Această baladă a lui Puși, pe care mi-a trimis-o acum câțiva ani ca s-o postez în prezentul Cioc-mic.ro, face parte dintre multele corespondențe de care am uitat, pe care din neglijență le-am rătăcit, sau printre E-mail-urile mele primite cu întârzieri ciudate și descoperite din pură întâmplare.
Îmi pare rău că o dau publicității abia acum și îl rog pe Puși, unde s-o afla el acum, să mă ierte.
Ifigenia avea cinci ani jumate când a murit în incendiul provocat de ea însăşi. S-a întâmplat într-o duminică de vară, la sfârşit de august. Era pe vremea când lumea nu avea încă televizoare şi timpul era mai săţios, nu fugar şi uşor ca fumul, cum e azi.
Familia Mateescu mâncase de prânz în sufrageria casei, toţi în jurul mesei celei mari, altfel decât în restul săptămânii, când prânzeau rând pe rând la bucătărie, după cum venea fiecare de la şcoală sau de la serviciu. Ambele bunici, cuscre între ele, împreună cu mătuşa Clara, pregătiseră mâncarea de duminică din zori, înainte de slujba de la biserica Popa Chiţu. Ca de obicei în prag de toamnă, avură la antreu salată de vinete înconjurată de felii de roşii, ardei copţi cu rondele de ceapă strălucind în amestecul de ulei cu oţet şi telemea de bivoliţă cu măsline pentru îmblânzit ţuica. Apoi supă de găină cu găluşte şi la urmă pureul de cartof, pufos şi aerat, cu şniţele din pieptul orătăniei şi câte o lingură de sote de mazare nouă pentru cei care voiau. Îngheţată la desert şi colivă de la pomana pentru moş Păun, fratele bunicului Mateescu. Avocat şi om de onoare, Moş Păun fusese exterminat la Aiud. Colivă au vrut toţi, îngheţata o lăsară pentru vremea cafeluţei de la cinci după-aniază.
Masa era servită în serviciul cel bun, cu farfurii mici pentru antreuri şi întinse pentru felul doi. Cele adânci aşteptau în teanc pe bufet, lângă suportul pliant pe care se aşeza supiera fierbinte. Vesela era străjuită de toate tacâmurile, în ordinea folosinţei, din exterior spre farfurii : furculiţe mici, furculiţe mari şi linguriţe - la stânga; cuţite mici, linguri şi cuţite mari - la dreapta; Şervetele de damasc cu monograme brodate, rulate în inele, ascundeau înlăuntru câte două şerveţele de hârtie, pentru ca doamnele să nu păteze cu ruj albul imaculat. Păhăruţe şi pahare se alăturau suporturilor delicate din alpaca, pe care se sprijinea la nevoie cuţitul cu urme de carne sau de sos. Decorumul servea copiilor ca să înveţe rosturile bunei cuviinţe, iar adulţilor să reziste timpurilor vitrege, să îşi păstreze obiceiurile moştenite din bătrâni.
Deşi mâncaseră cumpătat, unii chiar cu porţii foarte mici, erau îngreunaţi de bunătăţile mesei. Totuşi fiecare ajutase la căratul vaselor murdare şi al castroanelor, străbătând în şir indian marele hol, oficiul şi holuleţul, până la bucătăria din spatele casei. Apoi Lidia şi Petru se retrăseseră la ei în dormitor să tragă un pui de somn. Era unicul somn de după-amiază, la care visau de când terminaseră facultăţile şi semnau condica pentru o leafă. Pe seară intenţionau să meargă la cinema.
Bunica Ileana spălase vasele, bunica Dorina le şterse, mătuşa Clara le rânduise cumsecade în dulapul din oficiu şi în sertare. Toate trei se retraseră în fostul salon al casei, în dosul celor şase uşi care formau glasvantul, acoperit acum de perdeluţe de voal gălbui, opac. Pe vremuri, când se dădeau petreceri, glasvantul era împins pe şine în perete, iar holul cel mare dintre încăperi şi salonul formau o minunată sală de bal. Se dansa, se glumea, se râdea în hohote pe canapele. Alte vremuri. Pe atunci Mateeştii aveau o bucată de pământ la ţară cu un conac modest şi condortabil, de care se îngrijea Moş Păun, avocat şi proprietar, fratele bunicului Ion, avocat şi el. Primul fusese ucis de comunişti, al doilea se prăpădise în patul său de inimă rea. Moş Păun trimitea familie cele trebuincioase traiului, venea la Bucureşti de câte ori avea procese, trăgea în casa Mateeştilor, casa lui şi al fratelui său Ion, pe care nu o împărţiseră niciodată, aşa cum nu împărţiseră nici moşioara. Rar înţelegere mai caldă şi mai omenoasă ca în familia Mateeştilor. Credinţele şi misiunile lor coborau din vechime, de la boierii de pe vremuri : Dumnezeu, neamul, familia, copiii. Să ajut cât pot şi să evit discordia.
Acum, sub ăştia care le luaseră totul, îl omorâseră pe unchiul Păun, îi grăbiseră sfârşitul bunicului Ion şi decimaseră atâţia oameni de valoare, Mateeştii supravieţuiau. Deveniseră cu toţii complet orăşeni. Cumpărau totul din piaţă şi doar punând în comun salariile tinerilor şi pensioarele amărâte ale văduvelor, puteau să se apere de sărăcie la adăpostul casei seculare. De când famila o invitase pe mătuşa Clara să locuiască la ei, salonul se transformase în dormitor gimnazial. Aşa spunea bunica Ileana : ,,suntem ca la internatul de la Notre Dame, fetelor. Toate în aceaşi cameră. O să povestim despre băieţii de la Sava”. Şi chicotise şugubeaţă.
Toate trei se întinseseră frânte de şale pe divanele lor ieftine, cumpărate din Bărăţiei şi acoperite cu saltele pe măsură, făcute de Onofrei, saltelar şi tapiţer amărât, care se aciuiase în Vitan, după ce îi confiscaseră ăştia atelierul şi casa din centru. ,,Cică a fost naţionalizare, spunea Onofrei. Ce naţionalizare ? Mi-au dat ceva în schimb ? Ioc ! Mi-au luat munca de o viaţă. Aveam doi angajaţi şi au spus ce eram burghez exploatator. M-au dat afară din casă, din casa pe care am construit-o cu munca mea. Mama lor !” pufnea Onofrei, plin de obidă, ştiind că la Mateeşti în casă putea să-şi descarce sufletul. Saltelarul lucra acum doar la domiciliul clienţilor săi vechi, ajutat de un nepot căruia îi transmitea meşteşugul. Mâini de aur avea Onofrei, iar saltelele lui, matlasate şi molcuţe atât cât trebuie, odihneau oasele obosite ale bâtrânelor doamne.
Între două divane, pe o comodă joasă, radioul mare cât o ladă cu mere de la ţară, transmitea o emisiune “Cine ştie, câştigă”. Sub ochiul lui verde bătrânele aţipiră dulce şi apoi adormiră profund. George şi Matei, băieţii cei mari, plecaseră în curtea şcolii la un fotbal. Smaranda, nepoata cea mică, era la câteva case pe dreapta, la prietena ei Zamfira. Emil, mezinul, adormise în drum spre patul său de copil.
Casa tăcea, vântul adia alene, cartierul gusta tihna siestei. De departe se auzeau uneori roţi metalice de tramvai scrâşnind pe şină, la cotitură. Castanii falnici împingeau căldura de colo-colo şi câinii de pripas dormeau lipiţi de coaja arborilor care le susurau poveşti.
Spre orele cinci, Lidia ar fi pus cafeluţa la fiert. Petru ar fi aprins ţigăra în grădină. Amândoi s-ar fi pregătit de ieşit în oraş. Bunicele ar fi aranjat gustărele pe platouaşe de porţelan cu floricele bleu, pentru Flavia şi Vilanela, prietenele lor aşteptate la un bridge. Mătuşa Clara nu iubea jocul de cărţi. Îl scotea pe Emil în curtea bisericii Oţetari, la joacă, apoi se ocupa de el până la culcare şi după aceea citea sau asculta piesa de teatru de la radio.
Nu era încă ora cinci. De abia trei. Casa dormea.
Doar Ifigenia era trează. Se juca cu ceară şi chibrituri în bucătăria Mateeştilor din dosul casei. Topea o lumânare albă în capacul de metal de la un borcan de miere. Când ceara se lichefia, turna peste ea apă rece şi capacul se aprindea, făcea o flacără puternică, zvâcnea spre tavan, scotea scântei albe cum văzuse ea în Herăstrău, la artificii şi recădea pe plită. Ceara era din nou solidă. Dacă ar folosi o ceară colorată poate că scânteile ar fi şi ele colorate, îşi spune Ifigenia. Experienţa aceasta o fascina.
Duminica după-amiază era singura zi în care bucătăria familiei Mateescu era pustie. “Săru’mâna pentru masă, duc eu gunoiul şi pe urmă merg la mama.” Ifigenia se ducea în curtea de alături unde locuiau, ea şi mama ei, Toda. Aştepta să se liniştească foiala din casa Mateeştilor, apoi revenea în curtea lor prin gaura din gard, se strecura pe scăriţa de la balconaşul bucătărie, întra pe uşa neîncuiată ducând coşul de gunoi golit, ca pretext dacă ar fi întâlnit pe cineva. Aprindea gazul din plită şi se juca cu ceara, cu apa şi cu focul. Explozia capacului de metal, frisonul de spaimă, lumina albă urcând vijelios spre tavan şi jerba de scântei o încântau şi o lua mereu de la capăt, mărind cantitatea de ceară.
Toda, mama Ifigeniei, lucra ca femeie de serviciu la teatru. Acolo crescuse Ifigenia. Duminica era zi plină şi Ifigenia, care îşi petrecea de obicei tot timpul acolo, voise să rămână acasă, să se joace cu copiii din vecini. Mateeştii o chemaseră pe fetiţă la masă aşa cum făceau adesea, pentru că erau creştini şi pentru că Toda trebuia ajutată. Erau impresionaţi de bunătatea ei, atraşi de magia care se desprindea din fiinţa ei firavă, inocentă, din sufletul ei bun. Toda, singură în marele Bucureşti, fără nici o familie, era răzbătătoare, în ciuda sorţii vitrege, iar Mateeştii considerau că un pic de ajutor putea uşura viaţa tinerei. De aceea, atunci când rămânea acasă, Ifigenia era mai des pe la ei decât în subsolul vilei de alături, unde locuia.
Despre Toda se ştia că venea de la ţară, că mama ei fusese luată în coarne de o vacă neagră, bezmeticită de muşte rele şi că murise chiar acolo, pe câmp, neştiută de nimeni. Tatăl Todei se unise cu altă femeie, care avea mulţi copii, la care mai adăugase şi el câţiva. La cinsprezece ani Toda fusese nevoită să plece la oraş să îşi câştige viaţa. Se oprise la periferia capitalei crezând că miriştea şi crângurile îi vor fi mai aproape. Dimpotrivă, nu află decât praf, gunoaie, ziduri gri, capete de linie de tramvai pline de oameni fără rost, de ţigani şi de beţivi. Lucrase la o fabrică câteva luni, se luase de ea un muncitor de acolo, ţuicar şi bătăuş, care o voia ţiitoare. Fugise de el, de fabrică, de periferia Bucureştilor, sărise în tramvai şi coborâse acolo unde se vedeau copaci înalţi, arbori bătrâni şi curţi cu multe flori. Peregrinase prin centru, pe la Biserica Icoanei, prin parcul din faţa teatrului. Acolo o aflară soţii Comăneşti, un cuplu de actori cunoscuţi. O zăriseră în faţa vitrinei cu poze din spectacole, cu degetele atingând geamul, parcă dorind să mângâie un personaj. Silviei Comanescu i se păruse că din mâna fetei ies lumini colorate, ca o auroră boreală în miniatură. Razele înconjurau într-un halou fermecător taman chipul Silviei dintr-o fotografie. Fiorul coborâ pe şirea spinării si îi gâdilă palmele. Mai târziu, când îi povestise unei prietene scena, încercând să explice de ce o aduseseră pe Toda la ei acasă, prietena bagatelizase povestea şi îi spuse că precis fusese o iluzie optică. Probabil sticla geamului, becurile din vitrina cu fotografii, lumina lampadarului din stradă şi a celor din parc, se combinaseră o fracţiune de secundă într-o manieră fermecătoare. Silvia nu protestase, dar de când Toda locuia la ei în casă, dispăruseră asperităţile vieţii. Toate mergau din plin, pe Vlad nu îl mai durea capul, ea învăţa rolurile cu uşurinţă, banii le ajungeau mai bine, căci nu mai cheltuiau aiurea, nu mai ieşeau aşa de des la Barul Melody sau la Continental. Casa devenise un cuib plăcut. Toda le gătea lucruri gustoase, se mişca uşor prin camere, punea hainele la loc, cărţile în bibliotecă, le vorbea florilor din ghivece şi şoptea pisicii tărcate, care nu se mai dezlipea noaptea de Toda. Până şi Vlad, rebel agitat, dezamăgit de nevenirea americanilor, de trădarea lor, se mai calmase.
Toda avea amintiri luminoase despre Comăneşti şi despre casa frumoasă din care ei reuşiseră să salveze parterul, cu acces la curtea din spate. O îngrijise cu mare drag, iubise atmosfera ei, uşile maronii cu clanţe de aramă, ferestrele cu jaluzele exterioare grele, care păstrau răcoarea, mobilele frumoase, tablourile, covoarele care istoriseau poveşti. Actorii o strigau pe numele ei întreg, Teodora. Spuneau că e nume de împărăteasă şi Toda pufnea în râs. Comăneştii plecaseră în turneu în Franţa şi nu mai reveniseră, dar înainte avuseseră vreme să tragă nişte sforicele – nu era nevoie de odgoane pentru un post aşa de neînsemnat – şi o ajutaseră pe Toda să se angajeze la teatru. Făcea curat şi spera să ajungă plasatoare, să întindă programul de sală spectatorilor, să poarte un taior bleumarin şi să rupă bilete la intrare.
Toda era fată simplă, nu ştia ce înseamnă un plan de carieră. Îşi încredinţa dorinţele Celui de Sus. La teatru o băgaseră şi în sindicat, îi reţineau trei lei pe lună din salariu. Intrase adică în rândul lumii. Tot prin teatru şi tot graţie bunelor cuvinte ale Comăneştilor, obţinuse şi repartiţia unei locuinţe de stat într-o vilă naţionalizată. Avea două cămăruţe la subsol, cu ciment pe jos dar cu sobă pe gaze în peretele dintre ele. Încălzea deodată ambele chilioare şi era bine, era un adăpost sigur. Fosta spălătorie îi era baie şi bucătărie, putea face focul şi acolo cât era ziua de lungă ziua ca holul rece şi umed de la intrare să ţină frigul afară. Numai ea locuia la subsol. Iarna, foştii proprietari naţionalizaţi şi locatarii cei noi intrau în holul subsolului ca să-şi lase lopeţile de dezăpezit şi câte o sanie de copil, dar astea nu o deranjau pe Toda. Uşa de la intrare nu mai avea cheie, doar zăvor pe care îl trăgea când era acasă. Când pleca la teatru, încuia camerele. Altfel era bine, nu i se întâmplase nimic rău acolo, singură sub casa impunătoare şi frumoasă, înălţată de un ministru liberal, pe două caturi, cu mansardă pentru servitoare, pod pentru atârnat rufele iarna, pivniţă de cărbuni şi garaj pe o latură. Cândva o locuiseră mai multe generaţii ale aceleiaşi familii, dar acum arata ca un fagure de albine invadat de prea multe viespi.
Toda acoperise cimentul camerelor cu traverse din ţoale şi le mobilase cu recuzită teatrală, din cea aruncată la gunoi de manutanţioniştii de la decoruri. Nea Romică de la atelierul de tâmplărie îi bătuse nişte cuie în rama unui pat rupt, încleiase nişte scaune, reparase două poliţe. Lavinia de la cabine îi dădu o saltea de lână de la o mătuşă răposată. Avea şi o masă cu picioarele rotunjite şi o comodă Louis Quinze, albă la origine, pe care decorurile o vopsiseră în albastru. Pe peretele din jurul patului agaţase în cuişoare un covor cu trandafiri ţesut de mama ei. Se procopsise cu o veioză Gallé cu abajurul uşor ciobit, dar îi acoperise spărtura cu un petec de celofan verde de la un pacheţel de rahat. Nu se vedea petecul când încăperea se colora cu raze de toate culorile.
Toda nu încerca în vreun fel conştient să se facă iubită. Mai degrabă lumea o iubea pur şi simplu, pentru că era imposibil altfel. Era micuţă, iute, drăgălaşă, tăcută. Sub sprâncenele mereu ridicate a mirare, avea doi ochi verzi, atenţi, ca pisica blândă a Comăneştilor. Un zâmbet binevoitor şi inocent îi lumina chipul. Oricine i se părea superior sieşi. Se uita încrezătoare în ochii fiecăruia, ca un copil care aşteaptă ceva bun de la un adult. Probabil că aşa se uitase în ochii bărbatului care o lăsase însărcinată. Teatrul şi-a dat seama când burta începuse să se lovească de coada măturii. “Ce spune el, Todo, vrea copilul ?” întrebau actriţele prin cabine. Toda ridica din umeri şi zâmbea întristată. Nu s-a aflat cine era tatăl. Probabil un student frumos de la actorie, care făcuse figuraţie într-o piesă, spuse casiera care avea un ochi la spate. Însărcinata nu confirmase.
Toda nu îşi închipuia că există oameni care nu cred în Dumnezeu şi în Diavol. Nu credea că există oameni care nu cred în farmece, în vrăjitorii, în blestemele de mamă urgisită, singura care poate blestema fără ca năpasta să cadă peste ea. Capul ei era plin de dovezi trăite în satul de baştină sau povestite de mama şi de mătuşile ei. Dacă se frigea la un deget, Toda descânta şi îi trecea imediat. Dacă nu descânta, se făcea băşică. Descântul se adresa Îngerului Păzitor. Toda se ferea să supere, să menească, să dea în bobi, să ghiceacă în palmă. “Am prea mare putere, trebuie să mă feresc să o dau la iveală. Aşa mi-a spus mama. Am voie doar să lecuiesc dacă pot.”
