LA DEZORDINEA ZILEI
”Corectare și asistență în elaborarea textului literar/științific”, ăsta e numele unui site care-și oferă serviciile, contra cost, prin intermediul Facebook-ului.
Dacă n-ar fi proștii, deștepții ar muri de foame, zicea odată un clasic al literaturii române. Așa că ‘teligentu’ de la Iași, că de acolo provine susamintita facere de bine, se adresează cu ispititoarea sa ofertă tuturor fraierilor FB-iști, fără discriminare. Ceea ce, după umila mea părere, indică o greșită strategie de marketing.
Nu popeurului simplu de pe FB trebuie să-i vorbească mesajul de la Iași, ci păturii sale superior-docte, care publică în marile ziare și în revistele cu ștaif.
*
Bulevardul Magheru şi în general, centrul elegant al capitalei constituie ceea ce s-a numit Zona Zero, în care administraţia comunistă (ICRAL etc) nu permitea accesul decât, preponderent, al oamenilor de încredere, miliţieni, securişti, activişti de partid, ginitori, turnători etc. Prin efectul celebrei legi 112, în anii 90, aceştia şi-au cumpărat apartamentele luxoase, pe care le ocupaseră până atunci în calitate de chiriaşi ai ICRAL, la nişte preţuri ridicol de mici. Apoi, fiind deja pensionari (cu pensiile acelea nesimţite despre care tot vorbesc degeaba ziarele), s-au retras la ei acasă, în satele amărâte din fundul ţării de unde veniseră în urmă cu câteva decenii. Iar apartamentele lor moştenite de la ICRAL le-au închiriat. Astăzi, tot acest centru al Bucureştiului este un mare hotel (cămin de nefamilişti, de corporatişti, cămin studenţesc, bordel etc). Asta explică halul său de degradare actual.
https://www.economica.net/bulevardul-din-bucuresti-cu-cele-mai-valoroase-cladiri-care-se-prabusesc-in-caz-de-cutremur-major_153617.html
*
Acum vreo treizeci de ani, eram persoana din Ministerul Culturii care răspundea de activitatea unei instituţii din Petroşani numite Teatrul Valea Jiului. Deoarece, timp de vreo două luni, tot sunând, la cele mai diferite ore, la secretariatul acestui teatru şi la Inspectoratul judeţean de Cultură, nu mi-a răspuns nimeni, m-am suit în tren şi m-am dus acolo. Anunţându-mi, fireşte, vizita prin intermediul primăriei sau prefecturii în chestie, nu mai ţin minte care. Ce am găsit acolo am consemnat într-un raport de vreo zece pagini dactilo prezentat superiorilor mei, a cărui copie cred c-o mai am pe undeva. Suficient să spun că teatrul dăduse nici zece reprezentaţii într-un an şi vânduse vreo sută de bilete. Am recomandat atunci, în acord, de altfel, şi cu alţi oameni de meserie, desfiinţarea zisului teatru, pe motiv de inexistenţă propriu-zisă a sa. Ideea (nu numai a mea) fiind că, decât să ţii un teatru-fantomă, de unde să ia leafă degeaba câteva “pile” de prin zonă, mai bine păstrezi sala şi dotările ei tehnice, folosind-o pentru turnee cât mai dese ale unor teatre adevărate. Era o idee destul de răspândită pe atunci. Desigur că nu s-a aplicat nici la Petroşani şi nici la celelalte teatre din ţară aflate cam în aceeaşi situaţie. La Petroşani, motivul principal fiind intervenţia lui Miron Cosma, care era îngrijorat că rămân minerii fără teatru.
Între timp, văd că a apărut şi o carte despre izbânzile artistice ale instituţiei în cauză din perioada cu pricina. Nu am citit-o, nici vreo curiozitate nu mă persecută, dar tare m-aş mira să sufle vreo vorbă despre cele scrise aici.
*
China a dat lumii cam totul: hârtia, busola, praful de puşcă, banii de hârtie, porţelanul, mătasea… precum şi cleştişorii de unghii, brichetele şi creioanele cu radieră la capăt. Şi încă multe altele, printre care şi ciuma bubonică. De aceea, s-a considerat îndreptăţită, acum, mai spre zilele noastre, să ia de la toţi şi să vândă ieftin, fără să mai ceară voie cuiva: electronică, informatică, arme nucleare ş.a.m.d. Au rămas de pomină, acum vreo două-trei decenii, submarinele fără echipaj tractate de navele comerciale chinezeşti care acostau în porturile occidentale. Legate cu un cablu şi un furtun, ele urmau nava-mamă la câteva zeci de metri distanţă şi la adâncimea de câţiva metri. Odată ajunse în port, erau ridicate la suprafaţă în timpul nopţii, iar marfa dinăuntru era transferată pe bărci care o duceau în locuri sigure, pe ţărm. Marfa aceea, metri şi metri cubi de încărcătură, fiind contrabandă, în general CD-uri şi casete video cu muzică, filme şi programe de calculator piratate – dar, desigur şi multe alte lucruri contrafăcute, cum ar fi, de exemplu, ţoalele de firmă. (La Bucureşti, însă, avem Complexul Europa, unde comercianţii chinezi n-au nevoie de submarine, merge şi cu simpla şpagă.)
