Archive for the ‘estetică şi sociologia artei’ Category

ÎMI E INDIFERENT DACĂ ÎN ISTORIE VOM INTRA CA BARBARI

Saturday, September 29th, 2018

Actualul film al lui Radu Jude, care a avut ieri premiera bucureşteană, e ca maşina de cusut Ileana de la fabrica din Cugir, pe care, oricum ai întoarce-o, oricum ai învârti-o, tot mitralieră iese. Orice ai încerca să spui despre el, tot comentariu politic iese.

Şi cum eu n-am chef de comentarii, cu atât mai puţin politice, mai bine postez aici paginile din stenograma procesului mareşalului Ion Antonescu, cărora li se datorează acest film despre masacrul evreilor de la Odesa, din 1941 şi despre felul cum este receptat subiectul în cauză de către publicul românesc de azi.

Volumul «PROCESUL MARII TRĂDĂRI NAŢIONALE Stenograma desbaterilor dela Tribunalul Poporului asupra guvernului Antonescu», Editura Eminescu, 1946 (315 pagini 21,7/15,5 cm) are cota II 11359 la Biblioteca Naţională a României.

https://www.-otnews.ro/stiri-film-22598017-filmul-este-indiferent-dac-istorie-vom-intra-barbari-propunerea-romniei-pentru-nominalizare-oscar-2019.htm

- https://www.cinemagia.ro/filme/imi-este-indiferent-daca-in-istorie-vom-intra-ca-barbari-2301509/

https://www.cinemagia.ro/stiri/imi-este-indiferent-daca-in-istorie-vom-intra-ca-barbari-elogiat-de-40555/

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

BIFF 2018

Sunday, June 17th, 2018

GETTING NAKED: A BURLESQUE STORY

Acesta este filmul de debut, din 2017, al lui James Lester, un american care, până atunci, a făcut aproximativ de toate, de la muzică (jazz) la figurație și montaj, printre altele, în câteva televiziuni newyorkeze.

Neștiind nimic, dar absolut nimic, și nici materialele publicitare de la recent isprăvitul festival bucureștean nespunând nimic despre el, m-am apucat să caut pe internet.

Unde am dat peste niște informații surprinzătoare. În 2015, după patru ani de pregătiri, scrie pe site-ul în chestie, realizatorii mai aveau nevoie doar de fonduri pentru post-producție – montaj, mixaj audio etc. Și pentru asta, făceau apel la mărinimia publică: ”Ajutați-ne să trecem linia de sosire, finalizând un film care vă va contrazice concepțiile despre frumusețe și despre nuditate”. Vedem deci că a fost un film elaborat din greu, un film muncit, ca să zicem așa.

El pretinde a fi un documentar despre ”burlesque”, acel gen de ca să zicem așa artă pe care noi îl știm de striptease – și despre evoluția sa pe scenele americane de …profil.

Regizorul insistă pe afirmația că nudul pe scenă ar fi o invenție americană de prin 1980, afirmație năucitoare pentru orice om care cunoaște cât de cât istoria teatrului și filmului universal. În ce mă privește, țin minte doar că, în 1980, aplaudam de-mi rupeam palmele aici, la București, Maestrul și Margareta, celebrul spectacol al Cătălinei Buzoianu. Cât despre americani, ei făceau coadă la bilete la Hair și Oh Calcutta! Acesta din urmă, în care se întâmplau lucruri cu adevărat picante, dar care, în contrapartidă, pleznea de umor și talent, poate fi vizionat, integral, mi se pare, la această adresă: https://www.youtube.com/watch?v=9xZt1-pm-Ns .

Ca să nu mai vorbim de revoluția sexuală occidentală și de fenomenul Living Theatre al anilor 60, care au tras, ca să zicem așa, un șut în creier nu numai teatrului, ci culturii secolului douăzeci în ansamblul ei.

Așadar, apa caldă pe care pretinde americanul a o fi descoperit era gata descoperită. Spectacolul de cabaret, cu multele lui libertăți de exprimare, era o realitate încă de pe vremea Josephinei Baker. Ba chiar, în varianta lui mai ieftină și nepretențioasă, în cârciumile de prin marile porturi, încă dinainte de 1900.

Acum, despre personaje. Filmul constă, de fapt, într-o înșiruire de interviuri cu câteva mai mult sau mai puțin vedete din barurile locale, cam de nivel Antena Star. Cu excepția uneia dintre ele, tânără, arătoasă și relativ talentată, care dă impresia că ar avea o șansă în industria spectacolului musical, ele provoacă mai curând mila.

Tot timpul filmului, n-am fost capabil să mă gândesc decât la bancul acela străvechi cu striptease-ul sovietic.

Cică vine ministrul turismului la Hrușciov:

- Nikita Sergheievici, stăm prost, foarte prost cu încasările în valută.

- Păi de ce, tovarășe?

- Păi din cauza turiștilor occidentali. Niște perverși, niște spurcați, tovarășe. Păi, ăștia vor naitclab, striptis…

- Ce-i aia striptis?

- E așa, un fel de dans. Vine una în restaurant, dansează și se dezbracă.

- Ei, dacă asta vor, asta o să le dăm. Faceți un regulament, ca să fie totul în ordine. Și să mă chemați și pe mine la vizionare.

Zis și făcut. Fac organele competente un Proiect de Norme referitor la exercitarea profesiei de stripteuză, în care se scrie că poate exercita această profesiune orice cetățeană a Uniunii Sovietice cu vechime de minimum 20 de ani în PCUS, care este fruntașă în producție și are min. 4 copii, caută vreo juma de an în tot URSS-ul – și în cele din urmă, o găsesc pe una care corespundea cerințelor.

La vizionare, fruntașa Natașa se chinuie să se aplece ca să-și scoată un pâslar, tot așa și cu celălalt… iar Nikita Sergheievici, cu mâna rezemată gânditor de falcă, zice ”chiar că sunt perverși, occidentalii ăștia, cum dracu să-ți placă așa ceva…”

https://www.kickstarter.com/projects/gettingnakedthemovie/getting-naked-a-burlesque-story

LEISURE SEEKER

Leisure seeker este al 13–lea film al italianului Paolo Virzi. Și primul său film jucat în limba engleză (produs, de altfel, de o companie italo-americană). Și de asemenea, primul său film în care apar două nume extrem de sonore, Helen Mirren și Donald Sutherland.

Ecranizare a unui roman de Michael Zadoorian, Voiajul de Plăcere al lui Virzi este un road-movie bătrânesc. Nu mai avem de-a face cu nici un Harley Davidson, ci cu un hârb de rulotă, iar personajele nu sunt doi tineri rebeli, ci, vorba poetului, “un bătrân și o bătrână, două jucării stricate” din Atlanta, Georgia, dacă am reținut exact.

Două jucării stricate rău, tragic de defecte, el, un profesor de literatură pensionar, are Alzheimer, iar ea, un cancer foarte avansat. Ei iau hotărârea să petreacă o vacanță de vis, plecând, fără să anunțe pe nimeni din familie, cu vechea lor rulotă în Florida, permițându-și câte o nevinovată extravaganță care le aduce aminte de vreo năzbâtie din tinerețe și simțindu-se minunat la casa lui Hemingway (idolul lui) din Key West, care actualmente se închiriază pentru nunți și alte ”ocazii”, în campinguri, printre necunoscuți simpatici – și printre doi derbedei cuțitari care încearcă să-i jefuiască, la un moment dat. Aventuri după aventuri (cam neverosimile, uneori – nu-mi explic cum reușește să șofeze un pacient cu un Alzheimer atât de profund), plus replici și situații comice din belșug. Și un final tragic, însă rațional. Cei doi se sinucid. Sau, mai exact, ea este cea care ia hotărârea, căci el nu mai e, practic, conștient.

