Irina Kavali. TANTI SONICIKA ŞI DIVA
Era mărunţică, cu plete scurte, de un negru spălăcit, cu obrajii roz, ridaţi fin, ca merele de toamnă ajunse până în mai. Avea ochi albăstrui, aproape gri, atenţi, la pândă, cu privirea ageră aruncată pe sub pleope. Purta hainele rămase mici copiilor cărora le fusese guvernantă. Poate de aceea îmi amintesc de ea ca de o fetiţă bătrână. Apărea la noi în casă de două ori pe an, la începutul primăverii ca să pregătească garderoba de vară a mamei, a bunicii şi a mătuşii mele. Revenea în septembrie, când valizele de pe dulapuri erau date jos, golite de hainele de toamnă şi de iarnă, apoi ticsite cu cele de vară. Pe atunci locuiam în comun cu familia unui cunoscut chirurg, Petru Dobrescu, poreclit Murad, în casa de zestre a soacrei sale, pe care comuniştii o naţionalizaseră. Le lăsaseră două camere şi repartizaseră bunicilor mei, basarabeni refugiaţi în propria lor ţară, alte două. Camerele erau mari, cu tavane înalte şi boltite, căci era o casă de oameni bogaţi dar şi noi eram mulţi. De aceea cuferele stăteau prin holuri şi valizele pe şifoniere şi pe sub divane.
O auzeam adesea pe mama şi pe bunica spunând că tanti Sonicika era o partioha, adică o croitoreasă mediocră. Una care mai mult strică materialul şi nu reuşeşte niciodată să croiască modelul cerut. La noi însă Sonicika nu venea să coasă rochii noi, ci să le reînnoiască pe cele vechi. Strâmta, lărgea în talie, scurta sau lungea, dar mai ales transforma din vechi în nou. Schimba aspectul rochiilor şi al bluzelor adăugând detalii, broderii, paspoaluri sau nasturi deosebiţi. Unui taior din tweed croit înainte de război, îi înlocuise reverele maron cu unele din velur verde închis, adăugase manşete din acelaşi material, îi schimbase nasturii îmbrăcaţi în stofă cu nasturi de metal auriu, adăugând alţi doi fiecărei manşete. Unei rochii negre de seară din triple voile, căreia i se răriseră coatele, îi descususe mânecile şi le înlocuise cu mâneci de voal negru pe care le brodă cu minuscule lacrimi de mătase şi cu paiete. Îi despică un decolteu lung şi îngust, îl mărgini cu saten negru continuat într-un guler de tunică. Manşetele subţiri din acelaşi saten adunau voalul mânecilor şi le înfoiau. Rochia - combinaţie de mat şi de lucios cu voal sclipind delicat - era cu totul nouă.
Asta era tanti Sonicika: o zână cu degete iscusite. Era minuţioasă, discretă, tăcută şi zâmbea tot timpul. Îmi cosea rochiile simple de vară sau le ajusta pe cele primite de la alte fete cărora le rămăseseră mici. Înainte să le dea la rândul ei pe cele de care nu mai aveam trebuinţă, mama o invita pe tanti Sonicika să aleagă ce îşi doreşte. De cele mai multe ori croitoreasa îşi oprea câteva bluze cuminţi, dar prefera resturi de materiale sau rochii prea ponosite pentru a mai fi reparate. «Ce faci cu ele ?» o întrebam. «Fac păpuşi din cârpe şi rochiţe pentru păpuşile fetiţelor ca tine» răspundea ea cu un zâmbet dulce.
Când vorbea cu cei mari, mai ales cu bărbaţii impunători, zâmbetul ei era mieros. Îl utiliza ca pe un lubrifiant care o ajuta să se strecoare prin viaţă ocolind adversităţile, să lunece printre greutăţi spre zone adăpostite.
Bunica povestea că Sonicika venea dintr-o familie înstărită de popi din Soroca şi că fusese internă la liceul de fete din Chişinău, unde o surprinsese Războiul al Doilea şi invazia ruşilor. Din Chişinău şcoala se refugiase la Bucureşti, unde Sonicika fusese primită în casa neurologului Frasinski, doctor de vază care opera la Spitalul de boli nervoase, dar primea pacienţi şi la cabinetul său particular de pe strada Armenească. Era moldovean, dar se îndrăgostise de fata unui avocat rus şi o furase într-o noapte fără lună. Familia Frasinski avea patru copii, cei mari de opt şi de şase ani, cel de al treilea de doi ani jumate şi ultimul, o bebeluşă drăgălaşă, de abia împlinise patru luni. Ca totul să fie în ordine pentru autorităţi, doctorul o angajase pe Sonia ca secretară, dar în realitate munca o făcea Natalia, soţia sa, în timp ce Sonicika era guvernanta copiilor. Datorită acestui serviciu oficial, care durase până ce comuniştii interziseseră cabinetele particulare, Sonicika urma să se căpătuiască la un moment dat cu o pensie infimă. Tot mai bine decât nimic, spunea ea oftând. Graţie doctorului care tratase mulţi oameni utili, Sonicika reuşise să obţină de la primărie o repartiţie pentru o fostă cameră de servitoare situată în mansarda unei case prestigioase de pe Bulevardul Republicii, vizavi de Biserica Armenească. Camera era micuţă, de abia opt metri pătraţi, fereastra în pantă, aproape de podea, dar Sonicika era fericită să aibă o locuinţă doar a ei. Înainte de a se muta, angajase un zugrav care îi vopsise pereţii în galben pai pentru ca odaia să pară însorită. Un tâmplar îi întări uşa, fixă pe ea un cuier pentru haine, schimbă clanţa şi montă o broască suplimentară. Astfel protejată, Sonicika dormea liniştită.