Într-o seară de premieră, teatrul era în fierbere pentru că Suzana Pascali, actriţa principală, suferea cumplit din pricina tracului. Vomase, tremura, transpira, era albă la faţă. Toda se strecură printre oameni şi apucă uşurel mâna stângă a femeii. Îşi înmuie degetul mare în gură şi începu să îi frece vinele de la încheietură, iar şi iar, ca şi cum ar fi netezit noduri pe sub piele.
- Ce faci, dragă ? o întrebă Chiose, directorul, enervat de aşteptare.
- Îi frec plecatele, răspunse Toda încetişor. Taci, nene Chiose, că acuşi adoarme.
Suzana inspiră din rărunchi, de parcă îşi dădu tot sufletul dintr-o dată şi adormi instantaneu.
- Uite, a scos răul din ea, şopti Toda.
Directorul care stătea la capul Suzanei, îşi pierdu răbdarea de-a binelea şi o bătu peste obraji, dar degeaba. Suzana era stană de piatră.
- Şi acuş ce facem ? întrebă el îngrijorat. Peste o oră intră în scenă. Cum o mai trezeşti, fetiţo ?
Toda zâmbi şi îi uşui pe actorii miraţi din cabină.
Suzana a jucat cu dăruire, sigură pe ea de parcă făcuse rolul de zeci de ori. Premiera a fost un succes. Nu ştia ce îi făcuse Toda, nu o interesa, voia doar ca Toda să fie lângă ea înainte de fiecare spectacol.
Foarte curând, cei care aveau dureri de cap, gură amară, stări proaste, o rugau pe Toda să îşi pună degetele pe tâmpelel lor, sau să le facă un ceai de-al ei. Toda aduna plante din parcuri, de prin curţi, şi chiar din Grădina Icoanei, unde iarba era aşa de prăpădită că nimeni nu ar fi cules ceva de acolo. Toda alegea printre buruieni, descânta, punea buricele răcoroase ale degetelor pe tâmple. Amăreala dispărea, durerile treceau. Toda, timidă, ştearsă, tăcută, cu mătura în mână, cu burta la gură, cu părul blond sub basmaua albastră cu buline, devenise doftoroaia teatrului. Persoană mai indispensabilă decât Chiose, directorul.
În mijlocul toamnei, Toda născu o fetiţă. Actorii, suflete de copii, făcură chetă, o înzestrară cu lucruşoare noi şi cu două valize vechi, pline ochi cu hăinuţe purtate de alţi copiii din neamurile lor sau de la prieteni. Ana avu landou, pătuţ şi plăpumici de mătase, biberoane Iena şi chiar un rest de beţişoare de curăţat urechile, trimise de la Paris. Toda îi dădu numele mamei sale, Ana şi Ana crescu în teatru, dormind în valiza ei matlasată, mişunând întâi de-a buşelea apoi pe picioruşe drepte prin toate atelierele. Sala de spectacol, cu treptele care urcau approape de plafon, era locul ei de joacă preferat. Îşi învăţa păpuşile să urce şi să coboare. Adesea Ana adormea prin cabinele actriţelor, pe vreo canapea din sala de citire a rolurilor, pe sub biroul impunător al directorului. Când mai crescu puţin, se simţi la ea acasă în atelierul maşiniştilor, atentă la munca lor, dându-le şurubelniţe la mână, mâncând cu ei slană cu pită şi castraveciori muraţi, mămăligă rece cu o ceapă pălmuită sec în creştet, de puteai scoate din miezul ei bărcuţe de înmuiat în sare grunjoasă. Pâinea neagră frecată cu usturoi şi unsă cu tocătură de jumări presărate cu piper era preferata ei, dar nu o aducea decât Iosif, ardelean din Bod, priceput la pregătit porcul ca nimeni altul. Ana se căţăra pe reflectoare, apăsa pe butoanele şi cursoarele mesei de mixat sunete, şoptea ,,acuşi scoate vocea groasă, acu’ pe cea de mâţă” aşa cum spunea tehnicianul de sunet. Cunoştea toate cotloanele, râdea bucuroasă tuturor şi lăsa fiecăruia impresia că îl preferă.
Ciudăţeniile Anei fură observate ba de câte un meşter, ba de câte o plasatoare şi mai ales de casiera cu un ochi la spate. Dar nimeni nu pomenea de ele, teatrul nu ajunse încă la o sinteză a informaţiilor privind capacităţile ciudate ale Anei. Prima ciudăţenie fu atitudinea lui Boanţă, motan leneş, blănos şi languros, mereu absent, mereu adormit pe undeva, dar cu apariţii spectaculoase, ca ale unei vedete. Până la Ana, Boanţă fusese mascota companiei hrănită de toţi şi cunoscută până şi de spectatorii fideli. Părea că puţin îi păsa de ceilalţi. Venirea Anei îi schimbă obiceiurile. Dormea pe lângă ea, o urma peste tot, se aşeza într-un fotoliu apropiat şi aştepta ca ea să termine joaca, să iasă dintre rândurile de scaune şi să meargă în vreunul din ateliere, unde oamenii gustau ceva delicios. Ana era pisicuţa tăcută a lui Boanţă, prietena lui catifelată, de care se lipea drăgăstos. Ana făcea giumbuşlucuri. Ana făcea vrăji doar de el ştiute. Muta ghemotoace de hârtie cu vârful degetului dirijându-le prin aer, ca el să aibă după ce sări şi alega. Îndoia linguriţe cu privirea, avansa limbile ceasului şoptindu-le să o ia la vale, sau la deal. Atunci când simţea enervarea din glasul lui Chiose, îl imita, se strâmba la tabloul de deasupra scaunului directorial şi rama se înclina la dreapta, sau la stânga. Când directorul ieşea din birou, Ana se aburca în jilţul şefului, se înălţa pe picioruşe găsind un echilibru precar din pricina tapiţeriei moi şi îndrepta tabloul.
- Bună fată avem noi, rostea sentenţios Chiose.
- Pupic ! cerea Ana.
- Bomboană vrei ?
- Ciocolată ?
- N-am. Drajeuri cu lămîie.
- Nţ. Pupic destul.
Când vreo cabinieră pierdea ceva, Ana punea două chibrite în cruce, sau două creioane, sau două andrele, cum o învăţase Toda. Şopocăia cuvinte stranii şi cabiniera găsea repede obiectul rătăcit. Când Valeria, o actriţă mereu indrăgostită, nu învăţa bine rolul, Ana se posta în culise, departe şi din spatele celor înghesuiţi între intrările în scenă, îşi şoptea replicile sieşi. Nici Boanţă nu le desluşea bine, dar la rampă Valeria, nedumerită şi uşurată, îşi regăsea subit memoria iar Buţi, sufleurul isterizat, se calma. Chiose, întotdeauna prezent la spectacole, îşi răcorea transpiraţia ivită din angoasă şi dădea cu o pălărie imaginară de pământ.
- Ce mama dracului ţi s-a mai întâmplat, Valerio ? întreba la pauză Chiose, enervat,.
- Un blanc de mémoire, tout simplement, cheri, răspundea actriţa nonşalantă. Ai văzut cum am dres-o, ţi-a plăcut ?
- Daaa, ai dres-o pe barba noastră de idioţi răbdători, drăcia drăciei şi mama ei de drăcie ! Mănâncă ceva că ai să îţi distrugi cu totul materia cenuşie de atâtea regimuri. La spectacolul viitor joacă Popeasca. Nu protesta, am zis ! Drăcia drrraaa-cului de piesă şi de regimuri de slăbit şi de prosteală ! Twiggy, asta vrei să ajungi ? Un schelet acoperit de piele flască ?
Valeria nu răspundea. Fusese câţiva ani amanta lui en titre şi ştia cum să îl ia. Popeasca nu o va înlocui decât dacă face gripă cu 40 de grade febră. Si nici atunci, cât timp Toda e pe aproape.
În culise Ana, la pândă, se pregătea de actul al doilea. Cunoştea textul pe de rost şi chiar dacă nu înţelegea cuvintele, trăia sentimentele, simţea luminile sufletelor, ura, iubirea, teama, gelozia. Teatrul le închidea ca într-o casetă, hrănea cu energie şi vise spectatorii, care la rândul lor returnau energia prin admiraţia şi aplauzele lor entuziasmate. Toate acestea îi aparţineau doar teatrului, iar Ana, de cum ieşea de acolo, de cum ajungea acasă sau alături, la Mateeşti, intra în altă lume. Toda o iubea, desigur, Mateeştii la fel, dar nimic nu era atât de intens şi de magic ca în teatru. Doar acolo mintea ei putea muta munţii de carton.
Toda blândă, ascultătoare şi tăcută, ştergea pereţii. Avea părul de un blond nordic foarte deschis, şi sprâncenele arcuite perfect, ceva mai închise la culoare. Zâmbea mereu, chiar şi când părea absentă. Ana îi semăna ca o copie creionată mai apăsat. Ochii verzi ai Todei băteau în turcoaz la Ana, sprâncenele lin arcuite ale Todei, se frângeau ca aripile de vultur la Ana. Mama avea un chip deschis, surâzător, fiica era adesea foarte încruntată. Cei din teatru o întrebau cine o supărase. Nimeni. Era doar concentrată în tot ce făcea, chiar şi când urca şi cobora scări şi scăriţe.
Toda se ferea de atingeri. Freca uşi şi podele, ştergea prafuri şi spăla oglinzi, dar nu atingea umărul nimănui, nici măcar din întâmplare şi nici nu se sprijinea prietenos de câte cineva. Punea mâinile pe frunţi la nevoie, dar altfel evita apropierile. Ana în schimb se lipea de oameni ca viţa sălbatecă de zidul casei. Chiose, un venerabil actor care mai păstra frumuseţea tinereţii în trăsăturile îmbătrânite, fusese prima ei victimă declarată. Ana avea spre trei ani. Directorul convocase o reuniune cu regizorul, cu scenograful, costumiera-şefă şi alţi câţiva din producţia unei noi piese. Discuţia era importantă, trebuiau să ia decizii, să avanseze cu spectacolul. Se sfătuiau, îşi dădeau cu părea, dar în aer plutea o stare de nervozitate provocată de director, care încerca să se lase de fumat. Era nevoit. Tensiunea, doctorul… Mizerii ! Mizeriile vârstei, mormăia el supărat. În ciuda stării sale de iritare, şedinţa se desfăşura bine, deoarece Chiose era un gentelmen, politicos şi cu reverenţă, când nu îl scoteau din sărite capriciile unor vedete. În atmosfera aceea de dezbateri, Ana intră în încăpere neobservată. Se strecură sub biroul monumental şi ieşi la suprafaţă, chiar între genunchii lui Chiose. Directorul rămase interzis ca şi ceilalţi de altfel. Fetiţa ridică mânuţele în sus ca să fie luată în braţe. Chiase o ridică vrând-nevrând, pentru ca micuţa să nu se lovească cu fruntea de muchia mobilei. Ana se cuibări imediat în braţele lui. Se lipi de haina maro din velur, atrasă de tuşeul catifelat. O mângâie cu plăcere, ca pe o pisică. Adunarea încremenise. Ana puse o palmă călduţă pe obrazul lui Chiose şi spuse : Nani. Papi nu pumează. Actorul îi privi pe ceilalţi dezarmat. Ana adormise deja în braţele lui şi el trecu de la nervi la o încântătoare stare de relaxare.
La patru ani jumate Ana văzu şi revăzu o piesă din care învăţă toate rolurile. Le declama încontinuu, imitând toate vocile, cu nuanţe în glas şi mimică în gesturi. Spre sfârşitul stagiunii, decise că ea era Ifigenia, eroina, şi că nimeni nu mai trebuia să o cheme altfel. Îi corecta sever pe cei care o strigau pe numele de botez. Eu sunt Ifigenia, afirma ea cu emfază. Dacă o cineva râdea şi îi spunea Fifi, îl privea dispreţuitor.
Totuşi, după piesa aceea, Ana dispăru şi în locul ei apăru hotărât şi definitiv Ifigenia. Tuturor li se părea că numele i se potriveşte mult mai bine. Nimeni nu o mai numea altfel. Mateeştii se conformară amuzaţi pretenţiilor fetiţei. Nu te puteai împotrivi. Şi apoi de ce ? Era o dulceaţă de copil care recita ore întregi monologuri pe toate vocile, uimindu-i cu talentul ei de imitatoare.
- Pe mine mă chiamă Ifigenia. Fac vrăji şi îi pedepsesc pe cei răi. Dar pe tine cum te chiamă? Ce faci ? îl întrebă ea într-o zi pe un inspector de la pompieri sosit inopinat.
Omul râse amuzat şi îi răspunse în dodii.
- Pe mine mă chiamă tovarăşul Nelu Mărăcine şi fac inspecţii. Dau amenzi. Ştii ce sunt alea ? întrebă el frecând bacnote invizibile între degete.
Ana nu ştia ce însemnă inspector şi amenzi, dar vocea, tonul şi mirosul costumului maroniu deschis, ca un caca, nu îi plăcură. Se îndepărtă, se ascunse după o draperie de pluş şi îl urmări foarte încruntată pe Nelu Mărăcine. Casiera cu un ochi la spate auzise conversaţia şi sunase deja la birouri. În foaierul pustiu la acea oră, apăru o plasatoase grăbită să îl conducă pe inspector unde o dori să meargă. Înspectorul se îndreptă spre ea, dar după doi paşi se îndoi din mijloc icnind. O durere ascuţită îi perforă şalele. La al doilea pas scoase un strigăt şi întinse mâna căutând un sprijin. Era însă în mijlocul foaierului şi mâna tatona în gol. Plasatoare îi sări în ajutor, îl sprijini şi strigă după un scaun. Inspectorul transpira de durere. Casiera ieşi din caserie şi îi oferi scaunul ei. Omul ceru un taxi şi cu mari eforturi, ajutat, se târî până la trotuar. Ifigenia ieşi de după draperii şi împinse scaunul casierei la loc, în minuscula cuşcă.
- Mulţumesc draga mea, spuse Min’dora. Mulţumesc pentru tot şi pentru noi toţi. Eşti formidabilă !
- Îhâ.
- Nu ai vrut să îl ajuţi ? Puteai. Nu l-ar mai fi durut.
- Mirosea urât. Ce sunt alea amenzi ?
- Doamne Dumnezeule, Ifigenia, fetiţo. Care ţi-o fi soarta ? N-aş vrea să fiu vreodată în locul celui care te va supăra.
Min’Dora era credibilă deorece Ifigenia o lecuise de migrenă de faţă cu martori. Minodora suferea de migrene atroce. Când o apucau, un pumn de Algocalmine nu o puteau ajuta. Toda îi uşura durerea, dar nici Toda nu reuşea să i-o alunge de tot. Min’dora trebuia să zacă în întuneric, cu o compresă rece pe frunte, în linişte şi răcoare. După câteva ore, sau o noapte întreagă, sau uneori două zile, ceva se limpezea în capul ei şi durerea dispărea.
În ziua aceea cu cerul jos şi greu, Chiose o trimise pe Toda la Municipal cu un pachet. Min’Dora îşi sprijinea ceafa de spătarul pluşat al canapelei albastre din foyer şi se tânguia încetişor. Luminiţa, plasatoarea, îi schimba compresa înmuind-o într-un castronel cu apă şi bucâţele de ghiaţă.
Ifigenia se propti în dreptul Min’dorei.
- O doare tare de tot capul, îi spuse Luminiţa.
- Ştiu.
- Hai, pune degetele pe fruntea ei. Rău nu poate să îi facă. Maică-ta ştie să o ajute, da’ nu-i aci. Hai, încearcă ! Ce iese dintr-o doftoroaie, tot aia ştie să facă. Păi nu ?
Ifigenia schiţă o mutră dispreţuitoare. Boanţă sări pe canapea, în stânga Min’dorei. Privea atent chipul Ifigeniei. Coada îi era nemişcată, ochii gălbui larg deschişi. Fetiţa băga bărbia în piept şi bolborosi ceva răşchirând degetele de la mâna stângă. ,,Cu stânga, Ana, cu stânga că e dinspre partea inimii” o învăţase Toda să frece plecatele şi să alunge greaţa şi ameţeala. Plasatoarea bâigui mai târziu că Ifigenia recitase ceva dintr-o piesă de Şexpir.
- Şi Min’dora a adormit imediat. Chiar a sforăit un pic.
- Şi Ifigenia ?
- L-a lăsat pe Boanţă lângă doamna casieră şi a plecat.
- Cum a plecat ?
- Aşa cum se pleacă. A luat-o spre sală şi a urcat scările. Pe urmă s-a dus la vale, a urcat pe scenă şi a dispărut după cortină. A întrebat-o Mareşalul ce facem cu Min’dora, că nu poate dormi în foaier, că vin spectatorii la matineul de la trei. Da Ifigenia a răspuns că Boanţă are grijă.
- Şi a avut ?
- Nu ştiu, că eu am plecat la treburi şi se topise şi ghiaţa. Dar Mareşalul a spus că Min’dora s-a trezit fără dureri şi a mângîiat motanul care s-a lăsat, nu a mai fugit.
Casiera cu un ochi la spate, scăpată de migrenă, i-a mulţumit Todei a doua zi.
- Fata ta te întrece. N-am mai trăit aşa ceva. Sunteţi amândouă dăruite de Dumnezeu. Să aveţi parte de noroc, dragelor.
Toda şi-a întrebat fata ce a făcut.
- Nimic. Fluturii au ieşit din degete. I-am lăsat în capu’ lu’ Min’dora şi Boanţă i-a păzit şi pe urmă s-a întors la mine cu ei. Îi am aici. Simţi ?
Întâmplarea cu inspectorul trecu din cabină în cabină ca fulgerul. Seara, după ce o sărută şi ridică bariera de lemn a patului, Toda îi spuse ficei sale:
- Să nu mai faci ce ai făcut azi. Nu e bine. Fereşte-te, eşti prea puternică. Răul se poate întoarce spre tine.
- Fluturii au ieşit singuri, mamă. Prin ochi. Am ţinut pumnii închişi, cum mi-ai spus.
- Doamne, Doamne Ifigenia ! Ai mare grijă. Nu te juca cu fluturii ăştia. Nu-i mai asmuţi pe şalele prăpădiţilor, fata mea.