Nu-i un scenariu slab, chiar dacă ne aduce aminte în mod sâcâitor de Amour, filmul lui Michael Haneke cu Emmanuelle Riva și Jean-Louis Trintignant (Palme d’Or, Cannes, 2012 și Oscar, 2013).

Și cel de acum este o poveste despre dragoste. Și despre felul cum îmbătrânește ea: amor, dilectio, caritas – adică dragoste, plăcere, milă. În care, dacă ești tânăr, vezi o comedie. Dar dacă nu ești…

Evident, punctul forte al filmului actual sunt cei doi monștri sacri.

Dame Helen Mirren este totală, o apariție care știe totul despre viață – și n-ai cum s-o contrazici. Iar Sutherland este la fel de irezistibil cum îl știm de o viață (eu, de exemplu, de la Dirty Dozen).

Sigur, aș fi preferat să-l revăd în filmul de acum vreo patru sau cinci decenii, în care trebuia să mimeze o scenă de amor cu o mare frumusețe a epocii, actriță celebră și ea. Dar se zice că n-au mimat… (Deși el, la conferința de presă de la lansare, susținea că ce se zice nu-i adevărat…)

Filmul lui Virzi a participat la ediția de anul trecut a Bienalei de la Veneția, iar Helen Mirren a fost nominalizată la Golden Globe pentru interpretarea sa de aici.

http://wwd.com/eye/parties/gallery/the-leisure-seeker-film-screening-11096512/#!2/the-leisure-seeker-film-screening-arrivals-new-york-usa-11-jan-2018
http://www.biff2018.ro
www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O comemorare

Sunday, November 19th, 2017

RODIN

Filmul lui Jacques Doillon a fost făcut în următoarele scopuri:

- să marcheze un secol de la moartea lui Rodin;

- să ia Palme d’Or, la Cannes, anul acesta (ceea ce pe jumătate s-a și făcut, fiind nominalizat).

Așa stând lucrurile, e întrucâtva de înțeles că accentul trebuia să cadă pe monumentalitatea și genialitatea personajului. Scop urmărit cu perseverență monotonă de la începutul până la sfârșitul peliculei – aceasta, chiar dacă povestea este în egală măsură și cea a tinerei Camille Claudel, modelul, amanta și foarte talentata sa elevă, care și-a trăit ultimii treizeci de ani din viață (1864-1943) închisă într-un ospiciu – lucru la care spectatorului avizat îi e realmente imposibil să nu se gândească, în treacăt, pe parcurs.

Filmul de față, însă, nu relatează și nu analizează, ci, mai presus de așa ceva, celebrează.  El ne aduce în fața ochilor câțiva figuranți numiți Hugo, Cezanne, Monet, Rilke, Mirbeau, care emit opinii flatante la adresa lui Rodin și diverse alte platitudini, replicile lor având ”vivacitatea” lemnoasă a filmelor noastre cu subiect istorico-patriotic din anii comunismului.

Iar dacă la asta mai adăugăm și rostirea aproape integral ternă, mormăită, precum și clarobscurul aproape continuu și aproape alb-negru, ne putem face o idee despre epoca, nu-i așa, mohorâtă în care au trăit Rodin și Camille. (Referitor la replicile acestuia și la modul său de a le rosti, cronicarul parizianului Libération folosește un termen care se mai poate traduce și prin ”grohăit”.)

Iar pentru mine, cel puțin, rămâne o întrebare fără răspuns cum de putea fi atât de întunecos atelierul unui artist plastic, fie el și Auguste Rodin.

Posomoreala este nota dominantă aici. Singurul amuzant, în toată povestea, mi se pare momentul lucrului la statuia lui Balzac. După ce, inițial, masivul și îndesatul personaj ar fi urmat să fie reprezentat nud, chestie care-i oripilează pe oficiali și pe critici, marele sculptor își calcă pe inimă și îl îmbracă. Iar de pozat pentru aceasta îi pozează, la un moment dat, o tânără gravidă prin luna a opta sau a noua, căci marele geniu al literaturii universale cam atâta era de burtos.

În rolul lui Rodin este distribuit Vincent Lindon (Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină, Cannes, 2015). Izia Higelin apare în rolul Camille Claudel. Rose Beuret, cea cu care sculptorul se va căsători în anul 1916, este interpretată de Séverine Caneele (Premiul pentru cea mai bună interpretare feminină, Cannes, 1999).

”Mamă, vacii noastre nu-i e bine. Uite, vine tata cu pielea ei pe băț.” Nici filmului francez nu-i e prea bine, am impresia.

http://www.rador.ro/2017/11/09/festivalul-filmului-francez-2017/
http://www.konbini.com/fr/entertainment-2/vincent-lindon-rodin-jacques-doillon-izia-higelin/
www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Les Films de Cannes à Bucarest, 2017

Monday, October 16th, 2017

Recolta de la Cannes, la cea de a 70-a ediție a sa, n-a fost una grozavă, e părerea unanimă.

Suedezul Ruben Östlund, care, la prima lui prezență acolo, în 2011, a luat doar un vag premiu în secțiunea Coup de Coeur, este distins anul acesta cu Palme d’Or pentru Square, un film mai slab decât cel de atunci.

Și după ce, în 2016, n-au băgat în seamă un Toni Erdmann cel puțin ieșit din comun, ca să nu zicem foarte bun, anul acesta, juriile au dat dovadă de o surprinzătoare larghețe – cel puțin, judecând după împrejurarea că Beguiled a luat Premiul pentru regie.

PĂTRATUL

Cu filmul actual, al treilea cu care defilează la Cannes, suedezul Ruben Östlund a obținut Marele Premiu Palme d’Or.

Este cel mai ambițios, dar și cel mai încărcat/încurcat dintre ele. Cel mai ambițios, sub aspectul multelor probleme pe care le dezbate. Idiot termen, acest ”dezbate” care ne aduce aminte de Scînteia, dar nu tocmai impropriu în cazul de față.

Dar s-o luăm metodic. Filmul se deschide cu povestea unui critic de artă, șef al departamentului PR și Marketing al Muzeului Regal și cu cea a organizării de ”evenimente” cât mai atracțioase – cel mai reușit volet al filmului, făcut din câteva momente de o sardonică ironie. Cum ar fi, de pildă, cel al ”instalației” constând în niște grămăjoare de nisip înșirate pe podeaua unei săli a muzeului. Din vina unor angajați, ele au fost deranjate – ceea ce îi panichează pe organizatori, speriați că vor avea de suportat consecințe, poate chiar financiare, dar care se descurcă până la urmă, rearanjând cu mătura movilițele cu pricina. Ideea fiind că nimeni nu-și va da seama de ”profanare”, nici autorul măcar. Sau momentele speech-urilor de un savantlâc burlesc, ascultate respectuos de un public à la Burghezul gentilom. Întrebarea neexprimată, dar inevitabilă, fiind dacă, ce și cui anume comunică faptul de comunicare artistică din zilele noastre.

Și de asemenea, până unde poate merge toleranța, în scena când un vernisaj este deranjat de obscenitățile zbierate de un cetățean din public – care, însă, trebuie lăsat să se exprime, trebuie lăsat în pace fiindcă e bolnav de nervi.