- Cine să vrea să o fure ? bombănea Bunica mea. Sonicika, biata de ea, nu are nimic, nu a avut niciodată nimic. Ai ei, câţi or mai fi supravieţuit ruşilor, au rămas acolo. Of, ce să mai vorbim ! E singură pe lume, dar cum-necum, Domnul are grijă de ea. E sănătoasă, mai coase pe ici pe colo, mai vinde păpuşi în Obor, în Cişmigiu şi cunoscuţilor. Face păpuşi tare frumoase. Şi tu mai ai vreo două de la ea. Aşa mai ciupeşte câte ceva de la mine, de la tine, de la nenea fitecine şi uite ce bine se descurcă. E mereu curată, dichisită, nu se plânge niciodată. Alţii au de toate şi tot li se îneacă corăbiile din zori şi până în noapte.
- De ce nu s-a măritat, bunico ?
- Sonicika? Măritată ? Bunica râse amuzată. Nu e de ea. Ei îi plac copiii, nu bărbaţii. Copiii mici. De cum cresc, mai ales dacă sunt băieţi, nu îi mai iubeşte. Nu poate suferi băieţii. Îi place să picteze acuarele, îi place să brodeze, să croşeteze gulere de dantelă, să facă păpuşi de cârpă. Şi cel mai mult îi place să meargă la operă. Opera e viaţa ei. Nu e loc pentru un bărbat într-aşa o viaţă. Nu a fost loc niciodată, nici măcar în tinereţe. Nimeni nu a auzit nici o poveste pe seama ei, crede-mă. A fost o fată cuminte, a rămas la fel şi nu îi pare rău. Aşa e ea, nu-i plac bărbaţii, n-ai ce-i face.
Eram prea mică pentru a desluşi înţelesul celor spuse de bunica, dar nu avea importanţă. Mie îmi plăcea Sonicika şi îmi promisese că într-o zi o să mă invite la ea să bem ceai şi să îmi facă o rochiţă aurie pentru Bella, păpuşa mea din RDG, căreia puteam să îi spăl părul cu săpun, fără să îl stric.
Într-o dimineaţă din vacanţa mare m-a condus la ea acasă şi am făcut cunoştinţă cu încăperea în care trăia tanti Sonicika. Am urcat pe o scară de marmură în spirală, somptuoasă, apoi pe una sărăcăcioasă cu trepte de lemn şi am ajuns la mansardă, pe un culoar cu podele vechi de scânduri şi cu multe uşi. Una dintre ele era casa lui tanti Sonicika. Intrai şi la dreapta era o comodă înaltă şi burduhănoasă cu o oglindă frumos înrămată deasupra. La stânga o şifonieră cu o singură uşă lată, uşor bombată şi chenăruită cu baghetă aurie. După comodă urma o canapea mică de două locuri ale cărei cotiere se rabatau. Pe ea dormea Sonicika. În faţa canapelei se afla o masă din lemn preţios pentru jucat cărţi pliată în două şi în jurul ei trei scaune desperecheate dar în bună stare, la fel de elegante ca masa. Sub masă am văzut un cufăr minunat, ca un sipet de bijuterii din O mie şi una de nopţi. În el îşi ţinea Sonicika rezerva de ceai, zahărul, sarea şi biscuiţii. Deasupra mesei fixase o poliţă pe care se aflau câteva cărţi : vieţi de sfinţi şi trei romane de la bibliotecă. Pe ceilalţi pereţi erau două acuarele cu flori, una cu albatroşi planând peste valuri şi un afiş de operă. Carmen, înclinată pe spate, cu fustele înfoiate, îşi ascundea faţa în dosul unui evantai. Pe marginea afişului erau lipite câteva fotografii colorate cu interpreta rolului, tăiate din reviste. Spre fereastră, sub icoane, vedeam o ladă ghintuită acoperită cu un şal.