Ifigenia se obişnuise să imite orice voce. Vorbea în dialoguri învăţate din piese. Răspundea întrebărilor cu replicile, dar mai ales cu vocile pe care le auzise pe scenă. Putea fi orice eroină, Chiriţa, Desdemona, toate cele trei surori Boga ale lui Lovinescu. Asemănarea era uluitoare. Era contele de Monte Cristo jucat de Atanasiu, era Athos după cum putea fi Monsieur Jourdain, cu graseiajul lui Mirodan. Când nu era toate aceste personaje, rămânea Ifigenia cea veselă sau gravă.
Ifigenia de patru ani jumate avea o preferinţă pentru Shakespeare, pentru Merlin şi zânele lacului, pentru menestreli şi filtre de amor. Când maică-sa spăla foaierul, Ifigenia, în pantalonaşi de trening roz-spălăcit şi târlici de balet, avansa majestuos în urma mamei şi declama : “Feriţi-vă să îmi stârniţi furia ! Vai vouă, cei ce păcătuiţi ! Am să vă blestem şi fulgerul se va abate asupra caselor voastre ! Mânia mea vă va nimici !” Putea fi hilar, dar nu râdea nimeni. Pe fetele de la bilete le trecea fiorul. Credeau în puterea gâgâlicei de a pedepsi răii.
Prima care observă că iese fum de sub acoperişul Mateeştilor fu doamna Sartys de visavi. Era ora cinci şi nu se vedea nici o mişcare. De obicei Lidia Mateescu ieşea cu tava de cafele în grădină şi familia se aduna în jurul măsuţei de piatră. Fumul era gros şi tot mai abundent. Madam Sartys se îngrijoră de-a binelea şi o trimise pe fata ei să vadă ce se petrece, în timp ce ea sună la uşa de la intrare. Uşa nu se deschise încă când o auzi pe Iulia care venea în fugă din fundul curţii urlând de spaimă - Arde, Arde ! Chemaţi pompierii!
Strigătul pătrunse în dormitorul părinţilor cărora fumul le gâdila nările de câteva minute şi le alerta somnul. Lidia îl scoase pe Emil în curtea din faţă, Petru se repezi în camera bătrânelor, le zori spre ieşire, desculţe, aiurite şi înspăimântate. Maşina pompierilor sosea zgomotoasă. Smaranda reveni în fugă din vecini, îngrozită de zvonul incendiului. O trimiseră imediat la şcoală după fraţii ei mai mari. Pompierii întinseră furtunele prin curte spre dosul casei, dar bucătăria, construcţie adaugată ulterior, se transformase deja în scrum. Nu mai rămăseseră decât cioburi de ţigle afumate căzute peste bârnele de lemn ale tavanului care striviseră mobile şi pardoseală. Pompierii închiseră gazul de la un robinet central. Pericolul de explozie fu îndepărtat.
Când mărise casa, construind în spate, cu decenii înainte ca primăria să le ia mai tot terenul cu livadă şi curte de zarzavat, Basil Mateescu, tatăl lui Păun şi al lui Ion, apelase la un arhitect care proiectase nu doar bucătăria, dar şi o cămară spaţioasă, cu rafturi pe trei pereţi şi răcitor cu ghiaţă. Între casa zidită iniţial şi noua adăugire de după Primul Război, arhitectul desenase un oficiu spaţios, cu un perete de dulapuri pentru veselă şi lenjerie de casă, şi o a doua baie pe cealaltă latură, dublată de o spălătorie de rufe şi o debara pentru mături şi perii. Încendiul nu ajunsese la ele, dar toate erau pline de fum şi murdare de funingine lipicioasă.
Din fericire, uşa dintre oficiu şi partea din faţă a casei fusese închisă. Ea se deschidea spre holul cel mare în care dădeau dormitoarele, biroul, salonul şi sufrageria, toate cu ferestrele spre faţadă sau pe laturi. Se murdărise parchetul în dreptul uşii, pătrunse ceva fum prin camere, dar nu erau pagube mari. Îi aşteptau zile multe de curăţenie şi de zugrăveală. Trebuia refăcută bucătăria când se va putea, când vor fi bani.
Aleluia, şi-au zis Mateeştii, am scăpat cu viaţă, asta să fie paguba ! Dar cum de s-a întâmplat ?
De abia când s-a întors de la teatru, aproape de miezul nopţii, Toda a aflat de incendiu. Pe masa din bucătărie o aştepta o tavă cu mâncare de la prânzul Mateeştilor. Ifigenia o lăsase acolo ca în toate duminicile. Dar Ifigenia nu era nicăieri.
Încredibila veste a lovit ca trăsnetul. Nimeni nu putea crede că Ana-Ifigenia nu mai este. Toda nu mai putea vorbi de atâta plâns. Era răguşită. Mateeştii erau prăbuşiţi de durere. În fiecare duminică Ifigenia repeta aceeaşi frază : “Sărut-mâna pentru masă. Duc eu gunoiul, pe urmă mă duc la mama la teatru.” Ei nu ştiau că de câteva duminici Ifigenia nu se mai ducea la teatru. Toda o găsea dormind. A doua zi spunea că se jucase cu copiii de pe stradă, ceea ce şi făcea după experimentele cu ceară. Nu ştiau că artificiile din Herăstrău, văzute pentru prima dată anul trecut în august, o fascinaseră. Vorbise cu încântare despre ele la teatru şi cineva îi povestise despre focul Bengal, la care fetiţa se gândise multe seri la rând. Era convinsă că poate reuşi să îl reproducă într-un capac de metal de la borcanul de miere. Pompierii le spuseseră că o bârnă se prăvălise peste ea din tavanul aprins şi că o omorâse pe loc, înainte să fi putut ajunge la uşă.
Cei din teatru au plâns mult şi au fost deprimaţi şi au băut de durere şi au plâns din nou, de câte ori cineva repeta replicile de pomină ale Ifigeniei. Toţi descopereau în ele un alt sens, mai profund, mai miezos.
Show must go on. Teatrul a avut grijă de Toda. Teatrul şi-a suflecat mânecile. Trebuia salvată Toda. Povestea ei făcu înconjurul lumii lor restrânse şi a celorlalte teatre din Bucureşti. Ajunse repede la urechi de mai sus. Întâmplător urechi impresionabile. Toda primi o garsonieră la Lizeanu, într-un bloc care se construia din primăvară. O mutară maşiniştii şi băieţii de la decoruri într-o zi de relache. Sindicatul o trimise la o şcoală serală, să îşi termine măcar opt clase. Era încă aşa de tânără, nici douzeci şi cinci de ani. Un electrician o ajută la aritmetică, un actor tânăr la franceză. Se îndrăgosti un pic de amândoi, dar se căsători cu electricianul. Termină clasa a opta şi făcu un schimb de locuinţă. Cu soţul ei, băiat cumsecade, se mută într-un apartament-chichineaţă din Floreasca. Două camere cu un balcon-minciună, doar parapet de fier forjat în dreptul unei uşi duble, ca de terasă.
Din când în când Toda pleca pe jos de la teatru şi trecea pe la vechea adresă. Sufletul Ifigniei era în vila Mateeştilor. Toda îl simţea în jurul casei, în grădina lor, peste tot.
Viaţa mergea înainte. Năzuinţele modeste ale Todei se impliniră. Ajunse plasatoare, purta taior bleumarin, întindea programul spectatorilor. Chiose o trimise la liceul fără frecvenţă. Cuminte şi silitoare, Toda îl termină cu bine, cu puţin timp înainte de pensia bătrânului. Noul director o urmări un timp cu inters şi într-o zi îi spuse :
- Teodora, cu câte cunoşti dumneata despre teatrul nostru şi despre oamenii lui, ai putea fi director.
Todora râse amuzată.
- Nu mi-ar trebuie aşa o bătaie de cap.
- Dar ai putea deveni secretara mea. M-ai ajuta foarte mult.
- Nu ştiu să bat la maşină.
- Totul se învaţă. Există o şcoală de secretare, vrei să mă interesez ?
Bătrânele prietene, cuscre şi soacre deopotrivă, se stinseseră. Băieţii cei mari erau la casele lor. Smaranda plecase la post, taman la Zlatna. Doar Emil, mezinul, student acum, mai locuia încă în vilă cu părinţii. Casa Mateeştilor fusese renovată şi madam Sartys îi povestise odată Todei că într-un final, reconstruiseră şi bucătăria. Nu adăugase, din delicateţe, că era şi mai mare şi mai frumoasă decât cea veche.
Pentru Mateeşti timpurile se schimbau în rău. Pe casa lor pusese ochii un ştab din cei noi, de la sectorul de Partid. O voia neapărat. Ştabul locuia mai spre periferie, pe o stradă cu nume de ţigări americane, unde trotuarele aveau gropi noroioase şi unde se mai arunca gunoiul în drum. Vila Mateeştilor era situată într-un vechi cartier central, cumsecade, acolo unde oameni gospodari plantaseră castani şi tei, duzi şi stejari. Era linişte, din curţi nu se auzeau nici tarafuri şi nici urlete de meciuri transmise din radiouri cu sonorul la maxim. Acolo locuiau domnii. Politrucul credea că având casa Mateeştilor descinşi din vechime, va deveni unul dintre ei. Vilă liniştită la doi paşi de cinema Aro ! Ce pleaşcă pentru unul promovat de jos, reprezentant tuciuriu al celor vorbiţi mereu de rău. Unde mai găseşti aşa ceva ? “V-o cumpăr la orice preţ îmi cereţi. Ce să faceţi voi singuri în ea, spunea trepăduşul de la Sector vorbind cu Mateeştii la pertu, ca şi cum i-ar fi cunoscut de când lumea. Auzi dom’le, o aduc pe fii-ta la Bucureşti. Într-o secundă are negaţia ! Îi dau şi ei un apartament. Acum că băieţii sunt la casele lor, ce vă mai trebuie bătaie de cap, curte, cheltuieli, acoperiş de reparat ? Îhî ? Vă dau un patru camere doar pentru voi doi, unde vreţi în Bucureşti. Confort sporit, vedere, două băi, două lifturi. “
Mateieştii voiau să trăiască în casa lor, să o lase Smarandei, dar pe Smaranda cineva de la primărie o obligase să îşi facă buletinul de Zlatna. Altcineva începuse să îi sâcâie pe ei la slujbe, să le caute nod în papură. Corespondenţa cu cei câţiva prieteni sau rude stabilite în străinătate, devenise dintr-o dată motiv de convocări la Securitate. Au rezistat, au sperat. Smaranda s-ar fi putut căsători cu un bucureştean, să revină acasă, dar cum să îl întâlneşti la Zlatna ? Fata lor era profesoară de istorie acolo, în oraşul cel mai poluat din ţară. Trebuia să plece, era o chestiune de sănătate. Avuseseră deja o rudă omorâtă la Aiud în anii cinzeci. Se repeta povestea ?
Într-o seară îl găsiră pe Zoro, câinele lor negru şi duios, sufletul lui George, zâcând pe treptele de la intrare, cu spume albe în bot şi limba umflată. Era un Tera Nova inteligent şi blând, iubitor de copii. Au alergat la Ilioara. Un doctor veterinar, hârşit de viaţă, le spuse că animalul fusese otrăvit. “Am mai văzut. Nu cu mâncare. Probabil injectat. Sau cu un spray. Se modernizează şi ei. Cineva vă doreşte răul. “
- Ajunge, pentru Dumnezeu, ajunge ! strigă George Mateescu taman în clipa în care Toda trecea prin dreptul casei lor. Emil, studentul, hohotea pe banca de lângă măsuţa de piatră. Lidia îi intinse un pahar înalt, plin cu apă rece, ca să se liniştească, dar Emil îl aşeză pe măsuţa şi o luă pe Iulia cea mică în braţe. ,,Zoro te iubea aşa de tare, spuse Emil şi izbucni din nou în plâns”. Madam Sartys şi Iulia cea mare traversară strada în fugă. Toda pătrunse în curte. Tăceau toţi, amărâţi.
- L-am…l-am lăsat acolo pe Zoro spunea Lidia. Ce puteam face ? Nu au reuşit să îl scape.
Pe vis à vis trecu încet o maşină neagră. Încetini. De la volan, politrucul privea scena cu atenţie. Ridică din umeri, clătină din cap mimând deznădejdea proştilor şi acceleră cu bărbia ridicată, de abia desprinsă din straturile de guşi dizgraţioase.
Din spatele vilei Mateeştilor izbucni o flamă albă, ca o sperietură în vis. Nu o văzu nimeni. Doar Toda o simţi. Un abur auriu îi învălui. Aerul era colorat, ca privit printr-un ciob galben, dar tristeţea îi împiedica să îl ia în seamă. Un miros uşor de fum se răspândi în jur. Toda îl recunoscu ca întotdeuna. Îşi amintea de vocea Ifigenie : “Feriţi-vă să îmi stârniţi furia ! Vai vouă, cei ce păcătuiţi ! Am să vă blestem şi fulgerul se va abate asupra caselor voastre ! Mânia mea vă va nimici !”
Cerul era senin, limpede, fără nori. Maşina neagră opri în faţa casei spoită cu var albăstrui, căzută într-o rână, înfundată în pământ ca un bordei. Politrucul, transpirat şi gâfâit se extrase cu greu şi intră aplecat din umeri pe uşa vopsită în indigo. Coborâ două trepte, aruncă scurta de piele într-un fotoliu, se trânti într-altul şi urlă spre bucătărie. Molfăind un cârnat uscat, nevasta îi aduse sticla de bere decapsulată şi lătăreaţă, greoaie, bufni în celălalt fotoliu, sugând din altă bere golită pe jumate. Avea mâna unsuroasă, capotul plin de pete. Gâlgâi cu poftă şi râgâi. Voia noutăţi. Ei, ce reuşise ? Cum au reacţionat babalâcii ? Vor avea sau nu vila ?
- Pe cine ai mai bătut tu azi, băiatul lu’ tata ? îl întrebă grăsanul pe un copil de vreo doişpe ani, umflat şi viclean, care îi semăna în toate cele.
Venită de nicăieri, lumina clară şi galbenă intră prin perdelele rugoase din plastic dantelat. Politrucul, fiul care îi semăna atât de bine şi nevasta unsuroasă, infestaţi de rele şi de otrăvurile pizmelor, vorbeau cu deliciu despre vila care va fi a lor. Sugeau berea rece, râgâiau, hohoteau hidos amuzaţi de propriile parşivenii.
Deasupra străzii mizere albastrul era limpede, fără nici un nor de ploaie. În aerul nemişcat unduiau miesme grele. Curtea strâmtă a politrucului, plină de gunoaie dospite, strâmba nasul şi scârbea privirea.
Din niciunde, fulgerul trăsni acoperişul şi bordeiul se aprinse ca un rug. Gudroanele de pe casă, ţinute din loc în loc de cărămizi, se contorsionară, iar scândurile de sub ele şi bârnele de sub scânduri se aprinseră ca vreascurile şi se prăvăliră peste cei dinăuntru dintr-o dată, ca o lavă imensă, grea, de sub care nimeni nu scapă. Ca şi cum cineva repeta o lecţie învăţată demult.
În curtea Mateeştilor începu să plouă din senin. Stropi calzi le scăldau feţele. Apa din paharul plin dispăruse, dată peste cap de un însetat nevăzut. Un fum venit de nicăieri, amestecat cu o boare dulceagă, suavă, îi învălui. Toda îl recunoscu. Tuberoze. Privi paharul care fusese plin.
- Acum a plecat. A plecat de tot. S-a dus. V-a cerut iertare.
- Cine a plecat, Toda dragă ? întrebă Lidia mirată.
- Ifigenia. Locuia în casa voastră. În bucătărie. Acum a plecat. Nu o să mai apară. Nu veţi mai fi chinuiţi de oameni răi. A avut ea grijă. Îi era tare greu pe suflet că a pierit în focul casei voastre, dintr-o prostie, şi v-a pricinuit durere şi îndoială. Acum puteţi să o iertaţi. Ifigenia e împăcată.
Doamna Sartis se închină.
-De unde ştii ? o întrebă Iulia cea mică.
- După semne. Erau clare.
- Ce semne ? intrebă Lidia infiorată.
Toda ridică din umăr.
- Semne clare. Le vezi dacă vrei, le simţi. Eu le văd de mică. Şi dacă aş încerca să nu le văd, nu aş putea. Aşa că mă duc şi eu. Nu mai are rost să mai revin. Ifigenia a plecat definitiv. Pe aici nu o voi mai afla. Nu rămăsese decât ca să vă ceară iertare. Acum casa e ferită de rele. Şi voi la fel. Smaranda o să se întoarcă în curând şi o să aducă alt câine. Unul foarte frumos şi bun. La fel ca Zoro. Râmâneţi cu bine.
În sfârșit, Nonu, pe numele său adevărat Inoan Bădescu, își simțea trupul un întreg, refăcut din destrămările durerilor de tot felul. Nu știa nici el câte zile se zbătuse între realitatea crâncenă a chinurilor fizice și plutirea suspectă a morții. Își dorea și nu să moară, să se termine odată, auzea ca prin vis încurajările doctorului și ale asistentelor. Tataie, te faci bine… Imposibila senzație de sufocare aproape dispăruse, putea respira, ce minune lăsată de Dumnezeu, să poți respira în voie! Să te poți ridica singur în picioare, să mergi, să vorbești, să mănânci, să ai gust și miros, micile și adevăratele bucurii ale vieții, esențiale, vitale, de abia acum le observa, le prețuia… drept cea mai mare avere a omului!