Un alt moment/mesaj al filmului este cel al străzii, al societății noastre actuale, alienată și necomunicantă. În drumurile sale prin oraș, personajul trece printr-o mare de oameni străină și indiferentă, portretizată în niște cadre care aduc aminte în mod frapant de filmele lui Jacques Tati, sau poate chiar trimit intenționat la ele. Nimeni nu e atent la cel de lângă el, nimănui nu-i pasă de celălalt. Până în momentul când o femeie fuge urlând printr-o piață plină de oameni care o ignoră. Singurul ce-i sare în ajutor este curatorul muzeal în cauză, care, cu această ocazie, rămâne fără ceas și telefon – fiindcă tot incidentul n-a fost decât o scenetă pusă la cale de niște hoți.

Cel care-l va pune pe urmele telefonului furat, prevăzut cu GPS, este subalternul său, un tânăr IT-ist de la muzeu, de origine africană. Este exact reversul, negativul situației din Play, filmul său din 2011, în care un tânăr de culoare fura un celular pe o stradă din Suedia.

O altă fabulă de aici este cea a happening-ului de la un dineu cu invitați în smoking, unde un culturist pe nume Oleg Rogozin interpretează rolul unui cimpanzeu, parcă pentru a pune în aplicare ideile avangardei teatrale din secolul XX privind implicarea publicului în acțiunea scenică. Numai că, luat de val, adică de inspirația interpretativă, Oleg își depășește limitele stabilite de regizor și e cât pe-aci să violeze, de față cu cei vreo sută de invitați, o tânără în rochie de seară. Și abia după niște lungi momente de paralizie generală, asistența reacționează, câteva zeci de bărbați de toate vârstele dând buzna și linșându-l pe originalul performer.

Nu lipsește nici povestea nostimă cu domnișoara care face amor cu personajul principal și vrea neapărat să păstreze ca amintire prezervativul folosit, chestie care-l înspăimântă un pic pe fericitul emițător al conținutului acestuia. Ceea ce trimite, obligatoriu, la povestea de acum aproape douăzeci de ani a celebrului tenisman german care, pe nepusă masă, s-a trezit tătic al unei fetițe cu nume rusesc, dar cu rezultat indubitabil al testului ADN de paternitate.

Leitmotivul care traversează, însă, toată această înlănțuire de parabole cu mesaj deloc ambiguu este cel al cerșetorilor sud-est europeni de pe trotuarele capitalei suedeze. Ei nu ucid, nu tâlhăresc, nu violează, dar deranjează prin murdăria și apucăturile lor mizerabile. Despre ceilalți, cei care fac toate acele lucruri violente, Östlund a vorbit – și încă, foarte convingător – în filmul său din 2011, care era mult mai coerent decât cel de față.

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=8551

https://mediarpl.ro/the-square-2017-filme-online-subtitrat-in-romana/


BEGUILED

Filmul simpluț al Sofiei Coppola, un remake bazat pe un scenariu propriu extras dintr-o povestire, după toate aparențele, popular-kitschoasă, relatează peripețiile unui soldat unionist, nordist, din Războiul Civil american, la anul 1864.

Grav rănit, acesta se ascunde într-o pădure, unde este descoperit de o adolescentă care îl va ajuta să ajungă la pansionul de fete unde locuiește împreună cu cele două institutoare și cele cinci colege ale sale. Deși toate astea se întâmplă în Sud, iar locatarele, care au chiar frați morți în lupta cu unioniștii, ar trebui să-l predea autorităților pe rănitul inamic, ele nu o fac, ci îl adăpostesc și oblojesc, spunându-și că au să-l predea după ce el va apuca să se înzdrăvenească.

Prezența unui bărbat, într-un asemenea loc cu desăvârșire cast (și în niște vremuri ale unor conveniențe pe care noi, astăzi, le numim prejudecăți, în vremurile când pudoarea se numea pruderie), declanșează un șir de reacții neașteptate. Sau mai curând, absolut previzibile: în puștoaicele de la internat și în educatoarele lor se trezește feminitatea, pur și simplu. De la o timidă cochetărie la flirt și apoi, la vizitele nocturne în camera musafir/prizonierului convalescent, calea nu e deloc lungă.

Dar ceea ce începuse ca un inofensiv marivodaj se transformă brusc în horror, după ce el este îmbrâncit de o domnișoară ce-l descoperă în pat cu alta, își rupe piciorul rănit, este operat (!) și rămâne cu un singur picior.

Finalmente, domnișoarele complotează să scape de el și îl otrăvesc cu ciuperci. El moare – și cam asta-i tot.

Ceea ce nedumerește, aici, este raportarea la convenție. Dacă începi ca un vodevil cu sugestii frivole, narațiunea rămâne în limitele convenționalului amuzant, fantezist, mai degrabă teatral, cam ca într-o comedie shakespeareană. Dar dacă, după aceea, te cobori la amănunte prozaice, cum ar fi cele ale rănii caporalului unionist, din care Nicole Kidman scoate vreo șase-șapte schije metalice de vreo doi centimetri fiecare, sau la amputația executată de aceeași – te trezești asediat de ”meandrele concretului”. Și începi să-ți reamintești ce-ai învățat în armată: că o explozie care aruncă atîtea schije de dimensiunile acelea nu le proiectează grupat, într-o singură gambă, ci le împrăștie într-un mod relativ uniform, din talpa până-n creștetul nefericitei victime, care ar da certamente ortu popii. Toate astea le știe orice om care-a făcut armata. Sofia Coppola, însă, n-a făcut-o.

Și apoi, văzând (sau mai exact, auzind) că tânăra doamnă îl operează pe seducătorul caporal sub narcoză, începi să te întrebi ca domnul Ion Cristoiu: de unde avea domnița sudistă cloroform? Ce căuta acesta în bucătăria unui pansion distins din Sudul confederat?

Ceea ce te poate ține cu privirea îndreptată spre ecran până la sfârșitul filmului este prezența lui Nicole Kidman și a copilelor ce-i dau replica. Dintre care aș menționa-o neapărat pe Addison Riecke.

Asta mă face să-mi reamintesc că, în cinema, prezența trece înaintea interpretării. Poți fi personaj de film și fără a învăța de undeva meseria de actor, sunt nenumărate exemple. Invers, cu o diplomă în buzunar și chiar cu meșteșug, dar cu o prezență ștearsă, nu merge.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Festivalul Filmului American Independent

Friday, September 15th, 2017

American Independent Film Festival

București, 15-21 septembrie 2017

MAUDIE

sau Îmblânzirea gorilei

Personajul care dă numele acestui film nu a fost imaginat de un prozator sau scenarist. Maud Lewis a existat realmente și a trăit toată viața (1903-1970) în Nova Scotia, Canada. A avut parte de o existență chinuită: suferind din copilărie de o artrită reumatoidă invalidantă, îi era greu chiar și să umble pe propriile-i picioare, necum să desfășoare vreo altă activitate fizică. Cu toate acestea, soarta, respectiv egoismul și rapacitatea propriei sale familii, rudelor ei apropiate, o obligă să ia viața-n piept de foarte tânără, să-și câștige pâinea în orice condiții, cu orice efort.

Se angajează ca slujnică a unui individ singuratic, un salahor trăind și el de azi pe mâine, din tot felul de munci întâmplătoare, dar care este proprietar: are o casă a lui. De fapt, o minusculă cabană semănând bine cu cea din celebra Goană după aur, în care Chaplin își mânca proprii bocanci – și situată tot așa, în mijlocul unei naturi aspre, nu prea departe de Cercul Polar. Cei doi sunt singuri acolo, doar ei, cei doi câini și câteva găini, la unsprezece kilometri de cea mai apropiată așezare omenească.