- La fund e paltonul meu, iar deasupra aşternutul, plapuma, pledul şi perna. Nu e foarte mult loc la mine, dar nu îmi place să înghesui mobile. Le-am căpătat pe toate de la prieteni, nu mai am nevoie de altele. E de ajuns. Am tot ce îmi trebuie aici. Avem toalete şi chiar un duş, la capătul culoarului, unde cândva era spălătoria pentru cele patru apartamente de jos. Nimeni nu o mai foloseşte pentru că nu mai există servitoare şi oricum, cei care locuiesc azi în apartamente, au maşini de spălat. Suntem patru locatare aici, toate femei şi păstrăm curăţenia. Acolo unde era uscătoria am improvizat împreună o bucătărie. Am să ţi-o arăt mai încolo. Eu însă prefer să-mi fierb ceaiul la mine în cameră, pe reşou. Am tot ce îmi trebuie aici, repetă ea dornică să mă convingă, ieşind cu o cană ca să aducă apă proaspătă pentru ceai.
Sonicika era româncă din Basarabia, creştină foarte credincioasă, dar pentru un motiv pe care nimeni nu îl pricepea, începu la un moment dat să frecventeze Biserica Rusă în dimineţile de duminică. Desigur, mai toţi românii din Basarabia fuseseră nevoiţi să înveţe limba rusă. Unii pentru că altfel nu ar fi putut găsi de lucru. Alţii pentru că îşi făcuseră studiile în partea rusă, la Moscova, la Kiev, sau la Leningrad. Alţii pentru că iubeau pur şi simplu literatura şi clasicii ruşi. Şi cei mai mulţi pentru că nu aveau încotro. Puţini însă dintre cei refugiaţi la Bucureşti frecventau Biserica Rusă.
Bunica mea trecu odată pe acolo şi dezlegă misterul. Într-o duminică din postul Paştelui se duse pe nemâncate ca să se spovedească şi să fie binecuvântată. În timpul slujbei o zări într-o strană pe Varvara Dali, celebra noastră soprană. Varvara era pasiunea Sonicikăi. De câte ori venea la noi ne vorbea desprea ea. Citea tot ce scriau ziarele despre diva noastră şi nu lipsea de la nici un spectacol. Nu avea bani de bilete dar plasatoarele o cunoşteau ca pe un cal breaz şi în timpul uverturii, când foaierele erau pustii, o lăsau să urce la galerie. Sonicika se strecura repejor, modestă, umilă, micuţă şi inofensivă. Se avânta spre cerul Operei cu sufletul la gură şi de acolo, de sub tavanul amplu decorat, de la nivelul marelui candelabru, asculta glasul Varvarei ca pe un cânt al zeilor. Varvara era marea ei iubire, spunea bunica şi eu credeam că o înţeleg pe Sonicika foarte bine pentru că Adamo era marea mea iubire. Dansam în transă când îl auzeam la radio.
Ziarele scriseseră de nenumărate ori povestea divei noastre naţionale evitând precizările, dar publicul aflase demult că Varvara era basarabeancă, născută dintr-o mamă rusoaică şi un tată moldovean. Făcuse şcoala regală de infirmiere de la Iaşi şi lucrase ca soră medicală la spitalul din oraş. Varvara era o Walkirie. Blondă, destul de înaltă, voinică, frumoasă şi însufleţită, vorbea ambele limbi la fel de bine şi mai ales cânta. Cânta romanţe ruseşti, româneşti şi arii din opere în italiană. Alerga sprintenă pe culoarele spitalului şi umplea spaţiile cu vocea ei răsunătoare. Cânta la reuniunile de la spital, la petreceri, la 1 Mai şi la Crăciun. Uneori cânta şi la nunţile prietenilor şi neapărat la zile de naştere. Într-o zi, un fost tenor, ajuns director la opera din Iaşi, a auzit-o cântând celebra arie a lui Carmen din opera lui Bizet. Tenorul fu atât de impresionat de amploarea vocii ei, încât o invită la teatru pentru o audiţie. Se dovedi că registrul Varvarei era întins de la mezzosoprană la soprană de coloratură. O raritate după spusele specialiştilor. Vocea ei avea un timbru deosebit de cald, era densă, fluidă şi puternică, încărcată de o forţă naturală de excepţie. Dar ce îi uimea teribil, era că fără nici un fel de pregătire de specialitate, Varvara cânta aproape perfect. Dicţia sa era în concordaţă cu muzica, la un nivel pe care numai după ani îndelungaţi de studii reuşesc cântăreţele să-l atingă. Fără să o fi învăţat nimeni, îşi imposta vocea corect evitând oboseala coardelor vocale şi reuşea să susţină un concert sau un rol de operă, fără să se epuizeze înainte de finalul spectacolului.
Tenorul ieşean îşi cunoştea meseria. O pregăti intens pe Varvara în timpul verii, iar în toamnă riscă şi o lansă în rolul principal din Carmen.