Prenume rar, acest Inoan, poate chiar singurul, pentru că Inoan trecea drept nume de familie și în niciun caz prenume. Dar asta fusese voința nașei, încă înainte de naștere îi spusese finei sale, dacă este băiat îi spunem Inoan, dacă este fată îi spunem Inoana. Fina s-a mirat, dar i s-a părut interesant ca nume de botez și apoi nu putea pierde protecția unei asemenea rude, cu dare de mână și cu suflet bun, iar bărbații nu s-au amestecat. Dacă nașa a spus Inoan, apoi Inoan rămâne. Prenumele i-a purtat noroc, după cum prezisese nașa, Dumnezeu s-o odihnească pe unde o fi. Doar că acum a încurcat-o. Deși a folosit mască și dezinfectanți, s-a căptușit cu acest covid. La început, l-a dus mintea la o banală răceală, de la pupitrul primăriei generale se anunțase, strident și răspicat, noua politică, de austeritate, s-au întors vremurile staliniste, așa le spuneau românii, ei, cominterniste, că ei tăiau și spânzurau în țară și nu ”tătucul Stalin”. Acușica ne cartelează și mâncarea, concluzionă Nonu și trase o înjurătură neaoșă, caloriferele reci, pe țeava de apă caldă curgea una rece-gheață. Că o fi, că o păți, pasau vina de la unul la altul, se încurcau în explicații tehnice, în concluzie, prea au dus-o bine până acum și trebuie să înțeleagă, s-a dat jos din pod austeritatea. Știriștii îi enervau cu zvonuri că iar se taie pensiile și salariile ca pe vremea luiBoc și a stăpânului său Băse. Îl apuca amețeala, îi creștea tensiunea de nervi, cine se cred ăștia de-și bat joc de oameni?! Asta nu-i politică, e impertinență, obrăznicie, Hai, lasă, Nonule, că n-o ține cât lumea, încerca să-l calmeze Saveta, consoarta, Femeie, nu vezi c-au luat-o pe drumul Împușcatului, iar o haină în plus?!, au înnebunit și ăștia, nu mai e de trăit în țara asta!, striga enervat. Și? Cum a sfârșit-o?!, încercă iar să-l domolească Saveta. Nu l-a ajutat Dumnezeu și l-au ajuns gândurile oamenilor că de vorbit, cine îndrăznea. Iar începi cu naivități?, d-aia l-au împușcat? Mai avem ceva al nostru? Ne-au distrus totul, ne-au luat pământurile, bogățiile țării, au venit peste noi ca barbarii, ne-au tăiat pădurile, femeie, ești întreagă la cap, du-te tu și taie o creangă la austrieci, pușcăria te vede, da’ n-apuci!, o admonestă bărbatul. Saveta îl privi mirată. Și de-asta te enervezi tu? Îi amețește puterea, au impresia că toată viața vor tăia și spânzura. Or să-și ia plata, când s-or aștepta mai puțin. Ascultă-mă pe mine, nimeni nu moștenește pământul și nimeni nu pleacă dincolo fără să-și ia răsplata pentru relele făcute… Așa o fi, dar până una-alta ne iau ei nouă și zilele! Unde-s locurile alea de muncă pe care ni le-au promis toți? Toți!, se mânie omul. Tu vorbești, Nonule, de ce n-ai vrut să plecăm în Canada când te-au chemat băieții tăi? Tu erai cel mai bun electronist, uite că s-a refăcut acolo secția. Au case, au vile, ehe, știu pe ce muncesc. Și, ce, noi, aici, am stat cu mâinile încrucișate? N-am ajutat fetele, se rățoi Nonu, nu cu banii noștri și-au acontat apartamentele? Și ratele? Fără noi ar plăti ratele?! Ia fă socoteala și-ai să vezi câte vile ne făceam. Saveta nu-i mai răspunse, își găsi de treabă la bucătărie. Îl lăsă să se certe cu televizorul.
Focul de paie se stingea la fel de repede pre cum se aprindea. Frigul din apartamente, rățoielile celor de la putere, atmosfera încordată, numai certuri și dușmănie, aduceau oamenii în pragul disperării. Gâlceavă din orice. Și-apoi, ce-i păsa nevestei?, reflectă Nonu. Avea învârtelile ei, își ajuta fetele, pe una la cofetărie, cald în laboratorul încins de cuptoare, pe cealaltă la croitorie, cald și acolo că, de, la casa de mode nu venea oricine și nu se dezbrăcau în frig… Femeile se descurcă altfel. Se duseseră vremurile lui de glorie ca electronist, n-a plecat din țară că tot sperase, crezuse în minciunile cățăraților, poate, poate ne revenim. Odată pensionat, alesese taxmetria, la altceva nu se pricepea. Însă, de când cu năpasta pandemiei, a pus de mămăligă și cu asta.
Mare plictiseală… Covid-ul încremenise totul. Dacă deschideai televizorul, numai nenorociri, depresia îți răsucea mințile, îți apăsa pe piept, îți lua răsuflarea. Așa a crezut la început, apoi i-a crescut temperatura, abia mai respira, să știi că am răcit la plămâni, Să punem caloriferul în priză, propuse femeia, Nu, de-al dracului nu pun caloriferul în priză, să plătesc și curent?, n-auzi că s-a scumpit?! Cine-s neobrăzații să-și bată joc de bătrânețile mele?! Cu ce drept! Am muncit ca prostu… șapte zile din șapte pe săptămână, să facem planul la export și… pentru ăștia… nu mai este valabil nimic… din tot ce-am robit o viață! Simțea că se sufocă, de nervi, de…, Saveto, nu mai pot, cheamă salvarea, smurdul…, cheamă ceva că mor!… N-a mai știut nimic de el, rău, tot mai rău, întins pe un pat de spital, între fire, trăgea aer dintr-o mască și clănțănea de frig, mai puneți-i o pătură, i-am pus două, încă două!, țipă doctorul, de unde, bodogăni asistenta, ajunsese un ghem de dureri, secundele, minutele, orele se dilatau înfiorător, nu știa exact unde se află, desigur într-un spital, dar care? Încerca să-și adune gândurile, să călătorească printre amintiri plăcute, să-și facă bilanțul, nu reușea să îngâne până la capăt nici Tatăl nostru. Relua rugăciunea, se împiedica, se ruga cu cuvintele lui, împielițatul îi luase mințile, memoria… De ce să mor, că vor ăștia? Și ce dacă-s bătrân, cine se cred? Dumnezeu decide cine vine pe pământ și cât stă fiecare, ei se lăfăie în lux și în căldură, iar nouă ne chinuiesc zilele… Un pachet de nervi, nu-i treceau deloc, uitase până și înjurăturile, cum să se facă bine?!
Auzi vocea doctorului. Tataie, te-ai ținut tare! Bravo! Acu trebuie să capeți forțe, așa că, mai lasă fetele…, îl urcați la etaj. Mintea a început să i se limpezească. I-a revenit pofta de mâncare, puțin, nu-i vorbă. Trupul îi tremura, de slăbiciune, de frig, dar trăia… Trăia! Prima rugăciune a fost pentru medici, pentru asistente, pentru îngrijitoare. De abia acum pricepea… Cât efort, cât devotament, să-l salveze pe el, un… oarecare din mulțime. Îi venea să le pupe mâinile, călcâielile, urmele pașilor… Eroi, da, da, eroi, de la primul la ultimul om. Ce însemna el pentru ei? Un pacient, un moșneag, el însuși abandonase lupta la un moment dat. Toate averile din lume nu contau în fața vieții. A trăi sau a muri… ori, ori. În sfârșit, se liniștea, înțelegea altfel lucrurile, o stare de bine, soră bună cu omenia celor din jur, îi alina suferințele, îi dăruia puteri, aripi de încredere. Ei, dar cât să mai stea, alții așteaptă la rând să fie salvați. Când mă externează? Întrebă cu glas tare, vezi-ți de treabă, răspunse un vecin de salon, nu-i pisa la cap cu plecatul, e bătaie pe un pat în spitalul ăsta, ai avut noroc… Nu asta am vrut să spun, dar, poate, alții au nevoie de patul meu. Graba strică treaba, știu ei mai bine când e cazul să plecăm…, îl liniști confratele în ale suferinței.
Nonu închise ochii, se prefăcu adormit, dar gândurile lui alergau care încotro, își revedea viața, încerca să găsească motive să trăiască, să merite să trăiască, se agăța cu puținele forțe interioare de amintirile frumoase. Și de ce nu? Nu el o salvase pe Saveta din disperarea femeii părăsite, cu doi copii mici? Nu-i crescuse fetițele ca și când ar fi fost ale lui? Și, de fapt, sunt ale lui, fetele lui, lumina ochilor lui, nu pentru ele și pentru nepoți a muncit și muncește ca apucatu’, și acum, la peste șaptezeci de ani? Mai astâmpără-te, tăticule, ia-o pe mama și mergeți într-o stațiune, odihniți-vă, Pe lumea cealaltă o să mă tot odihnesc. Lui îi plăcea viața, îi plăcea să muncească, să aducă bucurie în jur, chiar dacă se mai răsfățase în secret și cu alte … bucurii. Dar familia a fost familie. Saveta nu vedea, nu auzea, odată chiar îi spusese, mi-ai crescut fetele, omule, și sunt prea ocupată cu grijile și treburile, altfel… Saveta era sufletul casei, forța continuă ce-i apuca de moț și-i ridica din apele tristeții, ale disperării atunci când credeau că se îneacă. Și pe el, și pe fete. Găsea un răspuns și o soluție salvatoare pentru orice.
Prima dată o văzuse pe aleea ce ducea la uzină. Dimineață de iarnă, ea ieșea din tură, el intra. Cercuri cafenii, de oboseală, încadrau doi ochi albăstrui cu străluciri ciudate ce hipnotizau fără să vrea, contrastând teribil cu paliditatea obrazului alb, ca de porțelan. O scană din prima. Frumoasă femeie, trupeșă, de parcă l-ar fi întrebat pe el, Tudorițo, nene. Pleca mai devreme de acasă să nu piardă ocazia de a o zări, o aștepta de după gard, doar pentru cele câteva secunde furate din graba mersului. Întotdeauna grăbită. În primăvară l-a chemat directorul general, mare onoare. Îi dădea pe mână o secție, componente pentru export. Dar nu aveau destule utilaje, destule unelte, destule scule. Te descurci, tovarășe. A hotărât, se va lucra în două ture. Asta presupunea să fie prezent de dimineața până seara în secție. Altă treabă oricum nu avea. L-a chemat secretarul de partid. Este o tovărășică, fată de treabă, cuminte, a lăsat-o bărba-su, un ăla de trei parale, nici pensie alimentară nu primește, beleaua nu are slujbă, îl ține mă-sa, pricepi dumneata ce bărbați sunt pe lumea asta? Lucrează la vopsitorie, schimb de noapte, ia-o la dumneata, e vrednică, e isteață, te asigur că o să prindă repede meseria, o repartizezi la o operațiune mai ușoară. Când s-a prezentat la el tovărășica, a înlemnit. Era ea. Femeia de care se îndrăgostise. De emoție i-a pierit glasul. Asta, da, dragoste la prima vedere. Părul blond, inele, inele, prins la spate cu o băsmăluță albastră, îmbrăcată într-o salopetă albastră, bărbătească, pătată de vopsele, în picioare cu cizme de cauciuc. Albastre. Nonu i-a făcut semn să ia loc, apoi a sorbit din paharul cu apă pus pe tăviță, câteva secunde bune a lăsat privirile să-i alunece pe blatul mesei. Cu glas răgușit de emoție, a început conversația. Minimă, la obiect. Femeia avea două fetițe, le ducea dimineața la grădiniță, deci ar fi întârziat o oră pe care o recupera decalând programul. Îl rugă să fie de acord.
După un an a cerut-o în căsătorie. Nonu, burlacul convins, își găsise rostul în viață. A înfiat fetițele. Le-a crescut cu drag. Amândouă șatene, priveau lumea cu ochii Savetei, scânteietori ca pietrele prețioase, o minune cu care se mândrea. Au crescut frumos, minione, la trup nu semănau cu mama lor, ascultătoare, cu înclinații către activități practice. Una a devenit croitoreasă de lux, cealaltă specialistă în torturi și prăjituri. Și-au întemeiat familii, i-au dăruit nepoți, avea pentru cine munci, avea motive să se însănătoșească, avea motive să trăiască… Își aminti prima vizită. Saveta îl invitase la masa de prânz, în ziua de Crăciun. Nonu se pregătise din timp. Încărcase cu daruri un coș mare, din nuiele împletite, învelit în folie de staniol imprimată cu brăduți și funde roșii. Două păpuși, cele mai frumoase pe care le-a găsit, clipeau din ochi și spuneau mama, jucării, parcă o morișcă întoarsă cu cheia, un rățoi din lemn pictat, așezat pe un cadru cu roți, cărticele de colorat, cu povești pentru copii, creioane colorate, cutii cu puzzle, ciocolăți, bucăți de zahăr candel și nuga cumpărate de la Capșa, un parfum scump și un batic din mătase pentru Saveta, șampanie, un cozonac, primit de la o vecină pe care o împrumuta adesea cu bani, și, împrăștiate în coș, multe bomboane, înfășurate în foițe de staniol în toate culorile, verzi, mov, galbene, roșii, albastre, încântau și înveseleau ochii. Îl costase aproape un salariu. În dimineața respectivă a trebuit să dea un tur de forță în secție, timpul a trecut pe nesimțite și a întârziat la Saveta vreo trei ore. Se înserase. Când a intrat pe ușă, obosit, înfrigurat, dar cu zâmbetul pe buze și coșul în brațe, fetițele au țipat de bucurie, l-au asaltat și de atunci a devenit tăticul lor. Mult așteptat. Lăcrimă. O nostalgie plăcută îi liniști sufletul și o stare de bine îi inundă fibrele trupului. Ațipi cu zâmbetul pe buze, eliberat de tortura incertitudinii, de chinurile bolii.
Se trezi în altă lume. Coșmarul căpătă stridențe insuportabile, cineva îl împinsese, mai să cadă din pat, un fum înnecăcios se strecura prin ușa întredeschisă, luându-i respirația. Ei, drăcie, visez. Nu!! O frică imposibilă, animalică îl extrase brusc din beția somnului vindecător, niște forțe nebănuite îl ridicară în picioare direct în papuci și, cu pătura în spinare o porni pe hol. În dreapta, în stânga, vălătuci de fum se roteau amenințător, scântei din toate părțile. Se împiedică de pătura ce-i atârna pe umeri, o porni bezmetic, ajunse la trepte, coborî, limbi de foc amenințătoare se ridicau în capul scării, iuți scăpărări i se prindeau de părul ciufulit, se apără cu o mână, cu cealaltă când se ținea de bară, când își trăgea pătura să nu cadă, cât pe ce să alunece, pierdu un papuc, se trezi cu fundul zdrobit de cimentul treptelor, nu mai reuși să se ridice, se rostogoli de câteva ori, ajunse jos, înfășurat în pătură. Un înger cu chip de femeie, tataie veneam eu la dumneata, se opinti și-l ridică, hai, ușurel, mergem la salvare. Asistenta îl luă de braț, dar el simțea că nu mai poate face un pas. Mă descurc, niște strigăte chemau disperate ajutor, du-te, mă descurc. Îngerul se pierdu prin perdeaua de fum și flăcări. Nonu se așeză pe o treaptă, își trase sufletul preț de câteva secunde, ce-o fi o fi, în sfârșit, se ridică cu greu, păși aplecat de șale, lipăind în băltoace și zoaie, pătura udă îl apăra de limbile de foc izbucnite de oriunde, se târa ca un automat, spre undeva, oriunde, zgomote infernale de claxoane, de sirene, țipete se apropiau sporindu-i intensitatea spaimelor, ajunse la o ușă, blocată, se întoarse, o alta se deschise de curent chiar în dreptul lui, fumul i-o luă înainte către fereastra căscată de unde venea un frig înțepător. Prin ceața cenușie surprinse niște siluete care săreau afară. Le-a urmat ca un automat. Dibui scaunul așezat lângă calorifer, cu forțe inexplicabile se ridică, anevoie, pe scaun, genunchii păreau că se crapă de durere, apoi sui pe calorifer, pe pervaz și se prăbuși pe trotuarul ce însoțea clădirea, noroc cu pătura… Rămase câteva clipe nemișcat, încerca să articuleze un sunet, un strigăt de ajutor, nu mai avea glas, se rostogoli, se apucă de ceva, de un drug, și se ridică. Șontâc, șontâc, porni la întâmplare, dibui o ieșire, nu mai gândea, doar acționa, ca un animal hăituit, mânat de frica morții, abia își târa pașii pe caldarâm, tremurând ca varga, mergea la întâmplare, coti pe o stradă, pe alta, mergea cât mai departe prin lumina ce licărea slab din becurile stâlpilor din marginea carosabilului, se îndepărta de infernul, cât pe-aici să-l înghită. Distinse farurile aprinse ale unui taxi, făcu semne anemice cu mâna. Șoferul opri în dreptul său. Nonu încercă să deschidă portiera, imposibil, se lăsă moale pe sticla ușii, șoferul întinse mâna și-i deschise. Cu greu reuși să se așeze pe scaunul de lângă el. Unde vă duc? … Ăă… acasă, merg acasă, rosti împiedicat, încercând să-și adune gândurile. Șoferul întoarse capul către el, îl privi stupefiat, părul, fața murdare de negreală, o pătură noroiată îl acoperea pe jumătate, un miros imposibil se răspândea dinspre client. Ieși, ieși că-mi împuți mașina, nu ți-e rușine, se răsti la el și-l împinse cu dispreț. Șoferul coborî în viteză, deschise portiera și-l trase pe trotuar, golan bătrân, ptiu, nu vă mai adună odată de pe străzi… Cu tulumba să vă spele, și tot nu v-ar curăța, bețivani și puturoși ce sunteți! Aia e, doar o lege a muncii ar face ordine! Munca obligatorie! Enervat, deschise larg portierele mașinii, șterse cu șervețele scaunul, dezinfectă și demară în trombă înjurând vârtos.