Iar Everett Lewis, stăpânul, nu e chiar un băiat cumsecade, ci un mitocan așa cum scrie la carte: stupid, zgârcit, aspru și uneori, violent. O exploatează fără scrupule și o ține la respect cu amenințări și răcnete, până când…  Până când o vizitatoare din New York, care are o casă de vacanță prin zonă, observă că Maud se distrează, când are-un pic de timp liber, pictând niște cărți poștale care i se par simpatice. Și având relații în branșă, se gândește că s-ar putea scoate un ban din ele, așa că-i comandă lui Maud un număr tot mai mare de ”opere”.

În câțiva ani, se duce vestea, apar câteva articole în presă, ba chiar și un interviu televizat – Maud ajunge cineva. Încununarea carierei ei de pictoriță naivă (”folk” e termenul folosit de americani) o constituie tabloul pe care i-l cumpără Richard Nixon, pe atunci vicepreședinte al SUA.

În acest timp, Everett, soțul ei, căci între timp a luat-o de nevastă, și-a schimbat radical opiniile: acum mătură, face curat și ce mai e nevoie în gospodărie, căci artista aduce bani buni în casă și nu trebuie deranjată. Greutățile și suferințele îndurate împreună (dar, neapărat, și succesul) au făcut din ei o familie.

Această reconstrucție a unui destin real datorează aproximativ totul interpretării actoricești. Interpretării lui Sally Hawkins, care reușește performanța – în primul rând, fizică – de a se transforma la modul cel mai empatic-realist într-o ființă suferind și înfrângându-și suferința cu demnitate. Și umanizându-și tovarășul de viață cu tact și umor.

Ethan Hawke nu este nici o clipă bruta, goriloidul, antropoidul pe care-l are în vedere regizoarea Aisling Walsh. Oricât talent actoricesc ai investi în chestia asta, dacă educația și mediul civilizat în care trăiești și-au pus amprenta pe întreaga ta înfățișare, orice efort e inutil. Asta nu vrea să însemne că e vreun ton fals în interpretarea sa; atâta doar că nu e el acela.

E un film sentimental și optimist. Din asta trebuie să înțelegem că, oricât ar părea de ciudat, mai există (bune) sentimente și mai există optimism pe lumea asta.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Artă_naivă

http://filmedefestival.ro/american-independent-ff/program/

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

FESTIVALUL FILMULUI EUROPEAN ediția XXI

Friday, May 5th, 2017

EU, OLGA HEPNAROVA

Olga Hepnarova, 1973

Personajul titular a fost o fată de 22 de ani, după toate aparențele bolnavă mintal, care, în 1973, a intrat cu camionul ce-l conducea în mulțimea de pe trotuar, la Praga, omorând opt inși.

Motivul cel mai probabil, ca să nu spunem cert, au fost propriile-i fantasme, închipuiri date de paranoia și/sau schizofrenia proprie. Ambele, provocate, după cum afirmă specialiștii, de unele dereglări biochimice, ereditare sau dobândite, din organismul uman.

Pentru asta, justiția a condamnat-o la moarte și a spânzurat-o, în 1975. A fost ultima femeie executată în R.S. Cehoslovacă.

În însemnările sale, ea vorbea despre „bestialitatea” celor din jur; în realitate, pare să fi fost vorba “doar” de răceala și mitocănia celor din jurul ei, începând cu propria-i mamă. Precum și de incompetența unor medici-funcționari.  Compensații – băutura, fumatul și relațiile ei lesbiene.

Docu-ficțiunea este acel hibrid care ar mai putea fi numit “telejurnal îmbălsămat”. Respectiv, o repovestire a faptelor fără obligația redacțională a neimplicării, a neutralității.

Filmul regizorilor Petr Kazda și Tomás Weinreb ar putea chiar să pară, la prima vedere, o relatare, o anchetă de tip jurnalistic. Asta, dacă n-ar semăna atât de bine cu Asul de pică și Amorurile unei blonde, de exemplu. Chiar dacă cei doi au realizat acest film fără să tragă cu ochiul la capodoperele cehoslovace de acum 50 de ani, spectatorului cât de cât avizat îi este imposibil să facă abstracție de amintirea lor. “Gheara” stilistică a “leului” a pătruns atât de adânc încât a marcat până și telejurnalul. Acea sărmană fată criminală arăta, în realitate, ca un personaj imaginat de Milos Forman, cu câțiva ani buni înainte de fapta ei.

Chit că marele regizor nu și-a împins niciodată personajele până la crimă. Dar realitatea bate ficțiunea, nu-i așa?

Că acest film ne aduce aminte și de Dansând cu noaptea al lui Lars von Trier, în care criminala spânzurată era o emigrantă din Cehoslovacia, e altă poveste. Poate că danezul s-o fi inspirat și el, un pic, din cazul real de la Praga…

Că ne trimite și la camioanele conduse, vezi Doamne, de psihopați dezamăgiți în amor, care, de vreun an de zile, tot intră în mulțimile de pietoni de pe trotuarele occidentale, e și ea altă poveste…

Michalina Olszanska

Tânăra actriță poloneză Michalina Olszanska, interpreta rolului titular de aici, face față cu abnegație dificultăților rolului său (dacă n-ar fi să mă refer decât la numărul enorm de țigări pe care le fumează) – la fel ca și Marika Soposká, în rolul uneia dintre iubitele ei.

http://www.imdb.com/title/tt2953762/

http://all-that-is-interesting.com/olga-hepnarova-murder

În aceeași ordine de idei:

http://stiri.tvr.ro/video-atentat-la-nisa-de-ziua-na–ionala-a-fran–ei–un-camion-a-intrat-in-mul–ime–cel-pu–in-80-de-oameni-au-fost-uci–i_76443.html#view

http://stirileprotv.ro/stiri/international/atentatul-din-berlin-ce-a-discutat-suspectul-cu-fratele-sau-inainte-de-atac-am-vorbit-cu-el-acum-doua-saptamani.html

*

CEALALTĂ PARTE A SPERANȚEI

Încă un film despre umiliții și obidiții finlandezului Aki Kaurismäki. De data asta, unul din celebra și multpremiata sa trilogie a emigranților, care, după cum a declarat regizorul anul acesta, la Berlinală (unde a luat un Urs de Argint), este ultima sa creație, el intenționând să se retragă.

Combinație paradoxală de Dostoievski și Charlie Chaplin, filmul său de acum spune povestea lui Khaled, un tânăr refugiat din Alep, Siria, a cărui familie a fost omorâtă de o bombă aruncată de una dintre părțile combatante, nu se știe care anume – armata lui Assad, rușii, Statul Islamic, alți rebeli…  Singura supraviețuitoare, în afară de el, fiind o soră ulterior pierdută pe căile refugiului, undeva prin Europa.

Printr-un pur accident, după o lungă și întortocheată peregrinare prin Europa, fugarul nimerește în Finlanda. Unde, după ce depune o cerere de azil, este luat în evidența poliției și a serviciilor sociale, care îl cazează, îl hrănesc și în cele din urmă, îi resping cererea. Autoritățile finlandeze se pregătesc să îl trimită în Turcia, de unde ar urma să fie repatriat, întrucât se consideră că situația din Siria n-ar fi atât de gravă încât să justifice aprobarea unei asemenea solicitări.

Khaled evadează chiar în momentul când apar polițiștii care trebuie să-l ducă la aeroport – și din acest moment, începe noua sa existență, de cetățean finlandez (cu acte false, fabricate de doi adolescenți care se pricep la calculatoare și imprimante).