Premiera a fost un triumf. După prima serie de spectacole, ziarele ieşene au scris despre noua cântăreaţă în termeni ditirambici. O asemănau cu Darclée, cu Florica Cristoforeanu, cu multe vedete ale operei. Peste puţin timp Bucureştiul îi oferi alte roluri şi cu ele Varvara plecă în turnee prin ţară, apoi în celelalte patrii est-europeene. În final guvernul îi permise să cânte în Occident. Partidul Comunist considera succesele ei drept un merit al său, al conducerii luminate şi al politicii sale clarvăzătoare. Timp de douăzeci de ani Varvara a triumfat pe toate marile scene europene. O excelentă cântăreaţă de operă are şanse să cânte peste tot, dar numai dacă e rechemată atinge stadiul de divă. Varvarei i se ofereau contracte şi roluri în Germania şi la Paris, în Italia şi America unde era invitată mereu. Voaiaja ca un cetăţean liber, cânta, culegea aplauze şi părea fericită, dar situaţia aceasta nu era pe gratis. Libertatea de a alege era o iluzie. Contractele erau verificate şi aprobate de Ministerul Culturii şi de alte feţe cenuşii. La peste patruzeci de ani Varvara a fost obligată de autorităţi să accepte o invitaţie la Festivalului de la Bayreuth şi să cânte în Parsifal, opera lui Wagner. Efortul cerut de rol i-a fost fatal. Vârsta o ajungea din urmă şi Parsifal era o operă extrem de solicitantă. Vocea ei s-a frânt. Medicii au decretat odihna absolută ca singurul medicament eficace. Nu trebuia să vorbească, tăcere absolută, comunica prin scris cu puţinii vizitatori admişi la ea acasă. La insistenţele medicilor, se retrase timp de o stagiune de pe scenă. Tratamentul o vindecă, dar când reveni pe scenă, alese concerte de lieduri şi de arii celebre în săli mai mici, cu public mai restrâns. Cânta la Operă rar şi doar în Amneris din Aida sau în Carmen, rolurile în care debutase, cu care avusese cele mai mari succese şi pe care le stăpânea la perfecţie. Renunţă la turnee. În zilele în care nu avea concerte dădea lecţii particulare candidatelor la conservator. Varvara se apropia de cincizeci de ani şi aspira spre o viaţă mai retrasă, mai liniştită, acceptând cu seninătate absenţa de pe firmament.
Din nefericire Partidul nu era de acord. Politruci nepricepuţi, cu gânduri meschine şi fără nici o ştiinţă a artei muzicale, voiau să prelungescă cariera şi succesul Varvarei pentru slava politică. O împingeau la diverse mega festivităţi pe stadioane, la mitinguri, la emisiuni de televiziune. Sforăria politică era bineînţeles prea puţin cunoscută publicului. Sonicka, pentru care Varvara era o icoană, o stea de pe cer, interpreta pe dos evenimentele şi asista agitată de emoţie la orice apariţie a Varvarei. Nu ştiam cum reuşise să intre în graţiile cântăreţei care îi strecura uneori invitaţii, mai ales la cele din zilele de sărbătoare naţională. Tata se amuza :
. -Toată lumea vrea să scape de soarele de pe stadion, dar partioha voastră se înghesuie acolo.
- Dacă poate respira acelaşi aer ca Varvara, Sonia e gata să treacă munţii desculţă, spunea Bunica.
- Pasiune mare, dom’le zicea blând tata care o simpatiza pe Sonicika în ciuda ironiilor sale.
Dacă nu putea fi prezentă în sala de la Radiofuziune, Sonicika se invita duminicile seara în casele celor care aveau televizor ca să îşi vadă şi să îşi asculte idolul.
Într-una din duminici ajunse la noi. Părinţii mei erau plecaţi la cinema. La varietăţi nu ne uitam decât noi trei - Bunica, Sonicika şi cu mine. Varvara trebuia să interpreteze un cântec ţigănesc de Bizet. Sonicika aştepta tăcută şi tristă să-i apară pe ecran idolul. În pauză Bunica, îngrijorată de starea complet neobişnuită a croitoresei, o luă la întrebări.
- Sonia, ce-i cu tine ?
- Nimic, nimic, ce să fie ? Sunt puţin obosită.
- Ai fost azi la slujba de la ruşi ?
- N-am fost.
- De ce ? Ai fi zărit-o pe Varvara acolo. Mi s-a spus că vine în fiecare duminică.
- Azi avea matineu la Operă. Nu avea cum să fie la biserică.
- Atunci ai fost la Operă, aşa-i ?
- Am fost, da.
- Şi cum a fost Varvara ?
- Ihm… Spectacolul a fost bun… Sala plină. A fost … aproape ca de obicei. I-am dus nişte flori.
- I-ai dus flori ? Ce flori i-ai dus ? o descusu Bunica.
- Garoafe roz. Îi plac garoafele roz.
Tanti Sonicika vorbea ca în transă şi ofta adânc. Simţeam că avea un nod de lacrimi în gât.
- De unde ai avut tu bani pentru garoafe roz, Sonia ?
