ca la pensiunea Kraml, cu deosebirea că aici nu mai umbla în sus şi-n jos pe etaje şi nu mai deretica prin camere, restrîngîndu-şi roboteala doar în cei patru metri pătraţi din celula sau mormîntul cambuzei; abia dacă ieşea o dată la un ceas să se dezmorţească curăţind mesele de şerveţele, farfurii şi pahare de celofibră de unică folosinţă. O mai ajuta uneori la debarasat şi curăţenie Anamaria, care însă cea mai mare parte din timp şi-o petrecea acasă; îi era cam frică să iasă zi de zi, să lucreze eventual la negru, fiindcă n-ar fi fost mare lucru să nimerească în raziile poliţiei care adunau românii pe capete, iar cum era ea fără paşaport, putea fi trimisă oricînd în România.
La miezul nopţii, cînd scăpa Mariana de slujbă, o aştepta acasă cu masa pusă, după ce toată ziua se îndopase în cambuză cu cele zece feluri de cîrnaţi din care vindea, omlete, salate şi murături şi deja începuse să se cunoască. Anamaria o făcu atentă că începe să ia proporţii, de n-ar mai avea cine ştie ce pînă să nu mai încapă pe uşă.
Habar n-avea. Nu-i păsa, ce dacă s-a îngrăşat? Doar n-o să se mărite, cine s-o mai placă? Destul plăcuse unora ca Mirko sau Ovidiu sau kosovarilor ăia din lagăr. Din partea ei, ar fi putut să ajungă la o sută de kile, şi uite că Dumnezeu sau diavolul mai degrabă, diavolul lăcomiei şi al deznădejdii, care o îndemna să se îndoape, să umple golul din ea lăsat de Ana Maria, draga mamei, a auzit-o şi a ascultat-o. Într-un an de cînd lucra la Imbiss a ajuns la o sută patruzeci de kilograme. Degeaba bătuse-n lemn, vezi, pe lîngă tancul şi monstrul ăla de femeie, patroana Iuliana tremurîndu-şi cărnurile printre mesele din Trocadero, că ajunsese şi ea aproape tot aşa, de abia mai mergea şi abia mai încăpea în cambuza Imbiss-ului, de se umplea toată de vînătăi îndesîndu-se între aragaz, frigider şi dulapul cu condimente. Se uita în oglindă şi nu se mai recunoştea, cu cele două rînduri de guşi care o făceau să semene cu o broască, Dumnezeule mare şi bun, oare eu sunt asta? şi atunci îşi luă seama, încercă să slăbească, să revină la zvelteţea şi sprinteneala pe care le pierduse peste noapte parcă; oricît s-a străduit, n-a mai reuşit să scadă vreodată sub o sută opt kilograme.
Altminteri, treaba mergea bine pentru toată lumea. Şi pentru Herr Fritz şi pentru ea, încă strîngînd bani şi avea de-acum şi documentele necesare ca s-o poată aduce pe Ana Maria în Viena, prin care putea dovedi că are slujbă legală şi locuinţă. Tot ce-i lipsea era o hîrtie semnată de taică-său, cum că-i de acord cu trecerea fetiţei în paşaportul Marianei. Mami vorbise cu Remus, dar nu se lăsase înduplecat. Nici cu bani n-a vrut, cum presupusese ea cîndva. Nu-i trebuiau bani, părea să urmărească cu tot dinadinsul să-i bage beţe-n roate Marianei, sau cine ştie dacă nu se gîndea s-o ţină pe fată acolo-n Arad, la bunică-sa, ca s-o mai poată vedea cînd i s-ar face dor – o lucrătură care i-ar fi ieşit de la sine, căci căutînd tot felul de subterfugii prin birocraţia instituţiilor vieneze, Mariana se izbi în nenumărate rînduri de zidul ăsta: nu i se putea trece viza fetei pe paşaport, fără acordul semnat al lui taică-său.
Epuizase toate demersurile şi nu mai aştepta decît o minune, îndopîndu-se cu omlete şi cîrnaţi în cambuza Imbissului – unde n-ar da Dumnezeu să se facă de două sute de kile – şi atunci minunea şi salvarea veni prin Anamaria. Asta a fost într-o noapte cînd iarăşi i se văitase în contul fiică-si pînă spre patru dimineaţa, iar Anamaria dădea s-o trimită iarăşi cu forţa la culcare, ca pe un copil. Copilul ăla de o sută şi nu mai ştiu cîte zeci de kilograme, dimineaţa la ora şapte punct trebuia să deschidă cambuza şi să dea drumul la vînzare pentru primul val de clienţi grăbindu-se spre slujbele lor şi du-te Mariană şi te culcă că mi-ai mîncat sufletu şi lasă c-o rezolvăm noi… Anamaria se întinse oftînd pe canapea şi pomeni ca prin vis numele unui tip, Sandu Pereche, care cică s-ar pricepe la vize. Adică? ciuli Mariana urechea. Adică cică să facă falsuri, să-l ia dracu. Cum ai zis că-l cheamă? Pereche sau Fărăpereche, căcat. Ceva cam pe-acolo, spuse Anamaria într-un căscat şi că ştie mătuşă-sa, o s-o întrebe… Fugi, du-te repede şi întreab-o.
