Unde e Europa ?
Habar n-aveam de existenţa acestei cărţi şi de Christopher Caldwell, autorul ei. Trebuie să-i mulţumesc lui Sorin Ioniţă, fostul meu coleg de la revista PRIVIREA, pentru postarea sa pe Facebook graţie căreia am aflat de ea:
O carte din 2009, dar tema revine in forta pe valul crizei refugiatilor. O claritate si fluditate de pamflet, cu documentare si rigoare analitica beton, plus inteligenta cu carul. Este sceptica fata de imigratie, dar are laude de la New York Times si Guardian pe coperta, deci va dati seama…
“E o mare deosebire intre SUA si Europa. In SUA a existat o problema rasiala si una a imigratiei, iar cele doua n-au avut cel mai adesea nimic in comun… In Europa problema imigratiei ESTE problema rasiala. Ca atare, declararea imigratiei un succes si o ‘imbogatire’ a devenit singura opinie acceptabila. A spune ca imigratia a fost un esec inseamna sa te tradezi ca rasist.”
“Diversitatea (ca norma) e perfect in concordanta cu idea neutralitatii culturale predicata de parintii idealului european. Doar ca ea nu functioneaza daca europenii nu stiu suficient despre alte culturi ca s-o puna corect in practica. Diversitatea inseamna eliminarea traditiilor care exclud, discrimineaza sau afecteaza libertatea individuala a altora. Toate culturile au astfel de traditii. Europenii le-au putut eradica pe ale lor, dar celelalte le-au ramas, fireste, invizibile. Biserica a fost considerata un depozitar de stupiditati, superstitii si sexism, dar nu au stiut la fel de multe despre moschee si ashram, deci pe astea le-au lasat neatinse. La radacina universalismului european zace un mare provincialism.”
Cu nationalismele europene clasice puse la index “multi europeni au imbratisat ca traire prin delegatie nationalismul altora - in special nationalismul palestinian care, in versiune radicala, le-a permis sa se reconecteze pe usa din dos cu marea traditie europeana, discreditata, a antisemitismului.”
Plus, demontarea cu cifre a argumentului economic pro-imigratie in UE te cam pune pe ganduri. Hmmm.
Cu ocazia asta, e cazul să-mi amintesc că am publicat, în perioada 1991-2004, nişte lucruri extrem de asemănătoare cu cele din cartea de succes a lui Christopher Caldwell, apărută în 2009.
Şi studiul meu (care era să fie o lucrare de doctorat la UNATC Bucureşti) s-a bucurat de succes. De atâta succes, încât a servit, pe şest, adică fără a mi se menţiona numele, la elaborarea unei lucrări mult mai prestigioase decât el însuşi (vezi detaliile mai jos).
Mai exact, autorul acestei operaţiuni, un academician (!), a repovestit cu cuvintele sale teza principală a lucrării mele. Altfel spus, acesta e un plagiat “finuţ”, al cărui făptaş se pricepe să şteargă urmele (sau cel puţin, aşa crede).
Omul e un artist, nu s-a compromis cu metoda Copy/Paste, ca alte staruri de pe la noi.
. O primă schiţă a tezei în chestiune, datând din 1991
O variantă mai precisă şi elaborată, în 1993
Ce înseamnă “civilizaţie”? De ce “civilizaţie” şi nu “civilizaţii” – ale aztecilor, aborigenilor australieni, daiacilor, sau “a imaginii” din Occidentul secolului XXI? Am dat definiţia acestui termen – inedită pe atunci, după ştiinţa mea – şi explicaţia motivului pentru care îl folosesc numai la singular în articolul meu purtând acelaşi titlu cu volumul de faţă, care a fost publicat în numărul din 4 iulie 1993 al săptămânalului bucureştean Adevărul literar şi artistic: …istoria Europei este istoria civilizaţiei. Deoarece prin civilizaţie se înţelege acea configuraţie socială, istorică şi culturală care presupune, sau, cel puţin, nu face imposibilă formularea idealului supravieţuirii mundane colective în condiţiile respectării identităţii persoanei, considerate drept interlocutor valabil al divinităţii şi structurilor sociale – şi care presupune acţiunea în vederea atingerii acestui ideal. Singura arie geografică ce corespunde integral definiţiei de mai sus este Europa; iar întrucât priveşte localizarea istorică, putem vorbi cu adevărat despre ea de abia de la Revoluţia Franceză încoace. Desigur, în acelaşi mod trebuie considerate şi celelalte arii geografice, cum ar fi, de exemplu, cele două Americi, cărora li se aplică această definiţie. De asemenea, explicitând acelaşi termen, scriam, în continuarea articolului citat, în Adevărul literar şi artistic din 15 august 1993: …există acel gen de creaţie artificială care a dus lumea la ceea ce este ea astăzi în bine şi în rău, cultura spiritului, laic-antigregară, inovatoare, având ca modus operandi silogismul şi exprimându-se prin cuvânt, cu rădăcinile în gândirea antică mediteraneană şi în aceea a Renaşterii.