- Am avut. Erau ultimii cincişpe lei. Am aşteptat-o la ieşirea din spate, împreună cu toţi ceilalţi. Era mai multă lume ca de obicei. E mai uşor de aşteptat ziua.
- Şi ?
- Şi nimic. Nici nu m-a băgat în seamă.
Sonia izbucni în plâns.
- Şi de ce ar fi trebuit să te bage în seamă, Sonia ? E o divă, o vedetă, are altceva de făcut decât să îţi vorbească. Nu mai plânge ca un copil.
Sonicika însă continua să hohotească.
- Tu nu ştii Valea, dar Varvara şi cu mine ne cunoaştem de ani şi ani de zile. De câte ori mă vede Varvarocika îmi mulţumeşte, vorbeşte cu mine, se bucură că sunt acolo. Data trecută a luat florile mele de câmp, m-a sărutat şi mi-a dăruit în schimb un buchet mare de trandafiri din tot braţul de buchete pe care îl avea. Altădată mi-a dăruit o cutie cu bomboane de ciocolată.
- Măcar le-ai mâncat ?
- Sigur că le-am mâncat. Nu mai am nici una dar am păstrat cutia şi pun în ea articole din ziar despre Varvara. Simt că ţine la mine, şopti tanti Sonicika. Scâncea în batistă încetişor, umilă şi micuţă ca un şoricel flămând.
- Şi azi cum s-au petrecut lucrurile ?
- Azi a ieşit târziu, era grăbită, era enervată, nici nu m-a văzut. A trecut repede printre noi. Doi zdrahoni împingeau lumea în lături şi ea a păşit aproape în fugă. Respira greu, parcă gâfâia. A salutat o persoană sau două de pe trotuar dar a intrat repede în maşină şi a plecat. Am rămas cu garoafele în mână.
Sonicika reîncepu să plângă tare de tot.
- Nici nu m-a vă-văzut. Nici nu s-a uitat la-la-la mine, spunea ea printre hohote. Eram acolo unde sunt de o-o-obicei, pe postamentul lampada-da-darului. E-e-e locul meu. Cum a-a-altfel ? Aşa mică cum sunt… cum să vă-văd ceva şi cum să fi, fi, să fiu zărită. Ştia că acela e locul meu, dar a trecut vâj-vâj-vâj, ca fu, fu-fugărită. Nici o privire pentru mine, nimic, nici u-u-una. Nu a întors capul spre mine…Eu…flo-flo-florile…Oi-oi-oi, Matca naşa Svetaia, o dădu Sonicikape ruseşte, tânguitoare.
- Ei gata, gata, taci Sonia că nu a murit nimeni. O să îi dai flori altădată. Linişteşte-te. Acum o să bem un ceai cu zacuski.
Durerea Soniei era palpabilă, o simţeam cum suferă, dar pe atunci nu cunoşteam secretele vieţii. Nu înţelegeam de ce o modestă croitoreasă era atât de legată de o persoană foarte diferită, care ducea o cu totul altă viaţă şi care habar nu avea cât de mult ţinea tanti Sonicika la ea.
- Nu mai plânge atâta Sonia. Nu-ţi strica ochii că mai ai încă nevoie de ei. Poate că era într-adevăr fugărită, spuse Bunica învârtind linguriţa în ceaşcă, gânditoare.
- De cine ? se enervă Sonia care sări cu arţag la Bunica. Cine să-i vrea răul ? E o persoană unică. Diva, tî panimaieşi ? Di-Va ! Câte sunt pe lume ? Câte ? răbufni revoltată Sonia, ca şi cum ar fi vrut să o apere pe Varvara ei de duşmani nevăzuţi.
Pauza se terminase şi la televizor începu partea a doua a spectacolului, cea în care se produceau de obicei artiştii cei mai preţuiţi. La un moment dat prezentatorul ne ţinu un scurt discurs neaşteptat.
- Dragi spectatori şi telespectatori, după cum aţi fost anunţaţi, în seara aceasta trebuia să cânte pentru noi celebra noastră soprană, doamna Varvara Dali. Din păcate am primit un telefon de la medicul ei personal care ne-a comunicat că iubita noastră Varvara suferă de un guturai puternic, de tuse şi de febră şi că în aceste condiţii vocea ei trebuie menajată. Îi dorim însănătoşire grabnică şi o aşteptăm emisiuni viitoare pe scena noastră.
Tanti Sonicika rămase fără voce. O apucă tremuratul, apoi reîncepu să plângă şi să se jelească de cât de egoistă fusese, de cum se gândise doar la ea, cum de nu văzuse că Varvara era bolnavă, cum de nu înţelesese că era epuizată şi că nu voia ca lumea să o vadă aşa şi de aceea fugise spre maşină, ca să scape de toţi şi să se retragă la odihnă în apartamentul ei din Piaţa Italiană. Apoi o cuprinse îngrijorarea şi ne anunţă că a doua zi îl va suna pe doctorul Roman, un specialist ORL ca să îl întrebe cum îi merge Varvarei.
