Spectatorul este invitat să asiste la o repetiție deschisă prilejuită de o schimbare de distribuție în piesa Pescărușul de Anton Pavlovici Cehov: Actrița tânără preia rolul Nina Zarecinaia de la Actrița în vârstă, aceasta urmând să joace Arkadina în același spectacol. Replicile cehoviene se împletesc cu “replicile” actrițelor într-un dans amețitor al furiei, milei, dragostei, ironiei și, nu în ultimul rând, al morții.
Este datoria tinerei generații să-și găsească propria identitate negând, uneori, valorile trecutului. Conflictul care se naște între cele două protagoniste, o falsă “luptă între generații” este mediat de regizor - aflat astfel între o veche dragoste “procreatoare” şi una nouă, dar de acum platonică - căruia nu-i mai rămâne decât să recurgă la învățăturile marelui Stanislavski în încercarea de a găsi “adevărul creaţiei”.
Dragoste, artă, moarte…primele două se bat și a treia câştigă.…?!
Aceeaşi femeie-actriţă la vârste diferite şi bărbatul-regizor care o vede Dublu…ră !
la Teatrul ÎN CULISE, vineri 16 noiembrie 2012, ora 21,00
O lecţie de profesionalism este Skyfall, numit şi Coordonata 007 fiindcă este vorba despre James Bond, noul James Bond fiind interpretat de actorul Daniel Craig. Alături de care fac roluri memorabile Judi Dench, în M, şefa lui Bond de la Serviciile secrete britanice, şi Javier Bardem, în Silva, rol de transformare foarte original. Mai joacă Ralph Fiennes, în Mallory, noul preşedinte al serviciului de securitate, iar peisajul este pigmentat cu două frumuseţi de invidiat, Naomie Haris, în Eve, şi Berenice Marlohe, în Severine. Un rol eposodic, dar pregnant, îl are în final şi Albert Finney.
O asemenea distribuţie preţioasă se explică prin devizul enorm pe care l-a avut acest film, peste 200 milioane dolari. Suma se justifică datorită faptului că o mare parte din acţiune se petrece în Shanghai, care arată după modelul lui Times Square, cel mai luminat şi elegant loc de pe pământ. Dar chinezii vin tare din urmă, s-au apropiat şi e posibil ca mâine să fie ei înainte.
Ideea majoră a filmului, cu o acţiune în spiritul spionajului englez, este că toate conflictele actuale nu mai au loc între ţări, ci între indivizi, care sunt necunoscuţi şi ei ameninţă siguranţa unor state şi chiar a fiecăruia dintre noi. Personajul M, foloseşte adesea cuvântul „shadow”, fiindcă, zice ea, totul se petrece în spatele nostru, din umbră, nu ştii cine atacă sau cum arată. Umbra este ceea ce planează asupra siguranţei oamenilor, cea care introduce şi întreţine starea de teamă. Oare nu ne este o permanentă frică de umbrele noastre?
Aceste gânduri ea şi le spune atunci când este anchetată în urma pierderii unoir agenţi importanţi a a unei liste de agenţi saprecuraţi în spinonajul mondial. M este încolţită şi ameninţată cu demisia.
Însăşi loialitatea lui Bond faţă de M este pusă la încercare atunci când trecutul acesteia începe să o urmărească. Povestea începe cu relatarea ultimelor misiuni Bond, nereuşite, care pun astfel în pericol anonimatul agenţilor secreţi din întreaga lume. Sediul MI6 este atacat, iar M este astfel forţată să mute agenţia. În urma acestor evenimente, autoritatea şi funcţia sa sunt ameninţate de Mallory, noul preşedinte al Comitetului de Inteligenţă şi Securitate.
În aceste condiţii, M rămâne cu un singur aliat de încredere: Bond. Agentul 007, alături de Eve, porneşte în misiune, pe urmele lui Silva, ale cărui motivaţii periculoase şi ascunse trebuie dezvăluite cu orice preţ.
Motivaţiile ascunse ţin de trecut, de faptul că M, Bond şi Silva se cunosc de mult, din tinereţe, au avut multe în comun şi acum Silva vine să se răzbune.
Finalul se petrece chiar în acest trecut, la castelul din Skyfall, un ţinut din Scoţia. Aici are loc lupta dintre cei trei eroi, o luptă dură, iar în viaţă rămâne numai James Bond, evident, fiindcă altfel cum s-ar mai continua aventurile Agentului 007?!
Regizorul englez Sam Mendes, cunoscut prin filmul American Beauty, propus la 5 premii Oscar, a realizat un film perfect, ireproşabil din punct de vedere profesionist, mergând pe studiul personajelor în medii de clarobscur, un black noir, poate cu excepţia scenei finale, când M moare în braţele lui Bond şi figura ei este prost luminată. Un film de 144 de minute care te ţine cu sufletul la gură, cum se spune, e o performanţă care desparte şi mai adânc filmul românesc de filmul american.
Directoarea cinematografului „Patria”, Maria Bikfalvi, îmi spunea că guvernul ameninţă cu desfiinţarea cinematografelor. Din nou? Da, din nou.
Guvernul vrea să scoată bani şi din piatră seacă. Mai ales din ceea ce nu este opera lui. Tot ce a construit poporul înainte de actualii guveranţi, lor le stă în gât. Umbra guvernului e ca o sperietoare. Ca o fantomă. Umbrele ameninţă. Presiunea lor e tot mai mare. Aşa cum în film se vorbeşte despre faptul că James Bond şi M sunt „expiraţi”, că e nevoie de un nou val de agenţi, tineri, puternici, rapizi, viguroşi, şi vechile cinematografe sunt ameninţate cu dispariţia. Salariaţii Centralei RomâniaFilm sunt de mai mult timp în grevă. Ei pichetează Ministerul Culturii şi îşi cer drepturile. Ei strigă: „Salvaţi cinematografele, salvaţi cultura!”