Din forța împingerii, Nonu căzu pe treptele unui butic și rămase acolo, clănțănind în frigul insuportabil al dimineții ce începea să decoloreze negura cerului. Un gol i se căsca în minte, eliberând-o de orice gând, trupul, ajuns o zdreanță umană, încerca să supraviețuiască, tot mai chircit în pătura salvatoare. Nu știa când se scăpase pe el, nu mai știa nimic…
Șoferul direcționă mașina către artera principală, grăbit să ajungă mai repede la bază. Nu-i mai trebuia niciun client. Tot mai apropiat se auzeau stridențe de sirene. Prudent, trase pe dreapta, urcă botul mașinii pe trotuar. Din sens invers veneau în viteză, cu sirenele pornite la maximum, ca într-un desant halucinant, mașini vopsite în roșu: pompieri, smurd, salvări… Nu mai văzuse în viața lui așa ceva! Un vacarm de neînchipuit umplea artera și străzile din jur, năvălind spre aceeași direcție. La blocuri, ferestre se deschideau și se închideau urgent, oameni zgribuliți ieșeau în balcoane, lămuriți se întorceau în adăpostul camerelor. Închise geamul portierei și întoarse butonul aparatului de radio. Din frânturi de fraze, înțelese: luase foc spitalul!! Altul? Iar incendii?! Parcă-s trase la șapirograf… Vestea îl îngrozi. Încotro s-o apuce?! Privi uluit șirurile interminabile, acoperită de larmă, vocea crainicului nu se mai auzea și nu mai avea nicio importanță. Tâmpit sunt! … A zis să-l duc acasă. Omul ăla venea de acolo! Pândi un moment favorabil și întoarse mașina brusc, rulând cu viteză redusă pe sens invers, coti, apoi o porni spre locul unde-l debarcase pe bătrân. Nonu zăcea pe trepte, dârdâind de frig. Începea să se lumineze de ziuă.
Șoferul își propti bine masca pe față, luă din portbagaj bidonul cu apă, un prosop și se apropie spășit. Lasă-mă să te ajut… Îi trase pantalonii de la pijama, îi aruncă cât colo, la fel și halatul murdar pe poale, apoi turnă șuvoi subțire de apă pe locurile sensibile. Nonu scânci, mor, lasă-mă, mor… e rece. Îi scoase ciorapii, turnă apă și peste picioare, îl șterse cu prosopul, îl șpreiă cu dezinfectant, trase pătura udă și o duse la rigolă. Se întoarse la potbagaj, scotoci și scoase o păturică, o înfășură pe Nonu, îi puse o mască pe față. Îl cără ca pe un copil abia lăiat și-l așeză pe bancheta din spate. Se clăti, se săpuni, se dezinfecă pe mâini, și se urcă în mașină. Spori căldura, turnă într-un pahar de plastic cafeaua rămasă în termos, împinse scaunul în față și se întoarse către Nonu. Îi trase masca sub bărbie și-i duse paharul la gură. Nonu înghiți un strop. Licoarea caldă părea o mângâiere, chipul i se destinse, șoferul ținu o palmă sub mască, cu cealaltă mână îi înclină marginea paharului între buze. Lichidul aluneca ușor în gura avidă. Asta a fost tot. Nu mai am…, zise binefăcătorul după ultima sorbitură, îndreptându-i cu grijă masca. Poți vorbi? Unde te duc? La un spital? La doi pași sunt smurdurile, vin unul după altul… Nonu mări disperat ochii. Nu, nu, acasă, vreau acasă… Am înțeles, și…, p-ormă…, chemi salvarea? Unde locuiești? Nonu ridică neputincios din umeri. Nu mai știa nimic… Lacrimi sărace i se pelingeau încet pe valea cearcănelor. Păi, ce facem, tataie… Săracu, nu mai știe nici cum îl cheamă. Urmară câteva minunte fără să-și spună un cuvânt. De afară răzbătea infernul claxoanelor. A luat foc spitalul… De-acolo vii? Nonu aprobă înclinând capul și închipui o cruce abia schițată. Păi, asta e, ne amintim de Dumnezeu doar când suntem la necaz. Ai avut noroc, tataie. Măcar cartierul ți-l amintești. Militari? Niciun răspuns. I.O.R.? Giurgiului? Brâncoveanu? Reșița? Drumul Taberei? Nonu aprobă. Bun, luăm stațiile la rând. Parcă trezit dintr-un somn, Nonu își strecură o mână pe sub bluza pijamalei. Mai sus de mijloc era încins cu o centură de care stătea lipită o mică borsetă. Șoferul înțelese imediat. Îmi dai voie? Nonu aprobă. Printre bancnote, telefonul și un rând de chei, găsi un act împăturit, la mijloc, cartea de identitate. Șoferul aprinse lumina și citi: Bădescu Inoan, Inoan?, ce nume…, a, cunosc adresa, săptămâna trecută am dus pe unul beat criță. Cu matale nu e cazul, amânăm cheful. Gata, mergem? Îi puse tichetul în borsetă și urcă la volan. Ocolind zona calamitată, porni taxiul către Drumul Taberei.
Nonu se învioră, poate ceva din energia bărbatului tânăr, în cele din urmă înțelegător și milos, îi cuprinse ființa, poate auzul numelui său repetat, Inoan, îl repuse pe șinele existenței, poate cafeaua caldă avusese darul de a-l remonta cât de cât. Privea mirat pe geam la case, blocuri, magazine, pomi, lumini și vitrine, autobuze și tramvaie, mașini, motociclete și biciclete, oameni fel de fel, ce păreau că se perindă prin fața lui și nu că el trecea într-un automobil încălzit la maximum ce rula cu viteză redusă. O oboseală plăcută încerca să-i închidă pleoapele, dar bucuria revederii orașului în pragul începutului de zi, departe însă de forfota obișnuită, îi ținea trează atenția. Am ajuns!, exclamă șoferul, Nonu privi atent, da, cum de nu observase, se aflau chiar în fața intrării în bloc. Ei, te duc sus? Îl întrebă amabil șoferul. Nonu extrase o bancnotă din borsetă, un milion pe stil vechi, și o întinse omului. Nu, nu, abia bâigui, refuzând restul. Ajutat, coborî din mașină. Cineva tocmai deschidea ușa,domnu, domnu, strigă șoferul. Omul îl recunoscu pe Nonu, se întoarse, am eu grijă, suntem vecini, îl sprijini și intrară în bloc. De afară, agil, obișnuit cu multe situații, șoferul le făcu o poză cu telefonul, apoi așteptă. După minute bune, la etajul doi, unde locuia pasagerul, se aprinse o lumină.
Oftă ca scăpat dintr-o cursă periculoasă, apoi porni către bază. Ce zi! I se părea lui ori zbârnâia melodia unui telefon? Trase mașina pe dreapta, coborî și cotrobăi cu privirile pe bancheta din spate, pe covorul de sub scaun. Telefonul zbârnâi din nou. Alo… Nonule, tu ești, Nonule, alo, cine e? Doamnă, sunt șoferul, tocmai l-am lăsat acasă pe domnu și i-a scăpat telefonul în mașină. Cum?! Noi suntem aici, la spital, nu dăm de el, E bine, doamnă, e OK-ei, l-a preluat un vecin și l-a urcat sus… I-am pozat cu telefonul. Silvia, Alina, auzi, tataie e acasă, da, a răspuns un domn, alo, Da, doamnă, unde sunteți? La spital, un hohot de plâns îi vui în ureche șoferului, Vă întreb unde anume, în spital, în curte, la gard… Lângă …, Hai, că vin să vă iau… ieșiți mai în față, la carosabil.
Această piesă nu este o reconstituire istorică, ci o lucrare de ficțiune, așa că autorul și-a permis unele abateri de la faptele istorice și interpretări ale evenimentelor fără acoperire. Nimeni nu știe cu adevărat dacă a existat o întâlnire de taină între I.I.C. Brătianu, Alexandru Marghiloman și Eliza Știrbey, dar aceasta s-ar fi putut întâmpla. Cert este că regele Ferdinand i-a cerut, prin interpuși, lui Marghiloman să formeze un guvern care să își asume rușinoasa pace de la Buftea, dând astfel posibilitatea de a salva relația României cu Antanta și, mai ales, statutul țării noastre de țară beligerantă. Nu știm cât de conștient a fost politicianul de riscurile pe care și le-a asumat primind să conducă guvernul în acele vremuri grele, dar putem presupune că acesta, ca politician cu experiență, să fi cântărit cu atenție situația. La fel, așteptarea hotărârii de unire cu România luată de Sfatul Țării în data de 26 martie 1918 a fost așteptată de Marghiloman la Cercul Militar, nu într-o cameră de hotel, dar din motive lesne de bănuit, am preferat să plasăm acțiunea într-o cameră de hotel.
Pentru documentare am folosit mai multe lucrări, printre care monumentala carte a istoricului buzoian Nicolae Peneș „Alexandru Marghiloman – lordul valah” (primul volum tipărit la Editura Alpha MDN și cel de-al doilea la Editura Editograph).
Încheiem aceste rânduri cu speranța că destinul remarcabil al acestui politician pasionat de hipism, dar cult și educat, cu studii finalizate cu un doctorat la Paris și care a sfârșit în uitare și tristețe, după încheierea carierei sale politice, la scurtă vreme după încheierea Primului Război Mondial, va trezi interesul cititorilor și, de ce nu, al teatrelor.
Autorul
..
…
LA VREMURI GRELE MĂ VEȚI GĂSI
(piesă în două părți)
.
Personaje
ALEXANDRU MARGHILOMAN – Președintele partidului conservator și al Crucii Roșii Române, ulterior prim-ministru. Un om matur, de aproximativ șaizeci de ani, dar care nu își arată vârsta. Poartă mustață, tăiată scurt, englezește și e îmbrăcat foarte elegant.
ELIZA BRĂTIANU – Născută Eliza Știrbei, nepoata domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei și sora influentului Barbu Știrbei, amantul reginei Maria. Este o femeie minionă, între două vârste, are peste patruzeci de ani, dar este încă atrăgătoare. Se simte că e o femeie energică și sigură pe ea. A fost soția lui A. Marghiloman, ca după șapte ani de căsnicie (fără copii), să divorțeze și să se mărite cu mai tânărul Ionel Brătianu, rivalul politic al fostului soț.
ION I. C. BRĂTIANU (IONEL) – Președintele partidului liberal. Este un bărbat încă tânăr și pare ușor intimidat de confruntarea cu adversarul său politic și amoros. Are în jur de cincizeci de ani.
CONSTANTIN STERE – Patriot basarabean, scriitor de mare valoare. Un om entuziast și impulsiv. Are cam aceeași vârstă ca Brătianu.
PANTELIMON HALIPPA – Este un mare patriot basarabean, luptător pentru unirea Basarabiei cu România. Este tânăr și impetuos.
SAE – Este valetul, prietenul și omul de încredere al lui Marghiloman. Este un ins foarte stilat, deștept și cu simțul umorului. Se simte că se cunoaște de mult cu Marghiloman. Are o vârstă incertă, dar este tot timpul îmbrăcat impecabil și poartă mănuși albe. Poate purta vestă în dungi, sau frac, după caz.
SAMUEL – Tânăr bolșevic basarabean.
.
I
(Decorul înfățișează biroul lui Marghiloman din vila Albatros de lângă Buzău. Ne aflăm la sfârșitul iernii anului 1918. Marghiloman intră vijelios în scenă și se trântește pe scaunul său favorit. E îmbrăcat în costum de călărie, cu cizme până la genunchi. Apasă pe clopoțelul de pe birou. Nu se întâmplă nimic. Mai apasă de câteva ori. Tot nici o reacție.)
MARGHILOMAN (strigă) : Sae!… Sae!… Sae!
SAE (e îmbrăcat cu vestă în dungi, pantaloni negri, cămașă albă, papion și mănuși albe) : M-ați chemat, domnule?
MARGHILOMAN : Ești surd? De bună oară că te-am chemat, prostănacule! Ori n-ai auzit clopoțelul?
SAE (imperturbabil) : Ba da, însă n-am considerat că e cuvenit să vin.
MARGHILOMAN : Și de ce, mă rog?
SAE : Pentru că este pauza mea cuvenită, conform înțelegerii de angajare, iar dumneata ar fi trebuit să călărești pe Zori de Zi încă o oră.
MARGHILOMAN : Nu vreau să-l obosesc. Când s-o termina războiul ăsta afurisit, va fi cel mai bun cal de galop din partea asta de lume.
SAE : Dacă s-o termina, războiul ăsta…
MARGHILOMAN : Ia termină că neghiobiile astea, Sae! Du-te și fă-mi o cafea.
SAE : Nu mai e rom. Romul e adus de la englezi, din coloniile lor și nu-l mai primim, de când cu ocupația nemțească.
MARGHILOMAN (oftează) : Pune coniac! Așa e în vremuri de război, facem sacrificii.
SAE (iese) : Prea bine, domnule.
(MARGHILOMAN scoate un pachet de cărți de joc și începe să joace poker – mâna stângă împotriva mâinii drepte. Se vede că e un expert în mânuirea cărților de joc. SAE reintră cu o tavă, pe care se află ibricul de cafea, ceașca și o carafă de cristal. Le pune pe masă și dă să plece.)
MARGHILOMAN : Unde te grăbești așa, Sae?
SAE : Să-mi termin de citit ziarul, domnule.
MARGHILOMAN : Chiar, ce se mai aude prin târg?
SAE : Păi ce să se audă, coane Alecule? Matale nu știi?! Nemții și bulgarii își fac de cap în București cum vor ei. Au pus mâna pe tot ce-au apucat și pare că nu se lasă până nu ne-or sărăci de tot.
MARGHILOMAN : Așa-i la război. Strămoșii noștri de gintă latină aveau o vorbă: Vae victis! Vai de cei învinși.
SAE : Nu sunt de niciunele. Orășenii fac focul cu șipcile din gard și cu mobila din casă, iar pâinea e raționalizată. Oamenii mănâncă doar varză murată, iar Marioara de la bucătărie zicea c-ar fi auzit de la o cimotie de-a ei, care-i moașă-n București, că au început să dispară câinii și pisicile de pe străzi. În Gazeta Bucureștului, ziarul nemților, nu se scrie o vorbă, chit că acolo scriu oameni luminați, ca domnul Teodorescu, de-și zice ca poet Arghezi, sau domnul Slavici. Despre front nu spune nimeni nimic.
MARGHILOMAN : Păi ce-ai vrea să spună? Că am pierdut războiul? Că rușii ne-au trădat?
SAE : Acolo e urgie, domnule! Nimeni nu mai știe cine are puterea. Iar rușii se bat între ei. Țarul e ținut prizonier de bolșevici, iar imperiul se destramă.
MARGHILOMAN : Indiferent cine va câștiga, rușii ne vor cădea în spate. Ne-au mințit tot războiul, nu știu de ce i-am mai crede acuma. Ei vor face pace separată cu nemții, iar ai noștri vor rămâne descoperiți.
SAE : Încurcată treabă, domnule. Grele vremuri trăim.
MARGHILOMAN (dă din umeri) : Astea-s vremurile, așa că le trăim care cum putem. Nu uita că în ziua în care nemții au intrat în București, ofițerii benchetuiau în cinstea prințului Carol pentru înaintarea sa în grad, ca maior. Și unde?!… Aici, la vila Albatros, eu fiind la București, să am grijă de bolnavii de tifos. Bravos, armată română. L-ați înaintat pe prințișor, dar pentru ce merite?! Poate cele din dormitor, că pe front nu l-a văzut nimeni. Hai, gata, lasă-mă să-mi beau cafeaua că m-ai scos din pepeni cu trăncăneala ta.
(MARGHILOMAN soarbe din cafea, eventual pune la gramofon o muzică liniștitoare.)
SAE (reintră, agitat) : Vă caută o doamnă, domnule.
MARGHILOMAN (amestecând cărțile) : Ce doamnă?
SAE (precaut) : O doamnă…
MARGHILOMAN : Bine, să intre.
(În scenă intră ELIZA BRĂTIANU. E o femeie elegantă, între două vârste, dar încă atrăgătoare. Se vede că e agitată. MARGHILOMAN e surprins. Scapă cărțile din mâini și se ridică în picioare.)
MARGHILOMAN : Asta da, surpriză!…Eliza!… Cu ce ocaziune pe-aici?… Doar nu ți s-o fi făcut dor de căminul conjugal?
ELIZA : Alecule, nu-ți bate joc de o femeie disperată!
MARGHILOMAN : Disperată?! Ce-ai pățit, dragă? Ți s-a ofilit vreo tufă de trandafiri, sau doamne ferește, ți-ai rupt vreun toc la pantof?
ELIZA : Nu te comporta ca ruralii, Alecule, că nu merit să te porți așa cu mine. Gândește-te că Albatros-ul a fost și casa mea vreme de șaisprezece ani.
MARGHILOMAN (galant, o ia de mână) : Au fost șaisprezece ani de dragoste, draga mea. Doar nu-mi spune că ți-a fost dor de mine.
ELIZA (se desprinde de el) : Lasă-mă, Alecule, că n-am venit aici pentru o romanță tomnatică. Am de vorbit cu tine.
MARGHILOMAN (ironic) : Aaaa, desigur. Păi despre ce vrei să vorbim, dacă ești ai bătut atâta drum? Despre răsadurile de căpșuni care îi plăceau reginei Maria atât de mult, despre copacii tăi aduși de peste mări și țări? Sau poate nu ești mulțumită de înțelegerea de la despărțirea noastră?
ELIZA : Alecule, de ce te porți în felul ăsta cu mine? Eu nu ți-am spus nimic de amantele și caii tăi, pe care ai risipit o avere, tu de ce nu vrei să mă asculți?
MARGHILOMAN : Ba da! Și ce ai vrea să-mi povestești, Lizo? Despre cum culegeai tu prune din vârful pomului fără chiloți, spre delectarea tânărului domn Nicolae Iorga, protejatul tău? Sau despre călătoriile tale de cumpărături la Paris
pe banii mei? Că pe ai tăi nu i-am cheltuit, ba ți i-am dat înapoi cu vârf și îndesat, și încă cu deasupra. Ba, ca să te mulțumesc pe tine, i-am dat bani… prietenului tău Iorga, să-și tipărească revista Floarea darurilor. Dar să nu ne încingem prea tare, că e martie și afară-i frig rău. Nu vrei să bei o gură de coniac? Ți-ar face bine, poate te mai liniștești. (Sună din clopoțel.) Sae!
(SAE apare din culise.)
SAE : Încă o cafea, domnule?
ELIZA : Sae, adu-mi, te rog, un ceai.
MARGHILOMAN : Sae, fă un ceai și dă-i un coniac doamnei, după care să te duci să-ți faci bagajele. De mâine ești mutat la grajduri.
SAE (imperturbabil) : Prea bine, domnule. Ceaiul era deja pregătit, cunosc obiceiurile doamnei. (Iese și se întoarce imediat cu o tavă pe care se află un ceainic de argint, o ceașcă tot de argint și o carafă de cristal cu coniac.)
ELIZA (își pune o ceașcă de ceai) : Alecule, văd că la tine totul e fals, în afară de argintărie.