- E medicul ei, vine des la ea acasă, spuse Sonicika bravă şi îmbărbătată ca omul care a luat decizii importante. Si eu am fost la el la o consultaţie. E tare cumsecade. Basarabean de-al nostru. O tratează de ani de zile.
- Dar tu ce treabă aveai la ORL ? Vreo otită, vreo sinuzită ?
- N-am nimic, însă m-am plâns că nu mai aud bine şi că nu o să mai pot asculta discurile cu Varvara. Am aruncat o nadă şi s-a prins.
- Ce discuri ? Ai tu picup pentru plăci ?
- Ei, am minţit şi eu dar am adus vorba. Valentina dragă, era o ocazie să vorbesc cu cineva care o cunoaşte îndeaproape pe Varvarocika. Doctorul Roman, drăguţul, nici nu ştie câte cunoaşte despre ea. Oh! E o mină de aur.
Bunica ridică ochii la cer.
Când părinţii mei se întoarseră de la cinema, Bunica îl rugă pe tata să o conducă pe Sonicika până acasă. Nu locuia departe, dar în halul de surescitare în care era, risca să se prăbuşească pe stradă.
- E cam ciupită însă nu vreau să o avem pe conştiinţă. Pare ca beată, deşi nu a băut decât ceai, dar se clatină pe picioare. Cine ştie ce i se poate întâmpla la unşpe seara, singură, chiar şi în centrul oraşului. Auzi, să îl ducă de nas pe doctorul personal al divei. Voi ştiaţi unde locuieşte Varvara Dali ?
- Mamă, avem şi alte treburi pe cap, spuse ironică mama mea.
- Şi dacă am şti, la ce ne-ar folosi ? adăugă tatăl meu pe care Opera îl lăsa rece, iar vieţile personale ale vedetelor nu erau de fel preocuparea lui.
- Nebuna de Sonicika ştie.
- Aşa sunt fanii, n-ai ce face, spuse tata amuzat.
- Să ne ferească Dumnezeu, se cruci Bunica.
Joi de dimineaţă doctorul Murat, colocatarul nostru, ne opri în holul cel mare.
- N-o să vă vină să credeţi, exclamă el. Veniţi la bucătărie să bem cafeaua împreună.
Ne-am aşezat miraţi în jurul mesei.
- Acum patru zile, după matineul de duminică, Varvara Dali a ajuns acasă epuizată. S-a simţit din ce în ce mai rău şi asistenta ei l-a chemat imediat pe Solomon, internistul care o vede de obicei. Tensiunea era foarte ridicată, pacienta era agitată deşi suferea de o somnolenţă inexplicabilă, aproape comatoasă. Solomon a chemat imediat Salvarea şi au instalat-o pe cântăreaţă într-o rezervă. Au urmărit-o ceas cu ceas şi spre seară i-au stabilizat tensiunea. Inima bătea normal, calmantele acţionaseră şi pe la două noaptea Varvara Dali dormea liniştit. La cinci de dimineaţă au găsit-o moartă.
- Oi, Hospadi ! Exclamă bunica şi se închină.
- Chiar aşa. A murit în somn. Solomon a chemat şeful de secţie, au verificat şi au avut prezenţa de spirit să o ducă imediat la morga spitalului, înainte de agitaţia matinală. L-a trezit pe director cu un telefon şi angrenajul a intrat în funcţiune. Apeluri, conversaţii, o anchetă discretă etc. Din păcate, la celălalt capăt al firului, la cel politic vreau să spun, nu răspundea nimeni. Nu au avut ce face şi au decis să anunţe familia. Neamurile ei sunt dincolo de graniţă, la Soroca, dar au găsit o soră mai mare, profesoară la Suceava. Până au dat de ea, până au adus-o la Bucureşti, se făcu de marţi. Varvara tot la morgă, întinsă pe targă, sub cearceaf. Marţi după-amiază a sosit sora ei, plânsă şi disperată. Au preluat-o încă de la Suceava, nu au lăsat-o să vorbească cu nimeni. Profesoara era pierdută, au teleghidat-o, pentru că singură nu ar fi ştiut ce să facă. S-a lăsat condusă de securişti jos la subsolul spitalului. Acolo doctorul care o aştepta a ridicat cearceaful de pe faţa moartei şi sora ei a izbucnit în plâns. Toată lumea a lăsat-o să îşi descarce durerea şi când s-a mai calmat, sora a spus : «Doamne, Varvara arată ca vie. Dacă nu mi-aţi fi spus că a murit, aş fi zis că trăieşte încă.» Şi s-a aplecat să o sărute. Varvara era rece ca piatra şi nu e de mirare pentru că la morgă sunt cinci grade, iar ea era acolo de peste 48 de ore. S-a întâmplat însă ca în Albă ca Zăpada. Doamna Dali a deschis ochii şi a grăit stins : Mi-e sete. Şi pe urmă a spus : Mi-e frig. Infirmierul a prins-o la timp pe sora Varvarei care a leşinat instantaneu. Normal, că nu era ea prinţul călare, nu ? Din fericire nu a dat cu capul de ciment. Solomon a avut din nou o prezenţă de spirit formidabilă şi i-a spus Varvarei : Mai răbdaţi câteva minute, stimată doamnă. Vi s-a făcut o analiză mai specială care necesită un mediu rece, fără microbi, dar acum vom merge la căldură