Iar ca bonus, China mai serveşte lumii, din când în când, câte un nou virus.
*
Coronavirusul ăsta miroase cam ca gripa de la bursă, din 1929. Părerea mea.
*
Cu riscul de a părea alarmist, eu zic că ne aşteaptă – pe noi toţi, capitalişti şi comunişti, europeni şi aproape-europeni, la grămadă – nişte vremuri foarte interesante. Mai interesante decât criza din 1929, cu siguranţă. Când vom începe să producem cu mânuţa noastră, plătită cu salarii europene, componentele de care vorbeşte articolul de mai jos, fabricate până acum de sclavi asiatici plătiţi cu nimic şi-un pic – stai să vezi distracţie…
https://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-23670467-financial-report-jaguar-land-rover-isi-aduce-piesele-din-china-avionul-ministru-cipriot-romania-tara-din-care-vin-miresele-cetatenilor-din-asia-huawei-castiga-teren-disputele-din-europa.htm?fbclid=IwAR2GAe1upywbXGYi0UspxQ-XHIVxvSFOB82gcVOfjTZfy1kTfVMw29Wp_D0
*
Cineva pune pe Facebook poza unui autobuz vechi şi exclamă „uite un autobuz ca la Moscova din 1955”. I-am replicat că acela era, de fapt, un autobuz “ca la New York” din 1940. Mare a fost mirarea mea când l-am văzut într-un film american cu subiect plasat în anii 70-80. Adică, autorii filmului susţineau că fosila aia de dinaintea WWII încă mai circula la ora aceea! Păi cum dracu’, că la noi, un autobuz vechi de 15-20 de ani se numea fier vechi? Şi atunci, mi-am adus aminte de vorba unui împuţit de turist occidental, care a scris că Orientul începe acolo unde lucrurile nu se repară, ci se aruncă.
*
Trecutul trebuie respectat fiindcă a fost – căci dacă n-ar fi fost, nici noi n-am fi. Şi trebuie să-i fim recunoscători că a trecut, ducă-se.
*
De mult n-am mai râs aşa bine ca la lectura unei cărţi („Acvariul”) de Viktor Suvorov, celebrul spion sovietic dezertat în Vest. El povesteşte acolo cum, la un moment dat, prin anii 60, ambasada sovietică la Viena a pus pe jar serviciile de contraspionaj austriece prin aceea că a expediat de mai multe ori în URSS colete neobişnuit de grele şi de voluminoase. În anii aceia ai Războiului Rece, asta părea o chestie extrem de suspectă şi de periculoasă: dacă valiza diplomatică rusească, intangibilă şi necontrolabilă, conţinea vreo bombă atomică? sau pe Adolf Hitler viu şi nevătămat? În realitate, însă, transporturile acelea nu conţineau decât cele câteva mii de exemplare ale cărţii semnate de Nikita Hruşciov care fuseseră trimise ambasadei din Austria în scopul convertirii necredincioşilor occidentali la învăţătura marxist-leninist-hruşciovistă. Şi care acolo rămăseseră, slujbaşii ambasadei neavând tocmai poftă să se facă de râs cu aşa marfă.
…Şi gândindu-mă la asta, mă întreb cât de grele or fi coletele returnate la Bucureşti de ICR-urile noastre din lumea largă? Oare câte din operele de autori agreaţi, traduse şi tipărite în străinătate pe banii grei ai ministerului de externe au adus vreun ban din vânzări în ţările acelea? Întreb şi eu, nu dau cu paru’…
(În imaginea de mai sus: o carte care n-a fost tipărită pe banii vreunui stat, dar care se mai vinde şi azi.)
*
Faza cu tancul înspăimântător, filmat în racursi. Care opreşte la marginea drumului, turela se roteşte ameninţător, oblonul comandantului se deschide cu ezitări, acela scoate capul, baleiază orizontul, apoi iese în mare viteză, sare în şanţ, se ghemuieşte şi-şi dă jos pantalonii.