Existență care, pe de altă parte, n-ar fi fost posibilă fără sprijinul neprețuit al unui patron de restaurant, sau mai exact de birt fără pretenții și al celor trei angajați ai săi, o trupă de păguboși de un indescriptibil comic sec și absurd,  aducând aminte de poantele lui Buster Keaton. De exemplu, la un moment dat, când un grup de câteva zeci de turiști japonezi dau năvală, atrași de firma pe care scrie “Sushi – specialitatea casei”, bucătarul constată că n-are decât o jumătate de kilogram de pește proaspăt. Așa că-i servește pe japonezi cu niște hering conservat…

“Cealaltă parte” a vieții proaspătului finlandez nu e, însă, la fel de veselă: “ceilalți” sunt, în cazul de față, la fel ca și în alte filme ale lui Kaurismäki, huliganii de pe străzi – neonaziști, în cazul de față – care îi trag o bătaie cumplită „conducătorului de cămile”, cum îi zic ei.

Dar, în viziunea autorului finlandez, Binele învinge. Asta, chiar dacă tânărul oriental cu aer vag chaplinian se alege, în final, cu un cuțit în burtă de la un skinhead care i se adresează cu „mă jidane”.

Inter arme silent musae, era de părere Cicero. Se pare că proverbiala sa zicere devine din ce în ce mai actuală. Când subiectul, când miezul faptic al operei ajunge să pară, creatorului și publicului său, extrem de important și de urgent, de „arzător la ordinea zilei”, se poate întâmpla ca aspectul expresiv, estetic, să le pară ambelor părți implicate mai puțin important – iar asta se vede la fel de bine la Cannes, la Oscar și la premiile Nobel.

Constatare, de altfel, cu atât mai valabilă în cazul unei modeste cronici de film: chiar dacă te pregătești să comentezi un film sub aspectul „artisticității” sale, te trezești analizându-l ca pe o relatare gazetărească, sau ca pe un discurs politic.

Filmul de față este, printre altele, o comedie sentimentală de un umor irezistibil. În afară de asta, Kaurismäki vorbește, aici, despre teribila dilemă actuală a Europei, a lumii civilizate. Ea are de ales între a se lăsa invadată, copleșită de noncivilizație și a se nega pe sine însăși, ripostând cu mijloace dure, pe măsura agresiunii căreia îi este victimă. Asta deoarece, din păcate, singurele mijloace eficiente sunt cele binecunoscute, cele utilizate de statele combatante în al doilea război mondial.

Mai exact, ea are de ales între „Festung Europa” (fortăreața Europa) a lui Hitler și corectitudinea politică. Și între teama de islamiști și teama de propriul său nazism latent.

După cum se știe, ceea ce se numește “conflict tragic” poate fi descris drept necesitatea imperioasă a alegerii între două eventualități la fel de periculoase.

https://www.agerpres.ro/cultura/2017/02/14/berlinala-2017-regizorul-aki-kaurismaki-critica-europa-pentru-lipsa-ei-de-umanitate-in-abordarea-crizei-refugiatilor-18-14-53

http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-on-line/articol/cel-mai-nou-film-al-lui-aki-kaurismaki-in-premiera-in-romania-la-ffe

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

CINEPOLITICA 2017. RĂZBOIUL REGELUI

Monday, April 24th, 2017

CINEPOLITICA nu s-a dezmințit nici la această a șasea ediție.

Deși componenta sa „Cine” a fost ilustrată foarte onorabil de câteva filme care merită prin ele însele, prin artisticitatea lor ca să zic așa, atenția cinefililor, mai ales cea de a doua jumătate a termenului este  cea care a stârnit interes și emoții.

Cu toate că nu era inedit, documentarul de mediu metraj RĂZBOIUL REGELUI a fost urmărit cu real interes de toți cei prezenți la festival, români și străini deopotrivă. Aceasta, fiindcă relatează un fragment important din istoria țării, actul ieșirii României din alianța cu Germania nazistă la 23 August 1944 – și o face “la firul ierbii”, examinându-l de foarte aproape și dând detalii inedite, prin intermediul unui participant ilustru, Regele Mihai.

Filmul produs de John Florescu și regizat de Trevor Poots, producător, printre altele, al unui documentar despre Rudolf Hess, are meritul de a (ne) reaminti că ieșirea României din Axă a scurtat cu cel puțin câteva luni războiul mondial, salvând astfel milioane de vieți de militari și civili. Și că acțiunea de la 23 August, în legătură cu care s-a tot mințit de atunci încoace, s-a datorat în mare măsură regelui.

Filmul acesta este pe jumătate documentar de arhivă și pe jumătate, interviu cu Regele, care povestește, cu remarcabilă acuitate a memoriei și adesea cu umor, faptele la care a luat parte și oamenii pe care i-a cunoscut.

De exemplu, că la una din întâlnirile lor de la Berchtesgaden, Antonescu ar fi vorbit continuu timp de două ore, traducerea în germană durând cam tot atâta, iar Hitler ar fi tăcut în tot acest timp, ascultându-l. Ceea ce, fără îndoială, a constituit un record.

Iar în ce privește aspectul arhivistic, aș observa că e pentru prima oară când văd imagini filmate la 23 august 1944, în Piața Palatului Regal din București. Mulțimea adunată acolo în acea zi era la fel de impresionantă ca și cea de la 21 august 1968, din același loc. Cu mențiunea că cea din 1944 venise acolo, după toate aparențele, spontan, fără s-o fi îndemnat cineva anume.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

CINEPOLITICA 2017. IMAGINEA DE APOI

Friday, April 21st, 2017

Instalat încă din tinerețe în elita cinematografiei mondiale și în programa analitică a școlilor de cinema din întreaga lume (Canalul - 1957 și Cenușă – 1965, printre altele), multiplu premiat (Cannes, Oscar ș.a.), autor al unei opere impunătoare, pline de titluri celebre, Andrzej Wajda a făcut filme cu un singur personaj: Polonia.

Polonia, patria sa, cu suferințele și  cu eroii ei, pe vremuri antihitleriști – și anticomuniști, mai către zilele noastre.

Afterimage, ultimul său film, datat 2016, anul morții sale, este povestea, însă, nu a unui erou, ci a unei victime. Este biografia unui Iov polonez din anii staliniști ai “dictaturii proletariatului”.

Considerat, astăzi, drept unul dintre cei mai mari artiști polonezi ai secolului trecut, pictorul și teoreticianul Władysław Strzemiński (1893-1952) s-a format la școala avangardismului sovietic al anilor douăzeci, cu entuziasmul său novator din vremea când încă nu ajunsese să fie pus la respect de imbecilitatea Realismului Socialist/Stalinist. Printre congenerii și tovarășii săi s-au numărat, în acea vreme, Kazimir Malevici, Vladimir Tatlin și Mark Chagall. A fost, mai apoi, unul dintre fondatorii BLOK – Grupul Cubist, Constructivist, Suprematist din Varșovia.

Filmul lui Wajda reconstituie ultimii trei ani din existența personajului, când, în perioada de mari privațiuni postbelice, noile autorități din Republica Populară Polonă nu vedeau cu ochi buni activitatea conferențiarului Strzemiński de la SHSVA, Școala Superioară de Arte Vizuale din Lodz.

(În ce ne privește, mai cunoaștem un caz de genul acesta: Constantin Brâncuși. Dar să revenim la oile noastre.)

Sugestiile inițiale ale noilor stăpâni, de a abandona abordarea sa modernist-abstracționistă și de a se supune comandamentelor realismului socialist, neluate în seamă de Strzemiński, sunt urmate curând de amenințări și apoi, de măsuri concrete, tot mai drastice. Este concediat, i se distrug lucrările, studenții săi sunt persecutați la rândul lor, e dat afară și din asociația artiștilor plastici, i se interzice să se mai angajeze undeva și astfel, e lăsat fără cartele de alimente (într-o vreme când nu se găsea de mâncare decât “pe cartelă”). În cele din urmă, omul moare de tuberculoză și de foame.