MARGHILOMAN (sorbindu-și cafeaua) : Serios?!… Credeam că m-ai iubit cândva.
ELIZA : Eu te-am iubit, așa ca o tânără naivă și romanțioasă ce eram, dar tu mi-ai năruit tinerețea.
MARGHILOMAN : Chiar așa?! Dar când ți-am făcut toate mofturile și te-am trimis la Paris și la Viena să-ți cumperi tot ce-ți dorește inimioara, cum a fost? Dar cu grădina? Când ai adus orhideele alea englezești pe banii mei am spus ceva? Căpșunile alea mari cât o prună, care-i plăceau atât de mult reginei Maria, cum le-ai găsit?… Tot cu banii mei! Iar acum îmi spui că sunt fals?! Dar banii mei nu erau falși, erau cât se poate de adevărați, Lizo! Ce-ai fi vrut mai mult?
ELIZA : Știi ceva, Alecule? Tu nici o dată nu m-ai înțeles cu adevărat. N-ai priceput ce aștept eu de la tine și de la viață. Iar în ceea ce-l privește pe domnul Iorga, să știi că aveam chiloți când m-am urcat în prun!
MARGHILOMAN : Nu mai spune! Mie Pamfil Șeicaru mi-a spus altceva. Că ți se vedeau podoabele în toată frumusețea lor. Și că lui Iorga i se zbârlise barba de tot.
ELIZA : Infamul de Șeicaru! A fost un intrigant toată viața și va rămâne tot așa. Sper să iasă din gazetărie cu picioare-n dos, așa cum merită. (MARGHILOMAN râde, ironic.). Și știi ceva, Alecule? Te întreb și eu, așa din curiozitate, tu aveai chiloți pe tine când ai fugit două săptămâni cu Elvira la Paris?
MARGHILOMAN (intimidat) : Care Elvira?! Nu cunosc nici o Elviră, Lizuca…
ELIZA (din nou stăpână pe situație) : Acum n-o m-ai cunoști, dar acum vreo zece ani ai cunoscut-o binișor, ca să spun așa. Ba chiar foarte bine!
MARGHILOMAN (îi toarnă un pahar de coniac, apoi își toarnă și lui un pahar de coniac) : Liza, draga mea, să lăsăm mărunțișurile de-o parte. Spune-mi de ce ai venit și cu ce pot să te ajut. (O îmbrățișează.) Îți stau la dispoziție oricând și cu orice pot.
ELIZA (îl respinge) : Alecule, eu n-am venit aici ca să-ți mângâi ție orgoliul și alte chestiuni… pe care nu vreau să le mai văd niciodată.
MARGHILOMAN (jignit) : Atunci de ce-ai venit? Că nu-mi aduc aminte să te fi invitat…
ELIZA (îl privește în ochi) : Știi de ce am venit?!… Știi?… Pentru că țara are nevoie de tine, Alecule! De aia!
MARGHILOMAN (începe să râdă) : Serios?!… Și țara… pardon, bărbată-tu, prim ministru, te-a trimis pe tine, o biată femeie, ca să-mi ceri ajutorul?
ELIZA (e tulburată) : Nu știu cum am putut să iubesc un om ca tine, Alecule. Tu, care erai așa de galant, ai ajuns un mitocan! Un om ales, care a fost la școală înaltă la Paris și prin alte părți luminate să jignească pe cea care i-a fost alături atâția ani de zile! (Începe să plângă.)
MARGHILOMAN (tulburat) : Lizo, n-a fost gândul meu să te jignesc, dar nu-i treabă de femeie ce se petrece azi cu țara asta amărârâtă.
ELIZA : De asta am și plecat de lângă tine, Alecule! Pentru că tu crezi că o femeie nu are minte decât să probeze rochii la Paris și să fiarbă dulcețuri pe la Buzău! Ei, uite că și noi femeile gândim. Și nu doar gândim, ci uneori gândim mai bine ca niște bărbați fuduli și răutăcioși!
MARGHILOMAN : Nu mai spune! Ai auzit cumva de vorba aia poporală – poale lungi și minte scurtă?! Ei bine, mi-au trebuit șaisprezece ani ca să aflu cât de bine ți se potrivește!
IONEL BRĂTIANU (apare, neașteptat, de după o draperie) : Domnule, nu-mi jigni soția, că altfel am să-ți cer satisfacție pe câmpul de onoare!
MARGHILOMAN (uimit) : Ia te uită!… Domnul prim-ministru în persoană, la mine în salon, trăgând cu urechea de după draperii. Măi să fie! Cu ce ocazie pe-aici, domnule Brătianu? Sau te pomenești că ați venit împreună doar așa, în vizită de curtoazie?
BRĂTIANU (evident încurcat) : Nu-i vreme de ironii ieftine, domnule Marghiloman. Am motive serioase ca să vin la dumneata.
MARGHILOMAN (ironic, în continuare) : Da?… Eu credeam că te-ai plictisit de stat la Iași, sau poate vrei să facem o partidă de stos, așa, ca în familie… (arată cu un gest teatral spre cărțile de pe masă).
ELIZA : Alecule, țara se surpă, iar tu te ții de ironii stupide. Avem lucruri de discutat.
MARGHILOMAN : Ei, chiar că mă faci curios. (Strigă.) Sae, mai adu o ceașcă și un pahar pentru domnul Brătianu.
SAE (de afară) : Nu pot, domnule. Trebuie să plec să-mi fac bagajele.
MARGHILOMAN : Dă-le dracului de bagaje, Sae și adu-mi ce ți-am cerut.
SAE (tot de afară) : Adică nu mai plec la grajduri?!
MARGHILOMAN (învins) : Nu mai pleci, Sae.
SAE (intră cu tava, pe care se află un pahar balon pentru coniac și o ceașcă. Așează în dreptul lui BRĂTIANU cele cuvenite.) : Poftiți, domnule prim-ministru.
Le aveam pregătite.
MARGHILOMAN : Bine, mă, Sae, eu te plătesc și te fac omul meu de încredere, iar tu complotezi cu… cu… doamna aceasta și individul de colo, un om fără onoare?!
SAE : Nu complotez, domnule, dar sunt multe lucruri care trebuie judecate mai întâi cu mintea și după aceea cu inima. Mai ales când ești președinte de partid…
MARGHILOMAN (e uluit) : Bravos!… Am ajuns de-mi dă valetul lecții pe cine și pe cine nu să primesc la mine-n casă…
SAE (iese) : Lăsați, domnule, că toată lumea știe cât de ospitalier sunteți.
MARGHILOMAN (strigă în urma lui) : Mai vorbim noi și altă dată, trădătorule!
SAE (de afară) : Prea bine, domnule.
MARGHILOMAN (se așează, apoi strigă) : Mai fă-mi o cafea dublă, se pare că va fi o zi lungă. (se întoarce către BRĂTIANU) : Așadar, domnule Brătianu, cărui fapt îi datorez această dublă vizită neașteptată?
BRĂTIANU : Lasă prostiile, domnule Marghiloman! Mai ții minte ce i-ai spus Majestății Sale pe 11 ianuarie 1917, cu o zi înainte de plecarea spre Iași?
MARGHILOMAN : N-am uitat. I-am spus că-i voi fi câine credincios și că-l voi urma la Iași.
BRĂTIANU : Ei bine, dar Majestatea Sa ți-a cerut să rămâi la București…
MARGHILOMAN : Ceea ce am și făcut. N-am rămas eu să mă lupt cu nedreptățile ocupației și cu aroganța nemților și bădărănia bulgarilor? Când s-au năpustit bulgarii asupra Bibliotecii Academiei și-au furat icoanele și manuscrisele slavone, cine s-a dus la Makensen să-i ceară dreptate? Doar nu dumneata, că erai, bine mersi, la Iași! Eu m-am dus! Eu și Tzigara-Samurcași. De-am salvat odoarele bisericești și icoana Sfântului Dimitrie și toate manuscrisele slavonești. Cine a rămas acolo să organizeze spitalele și oblojirea bolnavilor și a răniților, în plină epidemie de tifos și abuzuri de toate felurile? Eu, nu dumneata, domnule Brătianu!
BRĂTIANU : Era de datoria dumitate, doar ești președintele Crucii Roșii, nu?!
MARGHILOMAN : Așa e, era de datoria mea și nu mă plâng, pentru că eu am vrut să-mi ajut poporul așa cum oi crede de cuvință și cum m-or duce mintea și puterile.
ELIZA : Ai dreptate, Alecule. Așa e. Nimeni nu-ți ponegrește meritele și râvna. Dar i-ai mai spus Regelui ceva la despărțire.
MARGHILOMAN (înfierbântat) : Și ce i-am mai spus, doamnă?! Că eu sunt om bătrân și mă lasă memoria.
ELIZA : Atunci îți amintesc eu. I-ai spus așa: „La zile grele mă veți găsi.” Și v-ați strâns în brațe.
MARGHILOMAN (pauză) : Așa e. N-am uitat!
BRĂTIANU : Nici Majestatea Sa n-a uitat și m-a trimis pe mine să-ți reamintesc de vorba asta. Doar nu crezi că mi-am riscat pielea și-am venit aici de florile mărului. Maiestatea Sa m-a trimis în misiune. Nu fac vizita asta din plăcere.
ELIZA (punctează) : În nici un caz!
MARGHILOMAN : Așa se pare. Și cu ce misiune ați venit, porumbeilor?
BRĂTIANU : Cum bine știi, țara e la capătul puterilor, iar armata e copleșită. Dacă tu zici că e greu la București, să știi că nici la Iași nu e bine. Orașul e plin de refugiați, de oameni înfometați, de soldați răniți și bolnavi, iar rușii n-au onorat nici o promisiune, ba s-ar putea să se alieze cu nemții chiar. Situația e disperată, avem nevoie de ajutorul tău.
MARGHILOMAN : Și cu ce v-aș putea ajuta eu? Credeți că am vreo baghetă magică, vreun descântec, sau vreo vrajă ca să-i scot pe nemți din țară?
ELIZA : Nu, din păcate, nu poți să-i scoți pe nemții care ți-au plăcut atâta și n-ai decât să ți-i păstrezi până când o să-i trimită alții acasă. Dar ceva tot poți să faci.
MARGHILOMAN (pe ton răspicat) : Să fie clar! Mie nu mi-au plăcut nemții, ci mi-au displăcut rușii!
ELIZA : Nici noi nu murim de dragul lor. Dar tu trebuie să-ți asumi o misiune patriotică.
MARGHILOMAN : Și ce anume?
BRĂTIANU : Să faci pace cu ei, ca să ne dai nouă un răgaz să reorganizăm armata cu armele noi ale francezilor.
(Tăcere.)
MARGHILOMAN (șocat) : Și cum aș putea eu face pace cu ei? În calitate de președinte la Crucea Roșie?!
ELIZA : Nu. În calitate de prim-ministru.
MARGHILOMAN (arată cu un gest elocvent spre BRĂTIANU) : Păi bine, dar mai e unul! Dacă nu cumva sunt vreo doi, dacă-l punem la socoteală și pe Averescu! Din câte știu eu, el a fost pus ca să rezolve daravela asta.
BRĂTIANU : Dar nu se descurcă, domnule! Iar nemții n-au încredere în el. Avem nevoie de cineva pe care să-l creadă, cineva cu greutate. Asta e misia ta, domnule.
ELIZA : Aici e toată miza, Alecule! Asta ca să folosesc cuvinte pe care le înțelegi (arată spre cărțile de joc). Tu vei face o pace separată cu nemții, dar care va funcționa doar până când vor fi înfrânți. Iar când se va întâmpla asta, regele va putea spune că nu recunoaște această pace și va cere de la învingători ce ni se cuvine, pentru jertfele pe care le-am făcut și suferințele pe care le-am îndurat.
BRĂTIANU : Totul a fost pus la punct de Regină cu Barbu. Ferdinand nu vrea să se amestece, ca să nu prindă nemții de veste.
MARGHILOMAN : Stați un pic, că eu nu pricep. Adică tu (arată spre BRĂTIANU) ai pornit războiul ăsta cu armata prost înarmată, prost echipată, prost instruită și ai pierdut jumătate din țară, iar eu să repar toate greșelile astea cu numele și reputația mea?! Și alături de cine? (Insinuant.) Cu… mult… muuult prea bunul prieten al Reginei, amicul Barbu Știrbey?! Păi cum vine asta? Eu văd că în țara asta în loc să conducă bărbații, ei se joacă cu timbrele și fac pe savanții, iar de Regat se ocupă vioaia Mary și cu îndatoritorul Barbu. Și nici tu nu ești departe, Ionele, după cum se vede!
ELIZA : Atunci când bărbații nu pot, sau nu se pricep, femeile trebuie să-și facă datoria de-a fi mereu în dreapta lor.
BRĂTIANU : Aici nu-i loc de orgolii, domnule! E vorba de țară! Și țara ta are nevoie de tine! Iar Regele îți cere, prin vocea mea, să-ți faci datoria.
MARGHILOMAN : Asta am făcut mereu, Ionele, spre deosebire de dumneata!
BRĂTIANU : Nu-ți permit! Și de când mă numești dumneata „Ionel”?
MARGHILOMAN : Ehei, de mult dragă, de mult. Mai ții minte când ne-a chemat bătrânul rege la Sinaia, în iulie 1914? Simțea că n-o mai duce mult și voia să știe pe ce mâini va lăsa țara și cu ce viitor! Eram eu, tu, bătrânul Petre Carp, Lahovary, I.G. Duca, Take Ionescu și încă vreo câțiva. Mai ții minte ce s-a vorbit atunci?
(BRĂTIANU dă să răspundă, dar ELIZA i-o ia înainte.)
ELIZA : Ce s-a vorbit, domnule?
MARGHILOMAN : Să-ți spună dânsul, Lizo, că a fost și dânsul acolo.
ELIZA : Nu, vreau să-mi spui tu!
MARGHILOMAN : Europa fierbea, iar austriecii intraseră peste sârbi și Carol a vrut să se sfătuiască cu noi, în ce parte s-o luăm, căci era clar că războiul va cuprinde întreaga Europă. El ar fi vrut să ne ducem cu nemții și austriecii, că doar făcusem un pact secret cu dânșii, încă din 1913. Iar Carp, care-i ura pe ruși, s-ar fi dus împotriva lor doar pentru asta. Atunci, pentru prima oară în viață, m-am ridicat împotriva omului care m-a crescut în politică, omul care m-a pus în fruntea conservatorilor, pentru că politica nu se face cu mintea-ncinsă, mai ales când e vorba de soarta țării.
ELIZA : Și ce-ai spus?
BRĂTIANU : Ce-am spus cu toții. Noi am jurat că-i vom apăra pe austrieci de-i va ataca cineva, ori acum ei năvăliseră peste sârbi, nu invers. Onoarea țării și-a regelui nu se păta nicicum de stăteam deoparte.
MARGHILOMAN (întărește vorbele lui BRĂTIANU) : Atunci eu i-am spus regelui să facem bine să ne înarmăm cât vom putea mai bine și să așteptăm, pentru că acum nu-i loc de greșeli. Să stăm neutri, asta am zis. Împotriva omului care m-a adus în politică și care m-a crescut ca pe fiul lui, Petre Carp. Și el și Regele au luat asta ca pe o trădare, dar cum spunea Aristotel – „Prieten mi-e Platon, dar mai prieten îmi e adevărul.” Știu că el îi ura fără măsură pe ruși, iar Carol se simțea legat de Germania lui, pe care n-ar fi vrut să o lase la greu, dar pentru noi asta era calea cea mai înțeleaptă de urmat.
BRĂTIANU : Când istoria se făurește în jurul tău, nu-i loc de așteptare prea lungă. Trebuie să intri-n luptă, de-o parte sau de alta, dacă vrei să stai la masă cu învingătorii.
MARGHILOMAN (râde amar) : Așa e, Ionele. Dar nu să te lupți cu flinte ruginite și încălțat cu opinci cu ăi mai buni soldați ai lumii! Cu tunurile de la ’77 contra tunurilor Krupp cu încărcare rapidă ale nemților. (Strigă.) Unde-s banii pentru echipare și înarmare, Ionele?! Ce-ați făcut voi, liberalii, cu ei, când ziceai că ne înarmăm până-n dinți?! Pe francezi i-ai păcălit, de-au crezut că avem o oștire fără pereche, dar nemții ne-au amintit repede cât de nepregătiți eram! Credeai că nemții sunt ca Goliat din Scriptură, să-i dobori cu praștia?! (Exclamă.) Ce dreptate a avut bătrânul rege Carol, atunci la Sinaia, după ce tu i-ai spus verde-n față că vrei să lupți atături de ruși, împotriva celei mai formidabile armate care există! (Către Eliza.) Știi ce-a spus Carol atunci, Lizo? Uite, așa a rostit: „Ca rege constituțional, mă supun votului dumneavoastră, mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși micșorat din ședința de azi și mă tem că ați luat o hotărâre de care România se va căi în viitor.”
IONEL (îl înfruntă) : Cum îți permiți să-mi vorbești așa, domnule? Și cine-ți dă voie să-mi zici mie, primul-ministru, „Ionele”?!
MARGHILOMAN : Te rățoiești la mine de parcă oi fi vreun Napoleon, măi pricăjitule! Mai ții minte ce Ionel erai când te pironea cu privirea bătrânul rege Carol? Cum te lua bâlbâiala când striga la tine? Acum faci pe zmeul cu mine, când atâția soldați români au murit din vina ta?
(BRĂTIANU se repede spre MARGHILOMAN, cu intenția de a-l lovi, dar ELIZA cu o forță neașteptată, se aruncă între cei doi.)
ELIZA (strigă) : Ajunge, idioților! (Către BRĂTIANU.) Parc-ați fi două chivuțe din bazar, nu oamenii chemați să salveze țara! Acum e nevoie de gândire, nu de pumni, treziți-vă!
(Cei doi se opresc, uimiți.)
ELIZA (către BRĂTIANU) : De aia am bătut atâta drum și cu atâtea primejdii, ca să te-mbâncești cu dânsul? Ai uitat ce misie ți-a dat Regele să-ndeplinești? (Spre MARGHILOMAN.) Și tu, Alecule, te lăudai mai adineaori cu înțelepciunea și cumpătarea ta! Așa știi tu să ajuți țara, cu urlete și țircus ca la bălciul din Obor?