*
Bogăţie: nu sunt nici capabili să o dobândească, nici demni să o păstreze, atunci când ea dă peste ei, pe calea unui mare câştig la loto, de pildă.
*
Am mai scris (şi eu, printre mulţi alţii) despre fandoseala ţopească de a-ţi pronunţa numele cu accent pe ultima silabă atunci când e clar că accentul, în cazul, de pildă, al lui tac-tu, era pe a doua silabă. Aşadar, Croitoru şi nu Croitoríu, Pescaru şi nu Pescaríu, Cizmaru şi nu Cizmaríu etc. Pe ultima silabă se pune accentul doar în cazul numelor de sorginte grecească: Antoníu (a nu se confunda cu Antoniu & Cleopatra), Vasilíu ş.a.m.d. Azi am auzit-o, însă, pe una, la televizor, rostind ceva de genul Cacanaríu. A fost singura ocazie când pronunţia asta mi s-a părut oportună.
*
*
Pictorul şi iubita lui: s-au pictat în chip de Madona cu Pruncul – acela fiind el, cu barba lui lăţoasă căruntă şi mutra buhăită de băutură, cu botul la sânul ei imens.
*
Suflet. Variante: sulfet, şulfet.
*
Idei preconcepute, idei anticoncepute.
*
Şi dă-ne nouă ciorba noastră cea de toate zilele
*
Pe această copertă de disc vinil Electrecord din 1977 se pot citi unele lucruri nostime despre istoria Patriei. Este şi motivul pentru care, acum câţiva ani, mi-a fost insistent cerută de o domnişoară ziaristă culturală (debutată la Adevărul şi actualmente, angajată la DigiTV, mi se pare). La replica mea că pot să-i dau o imagine digitală a copertei cu pricina, donşoara a refuzat. Voia neapărat originalul. Ca să-l pună într-un muzeu, probabil. Sau, încă şi mai probabil, ca el să n-ajungă vreodată în vreun muzeu.
Ţin să precizez că exact acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi cu caietul-program al spectacolului CANIBALA de la teatrul Ion Vasilescu, din 1983, realizat de mine. Doamna care a primit de la mine un original al acestuia pentru a-l include într-o expoziţie organizată de dsa, expoziţie ulterior ajunsă la Memorialul de la Sighet, l-a făcut dispărut, iar când am întrebat-o unde-i acesta, mi-a răspuns că n-a consumat usturoi şi după aceea, s-a spălat pe dinţi.
Morala: ORGANILI NU DOARME!
http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10223
*
MARE CHEF LA BIBNAT
https://www.libertatea.ro/stiri/15-30-scandalul-chermeze-la-biblioteca-natonala-ce-spune-ministrul-culturii-2848561
Văd că pe nimeni nu îl deranjează acest incident penibil. Şi nici măcar faptul că, la Biblioteca Naţională a României, NU pot fi consultate publicaţiile periodice româneşti apărute înainte de anul 1994, fără de care istoria României din ultimii 30 de ani nu poate fi înţeleasă. Asta, deşi fotocopii ale unor publicaţii din acea categorie apar frecvent pe diverse site-uri – aparţinând, de regulă, unor persoane şi entităţi dintre cele mai dubioase.
Din 2014, când am postat chestia asta aici, nimeni nu şi-a mai pus întrebarea ce-i cu toate ziarele şi revistele româneşti de până în 1994, mai există ele sau nu, mai sunt ele întregi la Biblioteca Naţională ori au fost periate de Organele Competente? Văd că, acum, lumea se scandalizează că la Bibnat se fac chefuri de revelion. Dar că trecutul României e trimis în neant, de unde se va întoarce rescris corespunzător de “cine trebuie” – de asta nu-i pasă nimănui?
http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10677
*
DIN MOMENT CE COPIII SE FAC ÎN EPRUBETĂ,
E NORMAL CA PORCII SĂ FIE CRESCUŢI ÎN ACVARIU
https://www.stiripesurse.ro/guvernul-interzice-romanilor-sa-si-mai-creasca-porcii-in-propria-gospodarie_1435954.html?fbclid=IwAR2f07BpahrGW66XL91pFIwsUmk-FjsjoCamELtIAuT9Bbx0pUX4rqlV0ZU
https://www.elefant.ro/chix-sau-lumea-actiunii-eficiente_a043db18-5a0a-44aa-b3f6-5812ece56c2e?gclid=CjwKCAiAnfjyBRBxEiwA-EECLO1SjhRSh6ZGnzjBVnFPinBDrsspL86yT_lvsY5Je0xaWqJViBw7bBoCjw4QAvD_BwE
Tags: China, coronavirus, COTIDIANUL, Hrusciov, ICR, Mediafax, Viktor Suvorov