Faptele descrise, după toate aparențele, absolut reale, îndârjirea câinoasă împotriva unui artist care, la urma urmei, nici nu urmărea să spună sau facă ceva împotriva Partidului Comunist Polonez (și care era, în plus, mare mutilat de război) – toate acestea pot părea chiar neverosimile unuia care n-a trecut prin acele experiențe. Din păcate, însă, ele sunt reale – și trăite de o mare parte dintre oamenii vremii.

Filmul lui Wajda, cu atmosfera lui grea, apăsătoare, vorbește despre amestecul de teamă, slugărnicie, josnicie, prostie și răutate care stă la baza vieții sociale. Inclusiv a celei dintr-o țară comunistă. Precum și de rarele pete de omenie care mai împestrițează amestecul în chestiune.

În rolul principal, Bogusław Linda își construiește, cu mijloace de o mare austeritate, o apariție mai mult decât convingătoare, memorabilă.

În lucrările teoretice ale lui Strzemiński, prin “powidok” (“afterimage”, în traducere) se înțelege imaginea latentă formată pe retină, în culori complementare, a obiectului pe care-l privim.

Afterimage este și nu este apocaliptica “imagine de Apoi” din ingeniosul caiet-program-invitație-pașaport al prezentului festival bucureștean, asta depinde de privitor. Căci, totuși, să nu ne precipităm, încă n-a venit, până la Apocalipsă mai e un pic.

S-ar putea, însă, ca prin acest cuvânt enigmatic adoptat ca titlu pentru ultimul său film, Wajda să fi desemnat imaginea despre lume și oameni pe care și-o poate face un om trecut prin revoluționarismul din anii 20 al personajului său, după împlinirea catastrofal-comunistă a viselor de justiție socială ale intelighenției europene de la începutul secolului douăzeci. Nu e exclus să fi avut în vedere ceva de genul „mintea românului/polonezului de pe urmă”.

Iată, deci, încă un film care dă de gândit. Cui are cu ce.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Ecouri

Saturday, November 19th, 2016

Viorel Marineasa

ÎN CE EUROPĂ TRECUTĂ TRĂIM ?

(1)

La sfârşitul anilor şaptezeci a descins în Timişoara numitul Dan Predescu, un tip cu vervă bucureşteană, doldora de informaţie culturală. Subterana literară (în care se clocea optzecismul local) l-a adoptat rapid şi fără reserve. Avea toate datele şi câteva pe deasupra. Îşi croise o biografie de scriitor american (sau, dacă vrem, siberian), schimbând meserie după meserie, ca să încununeze, înainte de a împlini 30 de ani, o etapă abundentă absolvind Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, secţia Teatrologie-Filmologie. Repartiţia, survenită prompt şi kafkian, l-a adus profesor de actorie la Şcoala Populară de Artă din “oraşul de pe Bega”. I s-a dat cu chirie o garsonieră confort 4 în Calea Şagului (cu toalete şi duşuri pe culoar), numai bună pentru încins agape cu Mono, cu Bârsilă, cu…

Printre elevii săi s-a numărat şi Claudiu Istodor, dar nu-şi face vreun merit dintr-asta. Dan şi-a consumat stagiatura şi a revenit în Capitală, unde şi-a continuat achiziţia de meserii pentru un CV exemplar. L-am mai întâlnit de atunci o dată sau doar am vorbit la telefon, nu-mi amintesc bine. Prin pagini de revistă, după ‘90, am dat de semnătura lui. Ne-am regăsit, zilele trecute, pe Facebook. I-am recunoscut, intactă, frenezia spiritului pe blogul Ciocu-mic. A publicat proză, poezie, sute de eseuri, de articole, a făcut sau a girat filme documentare. Au scris despre el Constanţa Buzea, Radu Cosaşu, Radu Aldulescu. Un roman i-a fost tradus în Franţa.

Mi-a trimis volumul EUROPA TRECUTĂ, ASIA VIITOARE SAU NAŞTEREA REGIEI TEATRALE (Editura Niculescu, Bucureşti, 2016), un eseu de 120 de pagini, disipat, între 1992 şi 2004, în mai multe periodice (Revue roumaine d’histoire de l’art, România literară, Adevărul literar şi artistic, Privirea ş.a.), iar acum adus la un numitor comun. Nu doar prin titlu, ci şi prin conţinut, Dan Predescu “bate departe”, adică nu se limitează la povestea teatrului, ci se cufundă în istoria mentalităţilor şi a civilizaţiilor/culturilor, în antropologie şi sociologie, în politologie şi ştiinţe ale comunicării, făcând uz de marxism, de spenglerianism, de un demers nietzschean rebrenduit, dar şi marshallmcluhanizând huntingtonizat la rigoare.

Înapoi la teatru. De unde ne-ar veni şi binele, şi răul, şi frumosul, şi urâtul. Sigur, înainte de asta trebuie pomenit că mondializarea n-a ieşit cum ne-am fi aşteptat, ne aflăm într-o fază “tot mai gregară şi medievală, tot mai iraţională şi ‘asiatică’ “, şi pricina ne vine din bulversarea puţinului intermediu raţionalist pe care am catadicsit, ca europeni, să-l parcurgem şi pe care, dintr-o lehamite inexplicabilă, am prins a-l abandona. Semnele s-ar fi arătat pe la mijlocul veacului al XIX-lea, iar teatraliştii de elită au fost primii care au pus botul. Se vor duce pe pustii cuvântul şi actorul, din moment ce miza o să cadă pe conglomeratul ce se cheamă mit în locul operei şi pe replica bulversată în muzică, după vrerea lui Richard Wagner.

Stupefiant e că doi, mai mult, scenografi ar fi continuat distrucţia/ replierea creatoare: Gordon Craig credea că marionetele-s mai OK decât actorii, pe când Adolph Appia a forţat scena înspre a treia dimensiune. Teoretizările lor au fost duse mai departe de Vsevolod Meyerhold, cel care, într-o epocă în care cuvântul avea să fie arestat, a crezut mai mult în “conştiinţa gestului” decât în cuvânt, dar aceasta nu avea să-l scape de execuţia comandată de Stalin. Antonin Artaud a vrut mai mult ţâpurit şi strigătură, desigur, în detrimentul vocabulei, dar şi un melanj care să ne dea pe spate cu toate ingredientele, adică să ajungem la maximum şi dând din mâini, şi făcând mutre, şi scălâmbăindu-ne, mai strecurând câte-o vorbuliţă, băgând gras lumini ce te betejesc, muzichie, dar în aşa fel încât să sari receptiv pe pereţi. Ceea ce nu prea pare să-i placă amicului Dan.

El zice că, bagatelizând Cuvântul din teatru, ne trezim că băgăm în noi doar condimente, iar carne ioc. Pe urmele lui George Banu, Dan Predescu crede că “marginalizarea textului” în teatrul de astăzi se petrece prin creditul dat improvizaţiei (din moment ce textul şi-a pierdut greutatea), prin promovarea senzorialităţii în detrimentul expresivităţii cuvântului şi prin ideea de creaţie colectivă (în contextul decăderii condiţiei individuale). Toate la un loc dau “specificul teatral al unei Europe castrate de valorile sale fundamentale”. Or, dintre multele culturi ale lumii, numai cea a Mediteranei (aici survin şi cele două Americi, împărtăşindu-se mai târziu din ospăţ) a creat o civilizaţie, una care să presupună “idealul supravieţuirii mundane colective în condiţiile respectării identităţii persoanei (…), generate de reflexivitatea raţionalistă ateniană şi de secularismul raţionalist roman, altoite pe via conştiinţă moral-mesianică a Vechiului Testament”.