şi o să vă fie din nou bine şi veţi putea bea imediat puţină supă fierbinte. În timp ce vorbea precipitat. Solomon tremura de încordare şi, încercând să pară sigur pe el, trăgea targa pe roţi spre ieşire. Personalul din morgă a încremenit, dar cei care o însoţiseră pe sora Varvarei, securiştii adică, şi-au venit repede în fire. Unul a ţinut uşile deschise ca să poată ieşi targa mai repede pe culoar. Solomon le-a făcut nişte semne uşor de descifrat. Ştiţi cum : A învârtit arătătorul în jurul urechii, a arătat cu degetul mare în sus şi celălat securist a priceput pe loc. Au telefonat directorului - îmi imaginez mutra lui Stănoiu - şi când liftul a ajuns la etajul patru, rezerva era pregătită. Au transferat-o pe Varvara Dali în aşternuri, au învelit-o bine, i-au dat un ceai cald îndulcit şi gata, după câteva ore artista şi-a revenit. Temperatură corporală, puls, tensiune - toate perfecte. Acum le ţin pe amândouă sub observaţie, dar în secţii diferite. Cred că doamna Varvara va ieşi prima din spital, mâine sau poimâine. Sora dânsei însă, e şocată rău de tot. O vor transfera la psihiatrie. Evident, nu i-au povestit artistei nimic şi nici nu cred că o vor face.
- Dumnezeule din Ceruri ! Bunica se închină.
Eram toţi fără glas. Mama mea, cercetătoare chimistă, rămase cu picioarele pe pământ şi chestionă cu obiectivitate.
- Cum a fost posibilă aşa o greşeală? Cine a constatat decesul? A fost o neglijenţă, a fost o eroare de aparatură? E groaznic ce spuneţi, nu pentru că e vorba de o artistă cunoscută dar se poate întâmpla oricui. Nici nu vreau să mă gândesc la ce ar fi putut urma dacă…
- Nici nu trebuie să vă gândiţi. Nu e loc de un scenariu lugubru. Înainte de înmormântare mai există câteva proceduri care ar fi revelat adevărul. Lăsând la o parte coincidenţa cu basmul, Varvara s-ar fi trezit oricum. Desigur, s-ar fi speriat îngrozitor înţelegând unde se află. Ar fi suferit un şoc şi probabil că ar fi ieşit un scandal monstru. Care de altfel mai are şanse să izbucnească. Prin spital circulă tot felul de zvonuri dar nimeni din conducere nu comentează deocamdată nimic. Dimpotrivă, a fost admis un ziarist la ea în rezervă. O să scrie ce vede, adică ce bine e tratată vedeta şi cum i-a revenit legendara poftă de mâncare împotriva căreia se luptă dintotdeauna. Evident, o vor monitoriza pe sora ei despre care nimeni nu scoate o vorbă. Mai mult ca sigur că nu le vor lăsa să se vadă. Toate acestea rămân între noi, am absolută încredere în dumneavoastră.
- Şi totuşi, cum a fost posibilă aşa o eroare ? insistă tatăl meu.
- Nu cunosc dosarul ei medical dar uneori organismul intră într-o stare de complet repaos care aduce a deces. Ioghinii sunt capabili să rămână aşa zile întregi. De unde şi legenda cu tibetanii matusalemici care revin la viaţă după sute de ani. Din punct de vedere al medicinei de azi, este o imposibilitate. Dar în natură procesele de supravieţuire sunt diverse şi multe arată o încetinire a funcţiilor organice în caz de condiţii nefaste. Ursul ştie să îşi economisească energia pe timp de iarnă şi intră în hibernare, punându-şi metabolismul în paranteză pentru două, trei luni. În lumea vie aceste fenomene nu sunt rare. Îmi spun că în cazul doamnei Dali s-au combinat mai multe cauze. Pe de o parte presiunea şi stresul care au dus la o erodare a rezistenţei nervoase. Era extrem de obosită. Pulsul era excesiv, tensiunea sistolică foarte ridicată in timp ce diastolica era prea joasă. Din câte am înţeles de la colegii de la medicină internă, organismul ei intrase în letargie, fenomen care e o replică la agitaţia extremă, ea însăşi o reacţie paradoxală produsă de epuizare. Şi peste toate acestea au fost administrate calmante. Să nu uităm frigul. E un factor care mie personal îmi vorbeşte în mod deosebit. Am citit multe despre terapiile prin temperaturi scăzute. Pe de altă parte, intră în joc constituţia robustă a doamnei Dali. Plămânii săi extrem de puternici, de ampli. Are o alcătuire fizică mai rară pe aceste meleaguri. E posibil să fi moştenit prin mama sa genele unei seminţii nordice. Vikingii sau varegii, după cum erau numiţi în Rusia, deţineau multe secrete de vindecare ale trupului prin încetinirea maşinăriei, ca să spun aşa. Poate a acţionat un instinct gregar transmis dintr-o ascendenţă străveche.
