FNT XXV (1)
TEATRUL NAŢIONAL LUCIAN BLAGA CLUJ
EMIGRANŢII
Slawomir Mrożek a fost un grafician şi ziarist comunist polonez, care, pe la treizeci şi ceva de ani, a emigrat în Franţa, devenind, curând după aceea, un nume celebru în teatrul european. Şi anume, prin publicarea piesei sale Tango, un text esopic despre totalitarism, destul de direct pentru ca toată lumea să-i identifice tema şi subiectul – şi destul de general-abstract pentru ca ideologii de după Cortina de Fier să pretindă că în el e vorba despre imperialismul occidental, iar restul lumii să presupună că e vorba despre URSS şi ţările satelite.
Aceasta a fost împrejurarea care a permis dramaturgiei sale să fie jucată şi la noi, înainte de 1989, ocazionând chiar unele puneri în scenă remarcabile, printre care cea a lui Radu Penciulescu, din 1967.
Lucruri asemănătoare se pot spune şi despre Emigranţii, un text mai degrabă sartrian decât ionescian sau beckettian. Adică, mai apropiat de existenţialism decât de Teatrul Absurdului, căruia, de multe ori, i-a fost anexat de comentatorii săi.
Cele două personaje de aici, un intelectual şi un muncitor, şi-au părăsit ţara din motive diferite, primul din cauza convingerilor sale, iar celălalt, ca să pună deoparte o sumă cu care să poată ridica o casă familiei sale, în satul său natal. Unul speră să se întoarcă, iar celălalt, proscrisul, ştie că n-o va putea face. Dar amândoi locuiesc în acelaşi subsol mizer într-un mare oraş din Vest, trăind pe propria lor piele adevărul insuportabil al dictonului „vita communis maxima crux”.
„Infernul sunt ceilalţi”, atunci când trebuie să împarţi cu ei, „cu uşile închise”, o pivniţă lugubră de doar câţiva metri pătraţi. Şi mai ales, într-o noapte de Anul Nou, când disperarea adăpată cu alcool devine sinucigaşă.
Tânărul regizor Tudor Lucanu, care este şi interpretul muncitorului-emigrant economic, dă actului scenic tempo şi tensiune, fără timpi morţi, fără răgaz pentru spectator. Personajul său plebeu, needucat şi cam (cu un termen incorect politic) neam-prost este o apariţie savuroasă. Şi foarte convingătoare, pentru că arhetipală.
Matei Rotaru, partenerul său, îi dă o replică pe măsură, în rolul celui încercat de silă şi de milă pentru colegul său de cameră – dar, în cele din urmă, pentru el însuşi, cu nimic diferit de acesta, în fond.
Amândoi sunt actori pe deplin formaţi, buni deja pentru orice rol.
Tudor Lucanu creează un spectacol tensionat şi profund, alegând-o, dintre cele câteva chei la îndemână în descifrarea textului, pe cea mai puţin circumstanţială. Vreau să spun, fără trimitere facilă la problema migranţilor/emigranţilor/imigranţilor din acest moment. Finalul deschis al spectacolului său nu vorbeşte despre „probleme la ordinea zilei”, ci despre zădărnicie, cu trimitere lesne sesizabilă la un celebru „existenţialist”, Ecleziastul din Vechiul Testament.
E cea mai plăcută surpriză, de până acum, a ediţiei actuale a Festivalului.
http://www.teatrulnationalcluj.ro/”>http://www.teatrulnationalcluj.ro/
.
Tags: EMIGRANTII, Festivalul National de Teatru, Jean Paul Sartre, Matei Rotaru, Slawomir Mrozek, Teatrul National Cluj, Tudor Lucanu