MARGHILOMAN : Mai taci, femeie, că nu te-a întrebat nimeni nimic!
BRĂTIANU : Măi geambaș de gloabe, cum îți permiți să vorbești așa cu soția mea?!
MARGHILOMAN (își pune mâinile în șolduri) : Eu am cei mai buni cai de rasă din țară, nu gloabe! Gloabă ești tu! Și… și… și nu uita că în primul rând Eliza a fost soția mea!
BRĂTIANU (îl înfruntă) : O fi fost, dar pe mine mă iubește.
MARGHILOMAN (îl apucă de revere) : Pe mine m-a iubit primul!
(Dintr-o dată se aude un zgomot puternic. Pe nesimțite, în scenă s-a strecurat SAE, care trântește de podea o tavă. Cei din scenă se întorc spre el, luați prin suprindere.)
SAE (calm) : Scuzați, mi-a scăpat tava din mână. (Vine spre cei doi, interpunându-se discret între ei. Către MARGHILOMAN.) Am auzit strigăte și mi s-a părut că m-a chemat domnul.
MARGHILOMAN : Iar tragi cu urechea Sae? Nu ți-e rușine?
SAE (luându-și tava de jos) : Nu mi-e, că asta e datoria mea: să-l servesc pe stăpân și dacă vrea și… dacă nu vrea.
MARGHILOMAN : Io-te-te! S-a răzvrătit ghiolbanul!…
ELIZA (autoritară, a preluat situația) : Sae, du-te și fă-ne o cafea, dar fără coniac de data asta, că s-au înfierbântat domnii.
SAE (iese, demn, cu tava sub braț) : Prea bine, coniță.
ELIZA (dură) : Acum așezați-vă și ascultați ce am a vă spune….
BRĂTIANU : Elizo…
ELIZA (fără să-l bage în seamă) : Gura!… Lăsați-mă să spun ce am de zis și după aia n-aveți decât să vă luați la palme, ca bețivii la iarmaroc. (Pauză. ELIZA se învârte prin scenă, adunându-și gândurile. Apoi se oprește în dreptul mesei și dă pe gât paharul de coniac al lui MARGHILOMAN. Face o grimasă din cauza tăriei alcoolului, apoi începe.) Situația e prea disperată, ca să pierdeți vremea cu prostii. (Strigă.) Sunt clipe de cumpănă, când putem pierde totul, sau izbândi cum nici n-am visat. Dar pentru asta trebuie să ne unim puterile. (Către MARGHILOMAN.) Ce mai contează acum ce-a fost, când noi ar trebui să ne-ntrebăm de va mai fi ceva, sau țara asta va dispărea cu totul? (Către MARGHILOMAN.) Ai avut dreptate, ne-am crezut mai puternici decât suntem. Am pierdut multe lupte, mulți oameni bravi, dar războiul încă nu e pierdut, se mai poate face ceva.
MARGHILOMAN : Ce?
BRĂTIANU : Să știi că…
ELIZA (strigă) : Taci! Eu vorbesc acum! (către MARGHILOMAN, aproape cu blândețe.) Alecule, avem nevoie de timp. Să știi că Ionel are partea lui de vină, dar nu e vina lui că rușii ne-au trădat și n-au făcut nimic din ce au promis să facă și ne-au lăsat singuri în fața nemților. Acum trebuie să câștigăm prin viclenie, nu prin forța pe care n-o avem.
MARGHILOMAN : Și cum să facem asta, când nemții stăpânesc jumătate din țară și se pregătesc să ocupe și cealaltă jumătate?
ELIZA : Prin tine! Rușii ne-au furat tezaurul și ne-au trădat, dar francezii nu. Generalul Berthelot, a adus cel mai nou armament francez, tunuri, mitraliere și puști de calitate, dar trebuie timp ca să-i instruim pe țăranii noștri să le folosească. Și să așteptăm ca nemții să fie înfrânți.
MARGHILOMAN : Și așa vrei tu să-i înfrângem pe nemți? Crezi că-i deajuns?
ELIZA : Dar i-am înfrânt deja! Eroicele lupte de la Mărășești, Mărăști și Oituz au demonstrat curajul soldaților noștri și clarviziunea generalului Berthelot, care s-a arătat mai român decât mulți români.
BRĂTIANU : În plus, de când au intrat americanii în război, nemții au început să piardă teren în vest.
MARGHILOMAN : Cultivatorii ăia de bumbac vor să se pună cu nemții?! Cu cine? Ăia nici n-au avut armată până acum și au trimis încoace câteva regimente de geniști și niște negri luați cu japca de pe plantații și încălțați cu sila în bocanci.
ELIZA : Nu-i lua în râs pe americani. Ei nici n-au nevoie să lupte, e suficient că au adus mâncare și echipament pentru toată armata franceză și engleză. În timp ce nemții fac foamea în tranșee, francezii mănâncă pe săturatelea și se-ncălzesc cu păturile yankeilor. Asta e forța care-i va înfrânge pe nemți. Nemții sunt la capătul puterilor. Soldați mai au, dar nu mai au cu ce să-i ție și nici arme pentru ei, de-aici li se va trage pieirea.
MARGHILOMAN : Și eu ce treabă am eu cu americanii?! La ce ne încălzește pe noi că-i hrănesc pe francezi?
BRĂTIANU : Nu cu americanii ai tu treabă, ci cu nemții! Nemții au încredere în tine și te cred omul lor. Știu că ai fost împotriva războiului și atunci când au avut de vorbit ceva cu românii, pe tine te-au chemat.
MARGHILOMAN : Pe mine, că Maiorescu a fost laș, n-a vrut să se bage. Și dacă tot trebuia să fie cineva care să-i apere pe români în fața nedreptăților asupritorului, m-am băgat eu, că n-a fost altul în stare.
ELIZA : Exact despre asta e vorba, Alecule. Tu ești singurul care poți scoate țara din strâmtoare.
MARGHILOMAN : Cum? Ce putere am eu, ca președinte al Crucii Roșii? Să pun măicuțele să se roage să-i trăznească Dumnezeu pe nemți?
BRĂTIANU : Nu… Făcând pace cu nemții!
MARGHILOMAN : Cum să fac eu pace cu nemții?! Ai înebunit? Tu ești prim-ministru! Tu ai declarat războiul, tu poți să-l oprești!
BRĂTIANU : Uite că tocmai de-aia nu pot.
ELIZA : Dacă Ionel semnează pacea separată cu nemții, Ferdinand va fi obligat să o întărească, ori tocmai asta nu vrem, pentru că asta ar însemna trădare față de Antanta, iar aliații nu ne-ar ierta niciodată. Am pierde tot ce va urma la capătul războiului.
BRĂTIANU : Dacă tu faci pace separată cu nemții, noi vom putea ca la momentul potrivit să pornim din nou ofensiva și astfel să ajungem la masa învingătorilor când se va isprăvi totul.
MARGHILOMAN : Stați un pic! Dacă înțeleg eu bine, voi vreți să scoateți cărbunii încinși din vatră cu mâna mea! Ionele, acum, când îți dai seama că ai dus țara de râpă, vrei să dregi busuiocul pe spinarea mea, adică eu să rămân cu ponoasele, iar tu cu foloasele! Păi, o fi asta politică, dar mie nu-mi convine politica pe care o faci tu.
ELIZA : Alecule, suntem în al doișpelea ceas, nu mai e vreme de tocmeală. Regele îți cere să faci pasul ăsta.
MARGHILOMAN : Bine, dar de ce eu?
ELIZA : Pentru că altul nu există. Maiorescu nu mai vrea să intre în politică de nici un fel, iar alt om în care să aibă încrededere nemții nu există.
BRĂTIANU : Tu ești președinte partidului conservator, ai un cuvânt greu în fața lor. Iar dacă lângă tine va fi și Barbu, te vor crede.
MARGHILOMAN (ironic) : Barbu Știrbey, bună companie! Dar nemților sunt sigur că le place. Apopos, voi v-ați gândit cum va arăta pacea asta cu nemții?
BRĂTIANU : Cum adică?
MARGHILOMAN : Adică ce-au să ne ceară nemții în schimbul păcii? România va fi robită mai rău ca pe vremea turcilor. Nemții sunt lihniți de foame, așa cum spuneai și tu, iar imperiul austriecilor e gata să explodeze în fărâme. Ne vor jupui de tot ce mai avem în țară. Asta dacă vom mai avea țară, după această pace! Oare merită să facem asta?
ELIZA : Merită, Alecule! Dacă obținem o păsuire de câteva luni, vom câștiga.
MARGHILOMAN : Dar cu ce preț! În primul rând, ne vor înfometa și în al doilea rând ne vor umili. Voi nu stați în București, ca mine! Și nu înțelegeți ce înseamnă ocupația și batjocura la care ne supun acești oameni fără dumnezeu și milă. La București au fost oameni care au fost împușcați de plutonul de execuție după ce au bârfit ocupația la cafenea! Sau femei omorâte de patrule dacă au fost prinse cu un jambon de porc în traistă! În iarna asta și cea de dinainte au murit oameni de frig, după ce au ars tot ce se putea arde. Iar eu am avut mâinile legate. Ăsta e adevărul.
BRĂTIANU : Te pomenești că la Iași o fi mai ușor! Cu foamete, tifos, soldați răniți, refugiați mai mulți decât poate cuprinde orașul și atâta disperare… cât n-ai tu habar, omule!
MARGHILOMAN (strigă) : Sae!… Știu că tragi cu urechea la ușă! Mai adu încă o butelie de coniac!
SAE (apare brusc) : Bineînțeles, domnule.
MARGHILOMAN (oftează) : De data asta, ia din rezerva specială. Armagniac cuvee ancienne, că situația e complicată și se cere limpezită.
SAE : Așa e! Cu cât o limpeziți mai repede, cu atât mai repede aduc și eu coniacul.
MARGHILOMAN : Cum adică?
SAE : Adică întâi limpeziți dumneavoastă cu domnița Eliza și domnul Brătianu problemele de stat și după aceea aduc și eu coniacul în cea mai mare viteză. Și cine știe, poate găsesc pe la bucătărie și ceva șuncă de Wastfalia, cu pâine proaspăt coaptă, că nu e bine să beți așa, fără să aveți ceva temelie.
MARGHILOMAN : Măi, Sae, de când îmi faci tu mie program?! Dacă eu ți-am cerut butelia de coniac, adu-o și văd eu ce fac cu ea.
SAE (iese) : Acum nu pot, domnule, că mi-a interzis conița. Mai târziu vin și eu.
MARGHILOMAN (nervos) : Lizo, văd că mă invadezi mai rău ca nemții și turcii… și bulgarii la un loc. Ce vreți voi de la mine, de fapt?
BRĂTIANU : Ți-am spus deja! Ce vrei mai mult?
MARGHILOMAN : Adică să-mi sacrific cariera politică, reputația, poate viața, de dragul tău, Ionele?! Omul pe care l-am combătut atâta vreme, care a omorât atâția țărani în 1907, a vârât țara în război nepregătită și ne-a dat pradă dușmanului!
ELIZA : Nu de dragul lui, Alecule, ci pentru țară! Nu uita că nu ne aflăm aici să facem vilegiatură, ci la porunca regelui. Nu-i altul care să poată scoate țara din necaz în afară de tine.
MARGHILOMAN : Și-atunci eu să fiu blestemat ca trădător, pentru că voi fi semnat pacea asta netrebnică și să mă afurisească tot neamul ăsta?! Nu e cinstit, Lizo! Nu e deloc bine pentru mine. Puneți-l pe Averescu…
ELIZA (se apropie de el) : Nu-i altă cale… dragul meu. Fă ce trebuie, iar noi vom face, la rândul nostru, ce se cuvine. Acum nu mai putem da înapoi. Gândește-te că poate țara asta va arăta altfel peste un an sau doi, sau trei, sau cine știe câți, dar va fi mai mare și mai puternică.
BRĂTIANU (întinzându-i mâna) : Datorită ție și eroicei noastre armate. Jură că vei face ce ți-am cerut!
MARGHILOMAN : Vorbe, vorbe, vorbe… Așa spunea un personaj de-al înțeleptului Shakespeare. Îmi tot vorbești de patrie și de datorie, dar tu ai adus țara în ruină și nimeni altul. (Resemnat.) Dar probabil că asta mi-a fost sortit. Să rămân în istorie ca un om de nimic și un trădător de țară. (Către cei doi.) Fie!… Spuneți-i Regelui că voi face tot ce mi-a cerut, dar voi încerca, la rândul meu, să-mi spăl numele pe care l-am păstrat cinstit până acum, așa cum voi putea și așa cum voi ști.
ELIZA (îl îmbrățișează) : Știam că vei alege calea dreaptă. Am greșit când am spus că ești un om fals.
MARGHILOMAN (se îndepărtează) : Mersi, Lizo. Omul spune multe la mânie.
BRĂTIANU : Atunci, așa rămâne! Nu mai târziu de mâine pleci spre București și îl cauți pe Barbu Știrbey. El te va îndruma în așa fel ca să faci un guvern care să îi mulțumească pe nemți. Iar eu îți promit că vom elibera fiecare colț al acestei țări năpăstuite, ba și mai mult decât atâta!
SAE (intră cu o tavă pe care se află o sticlă de șampanie și trei pahare) : Se pare că nu mai este coniac, domnule. Dar mi-am permis să desfac ultima sticlă de șampanie franțuzească, Dom Perignon.
(Desface șampania, dopul pocnește.)
Vestea morții lui Ion Caramitru m-a prins în starea „Ecce Homo”, o lucrare amplă pentru orchestră, cor, soliști, narator, compusă de argentinianul José Cura, care a și dirijat-o la Festivalul „George Enescu”. Parcă ar fi fost scrisă pentru el, deși Ion Caramitru nu poate fi socotit un fel de Iisus Hristos al teatrului românesc.
L-am cunoscut bine pe Pino, cum îi spuneau prietenii în particular, și nu-mi aduc aminte să-l fi auzit vorbind despre credință, despre Dumnezeu, să-l fi văzut închinându-se sau făcând alte semne de acest fel, bisericești. Dar am fost o vreme buni prieteni. Ne-am cunoscut prin copiii noștri, când mergeam împreună la Cumpătu, la Vila Scriitorilor, unde era un original freamăt al breslei scriitorilor și artiștilor de orice fel. Ba l-am vizitat și acasă, la casa din strada Căderea Bastiliei, iar soțiile noastre au fost bune prietene multă vreme, până noi să plecăm în America, să ne urmăm copiii.
Dar această prietenie sau simpatie, dintre Pino și mine, avea să se rupă atunci când am scris cronica la spectacolul Hamlet (1985), montat de Toca (Alexandru Tocilescu), cu Pino în rolul principal. Pe atunci, liderul cronicii teatrale era Valentin Silvestru, care dădea tonul general. Ce scria el în „România literară”, era literă de lege, gruparea criticilor teatrali repeta în varii forme ideile și observațiile lui. Nu exista nici o abatere de la regulă. Dar eu aveam o rubrică de teatru și film, „Punctul pe i”, în SLAST (Suplimentul literar-artistic al „Scânteii Tineretului”) și am scris o altfel de cronică, o opinie contrară curentului silvestrin. Tocmai lucram la studiul SHAKESPERARE ȘI EMINESCU și nu puteam să fiu de acord cu viziunea în care Horațiu își trădează cel mai bun prieten, pe Hamlet. Era o trădare a sursei originare, o viziune foarte îndepărtată de Shakespeare. Dacă așa crede Toca, spuneam, nu înțeleg de ce nu a semnat el piesa, să fie un spectacol după o piesă de Tocilescu, nu de Shakespeare?! Iar Caramitru a făcut un fel de Hamlet în ițari.
Mi-aduc aminte ce scandal a ieșit. Teatrul „Bulandra”, unde fusese montat spectacolul, a făcut un memoriu, semnat de toți actorii, l-au trimis la direcția teatrelor, la CCES, în care cereau ca eu să fiu pedepsit, dat afară de peste tot, alungat din țară, omorât. Cum își permite un neica-nimeni să se atingă de teatrul nostru, de Toca, de Pino etc.? Asta clama mai ales Mița Baston alias Gina Patrichi, după cum mi-a relatat Gigi Trif, care primise memoriul. Ce-or fi având cu mine? mă întrebam. Era o opinie civilizată, bine argumentată, spectacolul avea cronici silvestrine bune, peste 20, ce-i deranja? Soliditatea punctului meu de vedere? Când m-a văzut la o premieră, Toca m-a fluierat, cum îi era felul. Îl simpatizam enorm, am fost colegi, nu înțelegeam de ce trebuie să fie supărat pe mine, căci eu mi-am făcut treaba profesionist, cum și-a făcut-o și el.
Pe atunci lucram la casele de filme, afară nu mă puteau da, nici de la ziar nu-mi puteau lua rubrica, plus că nu era nici o cronică partinică, Doamne-ferește! nu eram nici activist, nici subversiv, nici membru de partid, eram om de cultură, o voce limpede, clară, independentă, care am avut șansa să scriu la un ziar condus din umbră de Nicu Ceaușescu, care ne spunea, „să nu scrieți, mă, rău, despre mama și tata, atât vă cer, în rest dați cât vreți și puteți în ciocoi”, așa le zicea el înavuțiților, celor ce formau burghezia socialistă, așa cum era Titus Popovici, de pildă. Dar de la casele de filme tot avem să fiu dat afară, când s-au coalizat cineaștii, cu Blaier în frunte, secretarul de partid, care nu au acceptat cronicile mele despre ei, apărute tot la rubrica „Punctul pe i”, și au făcut un memoriu la CCES, iar Ion Traian Ștefănescu mi-a explicat de ce mă dă afară de acolo („ai dreptate în tot ce ai scris despre ei, așa e, dar nu pot să-mi urc în cap toată cinematografia, cu Titus și Blaier în frunte. Eu am datoria să iau o măsură”).