Dacă s-a rupt de tot de românii din Trocadero şi chiar de românii pentru care făcea pe translatoarea la Poliţie, dat fiind că cei de la Poliţie începuseră s-o plătească tot mai prost, Mariana n-a mai avut de unde să audă de numitul Sandu Pereche, a cărui faimă de artist şi perfecţiune de miniaturist bîntuia altminteri prin Austria şi România, ţinîndu-i cumva în penumbră persoana. Făcuse servicii multora, printre care şi cîteva rubedenii de-ale Anamariei, fără ca acestea să ajungă să-l cunoască personal. Cu atîta lucru barem, ar fi putut s-o ajute acele rubedenii, care nu făcuseră pentru ea nici pe departe cît făcuse Mariana, s-o pună adică în legătură cu omul, renumit fabricant şi falsificator de acte de tot felul şi mai ales paşapoarte şi vize. Uite că-n mai puţin de o săptămînă se legă: pentru o mie de mărci pe care Mariana i-o trimise prin Anamaria, care dădu banii mătuşă-si, care la rîndu-i îi dădu unei terţe persoane, Sandu Pereche puse pe paşaportul Marianei viza de care avea nevoie ca s-o aducă pe Ana Maria la Viena.
Bunică-sa o aduse pe Ana Maria şi dădu semnătură într-un departament de evidenţa populaţiei din Primăria Vienei, că lasă fata în grija maică-si. În baza vizei puse de Sandu Pereche, Ambasada Română i-a eliberat un paşaport separat Anei Maria, şi-n felul ăsta s-a reunit familia: Mariana cu Ana Maria şi Anamaria şi pentru o vreme şi mami, care pe cît de tare a entuziasmat-o Viena şi felul cum se aranjase fiică-sa, pe atît de repede s-a dezumflat şi i s-a făcut dor de vecinele şi prietenele ei de bîrfă de la bloc. Dacă pleci, cînd ajungi să-l trimiţi pe tati încoace, îi spuse Mariana, dar doamna Mari să nici n-audă: ce să facă tac-tu aici, să se-mbete, să facă urît şi să te facă de rîs la lume? Să ne facă de rîs pe-amîndouă? Tac-tu a luat-o rău de tot pe calea băuturii, Mariană, acuma la bătrîneţe mai rău ca oricînd… Peste doi ani de altfel, tati avea să moară, lăsînd-o pe Mariana cu marea părere de rău că n-a apucat să-l vadă aici, în Viena, şi asta în bună măsură din pricina maică-si, care ţinea cu dinţii că taică-său n-are ce căuta aici, iar Mariana nu prea avea loc de-ntors, să nu-i facă voia, dacă o ajutase cu Ana Maria şi încă avea s-o ajute.
La o lună după întoarcerea bunică-si în Arad, Ana Maria tocmai împlinise patru ani şi încă nu i se ostoise marea veselie de a se afla iarăşi în Viena, care veselie se potrivea cu a maică-si: reuşise s-o recîştige trăgînd pe sfoară instituţiile care-i închiseseră căile legale.
Viaţa merge înainte, chiar dacă uneori pare să se întoarcă pe drumuri pe care le-a mai bătut: îi găsi iarăşi fiică-si o grădiniţă privată, tot cu 3600 de şilingi, dar de astă dată cu program normal: Anamaria, dădaca ei o ducea şi o aducea zilnic de acolo, în afară de sîmbăta, cînd o luau amîndouă după masa şi umblau pînă seara cîteşitrele prin Naschmarkt, prin parcul de distracţii Prater, prin magazinele, cofetăriile şi cafenelele din Stephansplatz.
În una din sîmbetele acelea, pe cînd o aştepta, Mariana a văzut în poarta grădiniţei un băieţel cu ochelari, slăbuţ şi blond, cu fruntea bombată şi un cap cam prea mare, care tot lungea gîtul şi se uită apoi cu jind după Ana Maria cînd aceasta ieşi şi grăbi pasul spre maică-sa, făcîndu-i totodată băieţelului cu mîna îndoită la spate, un fel de la revedere camuflat, discret, fără să întoarcă privirea spre el. Oftă:
- El e Günter, mami, cred că mă iubeşte. Oftă iarăşi: n-am ce să-i fac.
editura Cartea românească, Bucureşti, 2010
Gabriela Adameşteanu şi Radu Aldulescu, la lansarea romanului
http://www.youtube.com/watch?v=-lZ3S7Britk
Counter instalat la 20.10.2023
Tags: Ingerul incalecat, Radu Aldulescu, un roman de Radu Aldulescu