Punctul nodal l-ar reprezenta Revoluţia Franceză cu a sa Declaraţie a Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului. Bine! Numai că pseudo-valorile “colectivist-arhaice” tot de aici îşi găsesc seva şi re-startul: vezi genocidul din Vandeea anilor 1793-1794 (distinct de războiul civil din acea zonă), primul pe care-l cunoaşte modernitatea (ceea ce îi dă şi prestanţă de păcat originar), când, cramponându-se de “raţiuni superioare”, Robespierre şi ai lui au ordonat lichidarea unei întregi populaţii, genocid agravat prin forma continuată a memoricidului (id est “uciderea memoriei”), deci sinistru precursor al politicii devălmăşiei sovietice, aşa cum se vede din documentele studiate de Reynald Secher (în româneşte, VANDEEA: DE LA GENOCID LA MEMORICID. MECANISMUL UNEI CRIME LEGALE ÎMPOTRIVA UMANITĂŢII, Fundaţia Academia Civică, 2013).

Da, “nu poţi fi civilizat (…) dacă accepţi ca pe un fapt natural sau treci sub tăcere cutuma alimentar-rituală a consumului de ficat omenesc”, dar nici să uzezi de tertipurile raţiunii pentru a pretinde că vrei să corectezi prin crimă o lume bezmetică.

(ORIZONT Timişoara, nr. 9/2016, pag. 19)


(2)

Începusem să scriu în numărul precedent despre o carte a lui Dan Predescu, EUROPA TRECUTĂ, ASIA VIITOARE SAU NAŞTEREA REGIEI TEATRALE (Niculescu, Bucureşti, 2016). Deci o carte despre Teatru, dar şi despre Lume. Autorul crede că singura civilizaţie valabilă este cea europeană, una integral artificială, contradictorie, pentru care “personalitatea (e) mai importantă decât apartenenţa la grupul etnic sau la structurile sociale”, iar “bunăstarea terestră (e) mai urgentă decât mântuirea sufletului”. Numai Europa ar fi putut genera simboluri ca Prometeu, Icar, Faust, Golem. Or, secolul al XX-lea se arată neeuropean, “gregar, fanatic, iraţional, tribal, fundamentalist şi asiatic”, după o previziune în răspăr a lui Malraux, dar şi după semne de care te împiedici peste tot. Civilizaţia europeană, aflată la apus, şi-a abandonat valorile şi idealurile, lăsându-se pradă valului de superstiţii. Dar cu teatrul cum rămâne?

Mai întâi, la semnalul dat de Richard Wagner, arta spectacolului se retribalizează, punând în paranteză cuvântul şi făcând paşi înapoi spre sincretismul originar. De aici montările fastuoase pentru mulţimile în delir, pe gustul lui Wagner şi al lui Jean-Michel Jarre, dar şi al unor Hitler, Stalin, Kim Ir Sen, Mao, Ceauşescu, unde “nimic nu va fi criticat, pentru că nimic nu se va propune judecăţii”. Verbalismul în exces a dus la pierderea treptată a încrederii în cuvânt, mai mult, raţionalismul a fost surclasat în confruntarea cu o realitate imprevizibilă, iar arta teatrală, atentă la aceste mutaţii, s-a îndreptat spre limbaje non-verbale, fiind permeabilă la arhaic şi la exotic, la “habitudini comunicaţionale extrem de discutabile, produse ale unor sub- şi anti-culturi”. De aceea, când vorbim de teatru experimental, de avangardă, ar trebui să punem respectivele vocabule în ghilimele, căci un asemenea teatru ne livrează, de fapt, ” ‘noutăţi’ din Epoca de Piatră”. În mod paradoxal, doar teatrul bulevardier ar mai miza pe virtuţile cuvântului. Chiar şi când e vorba de capodopere, acestea, ca să ţină pasul cu vremurile, îşi pun în valoare abilităţile prin a recurge la nonverbalitate, prin excluziunea “dimensiunii discursiv-logice”.

Dan Predescu ia în discuţie un caz-etalon, FRAGMENTE DINTR-O TRILOGIE ANTICĂ, în regia lui Andrei Şerban (Teatrul Naţional Bucureşti, 1990) şi admite că marele său succes nu vine doar dintr-atât. Actorii au învăţat pe de rost textul în elină şi în latineşte, la care s-au adăugat nişte graiuri obscure, neînţelegând ce spun vorbă cu vorbă, adică având pentru uz numai sensul general: “Trilogia nu s-a propus, ci s-a impus brutal şi peremptoriu, adresându-se direct neurovegetativului, ocolind intelectul, cu tot bagajul său inutil de conotaţii clasice, livreşti”, iar “noi, oameni ai unei civilizaţii târzii, am reacţionat extatic la stimulii Trilogiei“.

Mai mult, eseistul a avut privilegiul de a asista la două reprezentaţii în Brazilia, unde reacţia publicului a fost de-a dreptul “delirantă” în comparaţie cu primirea (şi aceea comprehensivă, călduroasă) spectatorilor de la Bucureşti. Montarea lui Andrei Şerban ar fi “exemplară şi premonitorie”, având calitatea că “ne ajută să ne adaptăm” la potopul ce va să vină. (În ce mă priveşte, am îndoieli că numai asta a vrut regizorul şi că la atâta se limitează virtuţile spectacolului său.)

Iată că dăm de un alt paradox scornit de regia de teatru contemporană, care doreşte “să transmită un mesaj propriu unei civilizaţii foarte evoluate cu mijloace în mod evident împrumutate de la configuraţii social-istorice mult mai rudimentare”. Dan Predescu devine drastic atunci când taxează iluzia unora că vechea cultură europeană s-ar revitaliza prin asemenea “sinteze”, care, în fond, sunt “caricaturi neviabile”, rezultat al unor grefe neizbutite. E ca şi cum l-ai restaura pe Vermeer, zice autorul, cu pistolul de vopsit.

Dar discuţia merge mai departe. O capodoperă (sau chiar o înlănţuire de capodopere) nu poate modela mentalităţi. Acestea rămân la dispoziţia kitsch-ului, mult mai agresiv şi mai fascinant. Bântuie “o frisonantă aculturaţie inversă, în care cel evoluat preia de la cel neevoluat”, aşa cum s-a mai petrecut cândva, la căderea Imperiului Roman. (Da, aşa este, dar lumea nu s-a sfârşit atunci. Până la urmă, barbarii au făcut treabă.)

Prognosticul sumbru al lui Dan Predescu nu se opreşte la teatru şi la artă în genere, ci se revarsă peste lumea întreagă: nu asistăm la un război intra-civilizaţional, ci la unul între Civilizaţie şi culturi, prima semnificând “respectă viaţa”, iar celelalte – “dispreţuieşte viaţa”, culturi care ar înmagazina “moştenirea lăsată de vremurile preistorice, adică un putregai periculos şi toxic”.

Argumentaţie seducătoare (dacă se poate zice aşa), dar cu concluderi excesive.