Impresia generală, acum, la sfârşit de festival, este că selecţia a fost judicioasă, că ea chiar reflectă starea actuală a teatrului din România - iar pentru asta, meritul îi revine, fără îndoială, colegei mele Alice Georgescu, în calitatea ei de director artistic şi selecţioner unic. Unic, căci, nu-i aşa? un cal desenat de o comisie, de un grup de oameni ai muncii, va arăta mai degrabă a cămilă.
Cât despre festival, atâta cât am văzut din el, a fost, pentru mine cel puţin, unul dătător de surprize - şi plăcute şi mai puţin plăcute. La urma urmei, tocmai ăsta e rostul unei asemenea cantităţi de spectacol / metru pătrat / oră, să te surprindă. “Fa stupir”, aşa zicea poetul manierist de acum câteva secole - să te uimească, acesta e rolul principal al artei, iar artistul care nu ştie s-o facă n-are decât să se apuce de ţesălat caii, mai adăuga el.
*
Herta Müller
ŢINUTURILE JOASE / NIEDERUNGEN
Dintre uimirile plăcute ale acestei ediţii, aş începe cu cea provocată de Teatrul German de Stat din Timişoara, venerabilă instituţie ale cărei producţii, cam reumatice pe atunci, le-am comentat în câteva cronici publicate pe la sfârşitul anilor 70, în revistele Orizont şi Teatrul.
Recunosc că, de atunci, multe spectacole ale acestui teatru n-am mai văzut.
Cu atât mai plăcută a fost surpriza descoperirii, acum, a unei trupe noi, tinere, în Ţinuturile joase, un scenariu din textele Hertei Müller realizat de Niky Wolcz, Valerie Seufert şi Ulla Wolcz (traducerea în română a prezentei versiuni scenice fiind semnată de Nora Iuga şi Alexandru Al. Şahighian).
Niky Wolcz este actor, regizor de teatru şi de operă şi de câţiva ani, cadru didactic, alături de Andrei Şerban, la Columbia University din New York. Până la plecarea sa din România, în 1975, a luat parte, ca actor şi ca asistent de regie, la câteva evenimente excepţionale din istoria teatrului românesc, printre care Nepotul lui Rameau, pus în scenă de David Esrig.
Pentru subsemnatul, reîntâlnirea a avut o uşoară tentă nostalgică: ultima oară când l-am mai văzut pe scenă a fost în 1975, la Casandra, studioul IATC-ului, într-un spectacol de diplomă cu Galy Gay de Brecht, dacă mi-aduc bine aminte.
Niederungen / Ţinuturile joase este nostalgie pură, aşa cum numai o rememorare a copilăriei şi a unui îndepărtat loc natal poate fi. Locul se numeşte Nitzkydorf, satul timişean al copilăriei autoarei, iar vremurile sunt cele de după al doilea război mondial, cu cortegiul lor de nenorociri prăvălite peste şvabii bănăţeni: confiscări, tot felul de interdicţii, deportări în Siberia…
Întâmplările cotidiene din viaţa unei familii ca oricare alta de prin partea locului sunt povestite cu ironie tandră de naratoarea Herta (Eszter Tompa) şi trăite cu dăruire inocentă de Herta-copil (Mara Bugarin), ambele, foarte expresive şi convingătoare în rolurile lor. Culmea, Eszter Tompa chiar seamănă cu autoarea.
E descrisă, cu umor sec şi enorm, scena băii şvăbeşti, în care toată familia se spală, săptămânal, pe rând în aceeaşi apă caldă, puţină, căci lemnele de foc sunt scumpe. Sunt pomenite aluziv, fără comentarii şi amănuntele mai puţin avuabile din istoria aceleiaşi comunităţi, respectiv înrolarea voluntară a unora dintre tinerii săi în armata lui Hitler. Şi scriitoarea şi regizorul au darul litotei, cel de a comunica mult cu mijloace puţine.
Toate acestea, într-o dublă ambianţă scenografică, cea propriu-zisă, semnată de celebrul Helmut Stürmer şi cealaltă, cinematografică, regizată de Bogdan George Apetri. E remarcabil felul cum acestea două se completează, se continuă şi se susţin reciproc, într-un ingenios dialog al personajelor şi decorurilor de pe scena de teatru cu cele de pe ecranul din fundal, proiecţia de film nefiind o simplă ilustrare sau un simplu ornament, cum s-a întâmplat să mai văd uneori, ci participant la acţiune, cu drepturi depline.
Ideile lui Erwin Piscator, comilitonul lui Brecht, care a folosit primul, acum vreo opt decenii, proiecţiile cinematografice într-un spectacol de teatru, capătă aici o înfăţişare trimiţând la tablourile lui Chagall: sunt imagini fugitive, în filmul din fundal, care par de-a dreptul parafraze chagalliene şi traduc întocmai lirismul textului.
Dincolo de rafinamentul mizanscenei, însă, ceea ce contează (şi impresionează) cu precădere sunt prezenţele actoriceşti.
Eszter Tompa, Mara Bugarin, Ioana Iacob, Radu Vulpe, Ida Jarcsek-Gaza, Franz Kattesch, Enikő Blénessy, Daniela Török şi toţi ceilalţi - numeroşi - interpreţi de pe afişul acesta atât de multicultural fac să rezulte un spectacol viu, alert, memorabil.