Aceasta era, pe atunci, o poziţie greu de susţinut în mediile de specialitate (şi nu numai), toată lumea – inclusiv lumea de la ONU – fiind obişnuită, de zeci de ani, cu sintagme gen “civilizaţia din Benin”, “civilizaţiile sud-est asiatice” etc. În ce mă priveşte, sunt de părere că un fapt istoric precum colonialismul este regretabil, constituind un abuz de civilizaţie – dar că aceasta nu trebuie să determine, în mod automat, aprecierea culturilor care s-au aflat sub dominaţia sa drept forme de organizare social-istorică sănătoase, legitime şi demne de a fi imitate. Scopul existenţei speţei omeneşti nu este edificarea unei sau unor culturi, ci a unei sau mai multor civilizaţii. Pe de altă parte, o cultură nu trebuie condamnată fiindcă nu este o civilizaţie, ci dimpotrivă, trebuie protejată (chiar şi de propriile-i excese) în calitatea ei de virtuală civilizaţie. Însă trebuie ţinut neapărat seama de faptul că se numeşte “civilizaţie” numai acea formă de organizare care îşi propune să garanteze dreptul la viaţă şi să pună fiinţa umană la adăpost de orice fel de mutilare, fizică sau psihică – iar asta, aici şi acum. Întâmplător, dintre toate posibilele, virtualele civilizaţii pământene, dintre toate candidatele la acest titlu, numai cea europeană (incluzând societăţile de sorginte sau certă influenţă europeană), îşi propune aşa ceva. Atenţie: este vorba de o propunere, de un ideal. Faptul că el nu a fost şi, probabil, nici nu va fi atins vreodată în totalitate nu poate câtuşi de puţin să modifice sensul acestei afirmaţii. Valoarea şi importanţa unui ideal nu constau în posibilitatea de a-l atinge, ci în aceea că el indică o ţintă, o direcţie de urmat – excluzând posibilitatea de a te deda la contrariul său. Împrejurarea că în Europa s-au declanşat, într-un singur secol, două războaie mondiale nu înseamnă că idealul european este războiul şi nu scuză înlocuirea valorilor europene prin “valori” colectivist-arhaice (naziste, comuniste, sau de altă coloratură). Dar nici nu poţi fi civilizat, în sensul comun, european, al termenului, dacă accepţi ca pe un fapt natural sau treci sub tăcere cutuma alimentar-rituală a consumului de ficat omenesc, sau relaţiile interumane de tip feudal sau mafiot, spunând că ele sunt tradiţionale, iar tradiţiile, nu-i aşa, nu trebuie deranjate, fiindcă ele exprimă “specificitatea” popoarelor – şi că, dacă le deranjezi, asta înseamnă “amestec în treburile interne, hegemonism şi imperialism”.
Capitolele 1-7 ale lucrării mele de mai sus au fost publicate, fără note de subsol, în 8 numere ale săptămânalului ADEVĂRUL LITERAR ŞI ARTISTIC, în intervalul 4 iulie-15 august 1993. Capitolele 8-13 ale aceleiaşi lucrări au fost publicate, fără note de subsol, în nr. 1-2/2004 al publicaţiei DRAMA (ISBN 1582-8387), editate de Uniunea Scriitorilor din România. Dan Predescu ( pentru alte detalii, vezi http://ciocu-mic.ro/wordpress/?page_id=1710 ).
Tags: ADEVARUL LITERAR SI ARTISTIC (saptaminal - Bucuresti), Christopher Caldwell, emigratie, Europa trecuta Asia viitoare, invazie, revista DRAMA, Sorin Ionita