- Vikingi la Bucureşti ! exclamă bunica pufnind a dispreţ.
- De ce nu ? Au ajuns ei în Grecia şi în Egipt nu numai în Islanda. Genele fac salturi de multe generaţii şi reapar la sute de ani distanţă. Dar câţi dintre noi ne cunoaştem strămoşii până în negura vremurilor ? Care dintre noi ştie din cine se trage, din ce seminţii care au trăit acum sute şi mii de ani coboară neamul său recent ? Căci ele au existat, e indiscutabil.
- Câţiva aristocraţi păstrează documente despre familiile lor, spuse mama. Am citit că există câteva în Franţa care pot urca până la începutul mileniului.
- Destul de multe de fapt. Dar un mileniu nu e destul pentru a desluşi moşteniri gregare. Noi, restul muritorilor de rând, urcăm patru, cinci generaţii în urmă. Uneori nici atât şi rareori mai mult. În schimb există dovezi istorice că vikingii au lăsat descendenţi peste tot în bazinul Mediteranei dar mai ales în Rusia încă din anul 700. Iar de acolo ştim şi noi că nu de puţine ori urmaşii lor ne-au tot călcat pragul. Şi continuă să o facă, adăugă doctorul cu subînţeles.
- Dacă ar fi toţi numai cântăreţi de operă, nu s-ar supăra nimeni, bombăni Bunica.
Două duminici mai târziu, tanti Sonicika veni la noi la masă după slujba de la biserică. Era însufleţită şi ne relată ultimele noutăţi. Varvara se întremase, se simţea bine. Fusese o gripă groaznică dar acum trecuse şi peste ceva timp va cânta din nou în matineul de duminică la Operă.
Familia mea răsuflă uşurată. Dacă nici Sonicika, atotştiutoarea, nu aflase nimic despre păţania de la spital, înseamnă că afacerea fusese bine muşamalizată.
Stagiunea luă sfârşit, vara toridă se instală peste capitală şi noi plecarăm la 2 Mai, la malul Mării Negre. Povestea Varvarei rămase în urma noastră. În septembrie, când reveni ca să pregătească taioarele de toamnă şi paltoanele de iarnă, Sonicika avea un aer şăgalnic. Mustăci toată ziua, dar la cină ne declamă, triumfătoare ca o vedetă, tirada piesei.
- Nu vă vine să credeţi ce au scos unii din gripa ei. Circulă un zvon incredibil despre Varvarocika, chicoti Sonia. Se povesteşte că Varvara a avut o moarte clinică la spital, că au dus-o la morga de la subsol dar că după două zile a deschis ochii acolo şi a pornit-o prin sală înfăşurată în cearceaf şi a speriat un infirmier care a început să urle că a văzut o stafie. Ce ziceţi de gogomânia asta ?
- Ce zice Varvara ta ? a întrebat Bunica.
- I-am povestit când s-a oprit la stâlpul pe care eram căţărată, zise tanti Sonicika veselă. A râs bineînţeles. «Lumea nu mai ştie ce să inventeze pe seama artiştilor. Ca şi cum nu am fi oameni normali. Distracţii stupide, cine să creadă asemenea bazaconii». Aşa mi-a spus, draga de ea şi bineînţeles că eu i-am dat dreptate.
În jurul mesei se făcu tăcere. Lopătam în supa cu găluşte şi nu scoteam o vorbă de frică că mă voi da de gol.
- Panem et circensem, concluzionă tata. Lumea are nevoie de distracţii tari, sângeroase, de poveşti cu strigoi.
- Chiar aşa, se porni Sonia însufleţită. Varvara e un personaj cunoscut, e normal să i se inventeze istorii extraordinare. Păi nu ? Asta o coboară de pe piedestal, le dă oamenilor împresia că e la fel ca ei.
- Coboară tu însăţi de pe cai, Sonia, o îndemnă Bunica. Şi mănâncă supa. Întremează-te că te aşteaptă o stagiune agitată. La ziar scrie că Varvara Dali o să cânte în Evgheni Oneghin. Cine ştie dacă nu ne calcă iar vikingii.
Tanti Sonicika întredeschise gura nedumerită, trase aer în piept şi îi aruncă o privire întrebătoare tatei.
- Chiar aşa ? Vikingi zici tu, Valea? Apoi făcu o grimasă complice spre el. Ceva care spunea : O cam ia razna, biata de ea.