(ORIZONT Timişoara, nr. 10/2016, pag. 18)

http://www.niculescu.ro/prod/Europa_trecuta_Asia_viitoare

http://www.cimec.ro/Teatru.html

https://www.clb.ro/Produse/europa-trecuta–asia-viitoare-151094.aspx?List=0

http://www.librariaeminescu.ro/ro/autori/Dan-Predescu.html

http://www.uniuneascriitorilorarad.ro/pdf/arca_7-8-9_2016.pdf pag. 172

http://www.revistaorizont.ro/arhiva/septembrie2016.pdf pag. 19

http://www.revistaorizont.ro/arhiva/octombrie2016.pdf pag. 18

O imagine preţioasă pentru mine. Aici, cu legenda numită David Esrig, despre care se vorbește insistent în cartea de mai sus - la TESFESTRO, Festivalul Internaţional de Teatru Idiş (la Teatrul Evreiesc de Stat Bucureşti, 20-27 noiembrie 2016):

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

PREMII PESTE PREMII PENTRU FILMUL ROMÂNESC

Sunday, October 23rd, 2016

Două filme româneşti au luat cam toate premiile importante la un mare festival internaţional. Te-ai aştepta ca toate televiziunile bucureştene să bubuie, să difuzeze fără încetare ştirea asta. Este una din foarte rarele ocazii când numele ţării ăsteia e pomenit undeva în lumea largă în context pozitiv.
Până la ora la care scriu toate astea (23 oct. 2016, h 13,54), pe nici un canal TV, nici o vorb
ă despre asta.

Am văzut Sieranevada la Cinema Pro, la prima sa proiecţie într-o sală de cinema din România. Eram acolo, cu toţii, şapte inşi - dl. Vivi Drăgan, eu şi încă cinci. Nu trag concluzii, doar consemnez.

http://www.zf.ro/media-advertising/regizorii-cristi-puiu-cristian-mungiu-si-actorul-adrian-titieni-au-pus-stapanire-pe-chicago-la-festivalul-international-de-film-15846069

La 20 mai a.c., am postat pe acest blog textul de mai jos:

<< Cu o zi înaintea examenului de bacalaureat, Eliza, o adolescentă cu frumoase perspective (se pregăteşte să-şi continue studiile la o facultate din Anglia), are parte de o întâmplare teribilă: este atacată şi violată chiar în apropierea liceului la care învaţă.

Tatăl ei, medic, un om cu reputaţie imaculată şi cunoscut de toată lumea în oraşul său de provincie, un om care, după cum el însuşi afirmă,  n-a făcut în viaţa lui vreun lucru ce i-ar putea fi reproşat vreodată, şi-a crescut fiica, unicul său copil, în spiritul acestei onorabilităţi fără pată.

Iar fata lui, căreia a făcut tot posibilul şi, după cum zice, nenumărate sacrificii ca să-i asigure un viitor frumos undeva în lumea largă, nu în ţara asta unde n-ar avea decât perspectiva unei existenţe mediocre, nu mai e capabilă să dea examenul din ziua următoare. Şi prin aceasta, va pierde bursa din Anglia.

Pus în faţa acestei farse mizerabile, acestei lovituri sub centură a Destinului, doctorul se vede constrâns să-şi încalce principiile. Şi nu găseşte altă soluţie, pentru a-i mări nota la Bac fetei sale, decât să recurgă la ceea ce, pe timpuri, noi numeam P-C-R (Pile-Cunoştinţe-Relaţii), iar vest-europenii lipsiţi de sensibilitate şi compasiune – Mafia.

Felul cum o face constituie o bună parte din materia tragicomică a filmului: părintele disperat pune în mişcare eternul Lanţ al slăbiciunilor pe care-l ştim încă de la Caragiale. Şeful poliţiei locale îl va „servi” trimiţându-l la un fost şef de la Vămi, iar acesta îl va pasa şefului comisiei de bacalaureat de la liceul în chestie… toate astea, desigur, în schimbul unor mici contraservicii. De exemplu, cel de a-l înscrie peste rând pentru un transplant de ficat pe fostul vameş, care are ciroză (de parcă bietul de el s-ar fi numit A…).

În acest timp, amanta doctorului – căci există şi aşa ceva – rămâne gravidă, nevasta vrea să divorţeze şi îl dă afară din casă, iar iubitul Elizei pare să fi avut oarece legătură cu violul. Şi colac peste pupăză, bolnavul internat în stadiu terminal este căutat de doi procurori, care vor să-i pună câteva întrebări à propos de activitatea sa la Vamă – norocul aceluia că răposează în ziua următoare. Numai că procurorii ar vrea să-l implice şi pe doctor…

Aparent complicată, dar atât de familiară nouă, compatrioţii regizorului, care vedem, literalmente, la fiecare telejurnal fapte şi mai scandaloase, cu consecinţe şi încrengături încă mai surprinzătoare decât cele descrise în scenariul acesta, povestea ne este spusă de Mungiu cu aceeaşi aparentă detaşare din filmele sale precedente. Relatarea e sobră, chiar seacă, „trăsătura de penel” a artistului e insesizabilă.

Cu unele discrete, însă penetrante, excepţii:

- Atmosfera. Cartierul unde locuieşte doctorul se prezintă cu nişte deprimante faţade de blocuri tip Ferentari, ceea ce te ajută să înţelegi că dorinţa arzătoare a personajului de a-şi vedea copilul plecând în altă parte nu e chiar fără temei.

- Idem, pe coloana sonoră. O arie melancolică de Händel, în surdină, pare un comentariu foarte potrivit al întâmplărilor, în fond, dezolante de pe ecran.

- Atitudinea. Preşedintele comisiei de bacalaureat, un bugetar cu salariu modest, ca la noi, afirmă că n-a făcut în viaţa lui vreo malversaţiune precum cea cu care-l va „servi” pe prietenul prietenului său şi conduce un Volvo 4×4, pe care, în ţările civilizate, şi-l permit doar milionarii în valută forte. Este cel mai vizibil comentariu auctorial din acest film.

Echipa actoricească e admirabilă, în ansamblul său. Poate că cei mai interesanţi sunt Lia Bugnar, în rolul soţiei înşelate, Vlad Ivanov, un inspector de poliţie cât se poate de convingător, Petre Ciubotaru, în rolul fostului vameş şi Gelu Colceag, şeful de la Bac.

În rolul fiicei pentru care se fac atâtea sacrificii, Maria Drăguş este o apariţie convingătoare şi ataşantă.

Adrian Titieni este starul necontestat de aici. În ce mă priveşte, nu ţin minte să-l fi văzut vreodată interpretând mai bine sau mai rău decât în filmul de faţă. E pur şi simplu egal cu sine – iar asta nu înseamnă nicidecum că te poate plictisi. Fiindcă veni vorba: la debutul lui, la Casandra, în spectacolul de licenţă de pe scena vechiului studio al IATC-ului, l-am văzut tot în rolul unui tată şi am fost surprins de aerul lui matur, de atunci. Acum, nu mai sunt surprins. Mă rezum la a-l admira.

Văd că toţi gazetarii prezenţi la Cannes îl dau favorit la premiul de interpretare masculină. Tot ce pot spune e că nu m-ar mira să-l ia.

În rest, sunt tot mai convins că Bacalaureat, la fel ca şi Sieranevada, se va întoarce de acolo cu cel puţin un premiu.

http://stirileprotv.ro/show-buzz/entertainment/mungiu-a-ucis-concurenta-si-bacalaureat-e-o-bijuterie-ce-scriu-criticii-despre-fimul-lui-mungiu-prezentat-la-cannes.html >>

Acum vreun secol şi ceva, Oscar Wilde spunea că reacţia burtăverzimii la literatura realistă este “furia lui Caliban când îşi vede mutra în oglindă”. Iar reacţia aceleiaşi la literatura Romantismului şi Simbolismului o numea “furia lui Caliban fiindcă nu-şi vede mutra în oglindă”. După cum vedeţi, se potriveşte întocmai Calibănuţilor noştri dup-acilea.

Care, însă, şi-o exprimă pe muteşte. Boicotându-l pe premiant.

Căci ne aflăm în ţara lui Ciocu’ Mic. În Împărăţia Lui Mucles.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com