Aceasta era atmosfera culturală în acea epocă în care Pino l-a interpretat pe Hamlet. Pino nu a reacționat la cronica mea, dar l-am simțit deodată rece. Nu mai îmi răspundea nici la salut. Și ne-am văzut de drum, fiecare pe cărarea lui. Dar drumurile ni s-au încrucișat din nou când el a dat tonul noii Românii, spunând „Mircea, fă-te că lucrezi!”. Era îndemnul lui în direct, la televizor, la revoluție, în 22 decembrie, replică istorică, aplicată cu sârg de clasa politică și poporul român, care de atunci se tot face că lucrează! Până și Iohannis s-a molipsit de ea când a pășit la putere cu sloganul „România lucrului bine făcut”, care este un alt fel de a spune că te faci că lucrezi, dovadă că el nu a făcut nici o stănoagă pentru poporul român!
Și deodată Ion Caramitru a devenit… disident. Asta m-a șocat la el. Vorbeam cu Al Piru, la Uniunea Scriitorilor, era foarte buni prieteni, iar el mi-a spus, cu vorba lui graseiată: „Domnule, de ce s-a dezis Caramitru? Disident vine de la dezicere, trebuie să te dezici de ceva. El de ce s-a dezis?, fiindcă pe vremea lui Ceaușescu a jucat în tot ce-a vrut, a avut de toate, iar acum e ministrul Culturii, s-a lipit de Iliescu, este scaiul lui. A fost și a rămas un profitor”.Iar culmea „dezicerii” s-a petrecut sub mandatul lui de ministru, când, împreună cu Radu Varia și Ion Iliescu, au decis să dărâme Coloana infinitului de la Târgu Jiu și s-o ducă la Paris, s-o multiplice chiar, s-o pună și în fața casei lui Iliescu! Brâncuși o crease ca unicat, să fie numai acolo, la Tg, Jiu, nu i-a dat altă destinație, dar triada caramitrică a căutat să-i schimbe destinația. De, afacere de milioane! Au mers până departe, au dat jos romboedrele Coloanei.Atunci, 200 de intelectuali români au semnat un protest să se oprească această crimă! Ceea ce nu reușiseră comuniștii, să dărâme cu tractoarele Coloana, a reușit Caramitru! Și mulți am fost atunci la fața locului, să protestăm, să blocăm deplasarea romboedrelor de acolo, să nu fie urcate în vagoane și duse cu trenul cine știe unde!
Mi-e greu să-l rup pe actorul care îl juca îngerește pe Leonce, din spectacolul lui Liviu Ciulei Leonce și Lena, de această imagine! Prin disidența sa forțată, Caramitru se îndepărta de vocația lui naturală, de geniul lui actoricesc.Și Emil Banea, directorul executiv al Teatrului „Bulandra”, îmi spunea „cu Caramitru nu se poate colabora decât într-un singur sens, dacă profită, dacă din tot ce face îi iese și lui ceva, are un profit bănesc”. Era renumit cu această pecete. Deși monarhist, nu a fost un idealist, a fost foarte pragmatic, a ajuns milionar, poate cel mai bogat actor din România.
Când a devenit directorul Teatrului Național, a aplicat vârtos disidența, a transformat Teatrul Național, așa cum îl moștenise de la Radu Beligan, în moșia lui. A făcut tot ce a vrut acolo, actualul teatru, cu multe săli și baruri, este Opera lui! Dar disidența a însemnat dictatură, întrucât controlul său dictatorial a fost contestat puternic de actorii tineri ai teatrului, noii disidenți. Conflictul s-a aplanat în stil caramitric, dar semănă cu protestul cineaștilor tineri față de Sergiu Nicolaescu. Discutam cu Sergiu adesea, mai ales când am scris cartea despre el, și odată l-am întrebat de ce nu face un film anume pentru Caramitru, cel mai special actor pe care îl avem? Și el mi-a răspuns că se gândește la un film despre Pacepa, cu Ion Caramitru în rolul principal!
Da, Pino a jucat în multe filme, dar nici unul nu-l definește, poate cu excepția lui Ștefan Luchian (1981). Revăzut acum, filmul pare un requiem al suferinței și al morții. Ion Caramitru își joacă propria stingere. Dar, în general, rolurile create de el sunt de umplutură,nu a creat roluri memorabile, ca Dinică, de pildă, Amza Pellea, Victor Rebengiuc sau Florin Piersic. Pino nu și-a găsit cineastul. Dar el a dovedit că este un bun manager, tot pe ideea de profit. A știut să speculeze la maxim moșia TNB, a făcut din ea un fel de Cenaclu Flacăra, a știut să coaguleze toate forțele teatrale românești. L-a atras până și pe Horațiu Mălăele, care era în altă barcă, în echipa lui Mihăiță, cu care însă a făcut un spectacol de mare succes, emanând împreună câte-n lună și stele! Și a realizat și niște show-uri unice, împreună cu unii dintre cei mai valoroși muzicieni ai României, precum jazzman-ul Johnny Răducanu, violoncelistul Adrian Naidin, un rapsod fără egal, sau acordeonistul Emy Drăgoi, de o mare valoare internațională.
Sigur, omul și artistul Caramitru au mers mână în mână. Actorul se exprima prin ceea ce aranja omul, și atunci când a înființat UNITER, și atunci când a făcut propriul show din Gala UNITER, după modelul Premiilor Oscar. Omul Caramitru a stat mereu, proptea, în spatele actorului. Dar dincolo de acest aliaj, cu bune și rele, rămâne recitatorul Ion Caramitru, un artist inegalabil. El este un Richard Burton al României. A fost cel mai mare recitator pe care România l-a avut. Avea o voce ca o unduire de ape, recita Eminescu dumnezeiește. A făcut din poezia poetului național o nouă limbă, fără asemănare.
Pino nu mi-a reproșat niciodată că am altă opinie față de cea dictată de el. Era discret. Era fin. Foarte manierat. Foarte educat. Un spirit superior. Ca al unui speculant. Sau ca al fratelui de disidență, poetul colorat, care a transformat versul în tăieței și crap la proțap, pe moșia de pe malul Dunării, unde mai crește și berbeci. Direct, nu am avut nici un conflict cu Pino. Și am scris despre tot ce am văzut jucat sau regizat de el. Eu cred că, dacă aș fi fost bine înțeles, nu aș fi avut nici un conflict cu nimeni în mod real. Nu am crezut niciodată că dacă ai un alt punct de vedere față de cineva sau față de ceva, trebuie să fii izgonit, hulit sau ignorat. Critica este cea mai grea meserie, mai ales în România, unde nu se acceptă alt punct de vedere față de cel oficial. Din acest motiv, eu i-am iubit mereu pe cei pe care i-am criticat. Ba am scris și o carte, Spiritul critic, pe care am pus-o sub îndemnul „Iubiți-i pe cei ce vă critică”, dând ca motto cuvintele lui Iisus: „Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc”.
L-am iubit întotdeauna pe actorul Ion Caramitru. Indiferent de pendulările sale pe scena politică, eu vedeam în el actorul, recitatorul, valoarea unică a acestui exemplar pământesc, înzestrat de Dumnezeu cu frumusețe fizică și spirituală.
Pino rămâne veșnic în inima mea, chiar și atunci când n-oi mai fi și ne vom întâlni, poate, pe Câmpiile Elizeee.
Flămânzise toată ziua. Se hrănise cu speranța că va fi bine. Numai la asta se gândea, nu îndrăznea să-și facă planuri, cât va câștiga, ce condiții vor fi. Aici, la noi, nu mergea nimic. De lucru, prin sat, pe la alte gospodării, nici pomeneală. Puținii patroni îi munceau pe degeaba două-trei săptămâni, apoi, se mâniau din te miri ce și-i alungau. Nu carte de muncă, nu plată pe măsura muncii. Acum, de când cu pandemia, nu mai mergea chiar nimic. Încercase peste tot, niciun sprijin, nicio înțelegere, doar vorbe, vorbe la televizor, promisiuni, o să, o să… de săptămâna următoare, de luna viitoare. Îi aiureau cu minciuni frumoase, ademenitoare. Ba erau de vină ăia, ba ăilalți, uite așa îi amețeau cu vorbe. Să fure, ca alții, să-și riște libertatea lui și viitorul copiilor săi, niciodată! Sărac și curat. Ar fi muncit oriunde, la orice, dar nu se mai găsea nicio posibilitate. Se împrumutase, cu camătă, la întoarcere să dea dublu sau triplu de cât primise. A avut de plătit colo, colo, la angajatorul nostru să-l pună pe lista subangajatorului de la ăia, jaf, nu alta, plus biletul de avion. Nimic asigurat, las’ că vedem acolo… La șparanghel, la abator, cu acte? Ce acte? Mergi pe blat, nu-ți convine, nu ești legat de niciun contract, găsești în altă parte. Că ăia nu mai muncesc, se folosesc de noi, esticii. Dacă nu muncesc, de unde au bani să ne plătească? Nu știu, nu mă interesează. Se mai gândi, să nu se păcălească, după cum s-a mai păcălit, în Italia. A lucrat la zidărie, apoi într-un camping, la malul mării, fără contract, plătit din buzunarul șefului, cât avea el chef să-i dea. Patronii erau mână în mână cu garda lor financiară, protejați de stat, de guvern, nu ca la noi. Dacă era de amendat, amendau o firmă străină, în niciun caz una de-a lor. Dacă oamenii legii îi prindeau muncind, îi învățaseră să spună că sunt în perioada de probă, iar ăia înghițeau gălușca de parcă ar fi fost vorbiți. Prin urmare, n-a făcut mare scofală. După doi ani s-a întors acasă definitiv, toamna târziu. Din banii primiți au pus tabla pe casă și au întins de ei pentru cheltuieli presante până în primăvară. A fost ceva, dar munca, insuportabil de grea și murdară, le tăia cheful să revină. Ceea ce nu erau ei, oamenii locului, în stare să facă le cereau lor. La fel a pățit și soră-sa, lucra la curățenie în interioare. alerga toata ziulica. De unde timp de plajă, să-și vindece reumatismele… Doar că aveau parte de aer curat, tare, ionizat. Pentru cumpărături se duceau în oraș cu rândul, în camping totul era scump pentru buzunarele lor. Dăduse mail după ea patronul însuși, să vină, să aducă și alte fete, că începe sezonul, nu mă mai duc, măcar că mănânc numai barabule cu sare și pe-acolo nu mai calc. M-au tratat ca pe o slugă. Ce, ale lor, le cade gradele?, să treacă la muncă. Ete, fac pe stăpânele cu noi. S-a ajuns brânza-n sticlă… Nu te puneai cu ea, bine, i-a zis, nu vrei să mai vii, eu mă duc, mă ia un vecin cu el.
Acum, colac peste pupăză, a venit și pandemia. Ei nu aveau voie să iasă din curte, din casă, păziți cu poliția, în schimb, treceau pe uliță în goană, mai să se prăvale în șanțuri, camioane gigantice cu bușteni retezați din pădure. Auzeau utilajele huruind zi și noapte. Știa tot satul cine chelea munții, a cui era compania, cine se îmbogățea pe lemnul românesc, numai ăi din vârful statului, nu! Ca să vezi, comedie! Pe ăia nu-i mai vedea, nu-i mai auzea poliția, în timp ce ei oftau arestați în propria casă, în propria bătătură, săraci și nedreptățiți. Cică zona lor era pe cod roșu de pandemie. El nu știa pe nimeni bolnav. Nici pe soacră-sa, femeie în putere, care, ca să-și termine el casa măcar ”la roșu”, de fapt era din bolțari gri, s-a dus în Austria, la îngrijit bătrâni. Vai de capul ei. Cât p-aci s-o sugrume un bătrân senil, periculos. A stat câteva luni, apoi, până să se dezmeticească pandemia, și-a cerut banii și tuleo acasă. La început n-au vrut s-o plătească, o tot amânau, cică să se întoarcă și pe urmă îi primește, însă știa că dacă nu pleacă atunci o sechestrează ăia și ea nu mai rezista. I-a îmbrobodit, că trebuie să facă niște analize, că a strâns-o ăla de gât, la ei costă mult, la noi aproape gratuite. Să nu cad pe-aici, le-a explicat, lipsesc doar câteva zile și mă întorc, e doar în interesul meu. Copiii au așteptat-o la aeroport, la București, că avea ceva bagaje. De cum au pășit către autobuz, le-a zis, dragii mamii, nu cred că mă mai duc, cel puțin, deocamdată, trebuie să-mi revin. Iadul pe pământ. Ăștia nu au suflet decât pentru ei și ai lor. Așa că s-au cam lămurit lucrurile. A trebuit să-și ia inima în dinți, traista pe băț și să încerce din nou marea cu degetul. De data aceasta în Germania.
De emoție nu a reușit să adoarmă. S-a plecat noaptea. A mers pe jos până la locul de întâlnire de unde-i prelua un autocar, acolo așteptau mai mulți. Îi culegea de prin sate, din marginea drumului. Când a pus piciorul pe scara autocarului s-a întors și a mai îmbrățișat o dată cu privirile minunăția locurilor ce se conturau în lumina difuză a zorilor. A oftat și a închis ochii să-i rămână în minte priveliștea. Cât ar fi fost de muncit aici!, de ce să plece și cine-i mâna pe drumuri străine?! Nu mai pricepea nimic. Pe de o parte dragi români nu ieșiți din case, purtați mască, pe de alta hai, valea, să slugăriți la nemți, la austrieci… Deși declarată zonă roșie de pandemie n-au avut nicio fereală, s-au îngrămădit pe banchete, în picioare. I-au lăsat la aeroportul din Cluj, aveau avion special, nici vorbă de covid, de măsuri de siguranță. Vecinul său, care i-a făcut propunerea, cu marea, cu sarea, lucrase la abator, știa toate șmecheriile, îl lua sub protecția lui, mergeau pe blat, la mica înțelegere. Autobuzul care i-a preluat de la aeroportul din Germania i-a deșertat aproape de abator. Un hectar de clădiri. Locuințele pentru ei niște barăci mizere, mirosind îngrozitor a putregai, a latrină, cu mucegai pe pereți, aici vom locui? Da’ ce, bă, la tine stai în palate? Nu, dar locuiesc în casă curată, îngrijită, îmi bat crinii și trandafirii în fereastră, liliacul mă ferește de arșiță, iar casa nouă e de poveste.
Muncă grea, oribilă, cărau ca pe saci cadavrele de animale, miros insuportabil, vomita în fiecare zi, aproape că nu mai reușea să înghită nimic, noaptea cădea ca retezat pe patul cu saltea împuțită, mirosind a transpirație veche. Măcar să știu cu cât mă plătesc ăștia. Bă, ai venit, zii mersi că te-au acceptat, n-o să muncești pe degeaba, acasă ce făceai? Înduri câteva luni și pleci cu parale la buzunar. Pleci cu ceva. A început să se obișnuiască, se muncea pe tăcute, nu știa limba, nu știa obiceiuri, nici nu îndrăznea să privească în ochi pe careva, se ținea după vecinul său, acesta îl dirija, muncea ca un robot, de dimineața până noaptea, nu mai gândea, o licărire de speranță, voi pleca de aici cu ceva parale, atât îl mai ținea în picioare.
Într-o noapte a auzit pe unii șușotind, că zona respectivă ar fi pe cod roșu de pandemie. Acolo munceau și alți estici, nu se vorbea, ținuți sub observație strictă nu aveau voie să comenteze, nu aveau pauză, tratați ca niște sclavi ori ca niște roboți umani creați pentru cele mai grele și nesuferite munci. Unul a zis, aici este un lagăr, ăsta o rupea și pe nemțește, băiat citit, cârcotea mereu. Ba zicea că am scăpat de cazanul rusesc și am nimerit la cazanul european, de unde noi, românii, primim doar lăturile. Era tare pornit, împotriva tuturor. Întreba, care ești fără contract, să ridici mâna. Nu a îndrăznit niciunul, deci nici el, să ridice mâna. Vecinul l-a atenționat, ai grijă, sunt și turnători, iar ăsta s-ar putea să fie un agitator plătit de ei, să ne testeze. N-a fost așa. Într-o zi a dispărut. Și dispărut a rămas. S-a lăsat liniște deplină în dormitor, le era frică și de umbra lor.
Primul care a căzut din picioare a fost unul dintr-un sat învecinat. Îl știa. Au zis că de covid, dar poate de epuizare. Nu i s-a acordat nicio atenție, l-au lăsat să zacă. Nu aveau medici, nu aveau sanitari, nu interesa pe nimeni starea sănătății. Care se îmbolnăvea să plece! Când s-au întors noaptea de la muncă, era mort. Niciun ajutor bănesc, nici măcar banii pentru zilele muncite. Oamenii s-au înfricoșat. Au urmat alte cazuri de îmbolnăviri, zeci, sute. Niciun sprijin din partea patronatului, nu spitalizare, nu dezinfecție. Speriați, au dat să plece, dar li s-a spus care pleacă nu mai vede niciun ban. I-au tratat la grămadă. Au telefonat în țară, au telefonat la ambasadă, nu răspundea nimeni, au insistat, degeaba. Au aflat reporterii lor, germani, au venit degrabă, au filmat, au făcut reportaje, situația a explodat. Se auzise că a venit ministra muncii de la noi la culturile de șparanghel, poate și la abator, el n-a apucat s-o vadă. Se zvoneau multe, de bine, de rău. Unii susțineau că obținuse ceva de bine pentru muncitorii români, dar nu aici. Prin urmare, au rămas uitați în infernul abatorului. S-au revoltat, a intervenit poliția, bineînțeles, împotriva lor, cei care au reușit să evadeze au fost prinși de grupuri locale, bătuți crunt, înjunghiați. Am înțeles, locuitorii de aici sunt împotriva străinilor chemați la muncă, atunci de ce ne mai cheamă, de ce nu muncesc ei, germanii? Nu mai înțelegeau nimic. Pe de o parte erau chemați, pe de alta goniți. S-a scris în ziare, s-a difuzat pe canalele tv ale lor, s-a auzit că și în țară s-a făcut cunoscută situația lor. Unii, cu vechime în muncă acolo, susțineau că nu întotdeauna a fost situația asta, că au câștigat bani buni de au trimis în țară, bănuiau că din cauza pandemiei cât și a firmelor intermediare infiltrate între angajator și angajați ce aproape înjumătățiseră banii ce li se cuveneau. Zvonuri de toate felurile, doar adevărul era unul: devenise imposibil de trăit acolo! Au sunat din nou la ambasada noastră, ambasadorul cică nu știa nimic și atunci când a știut nu a luat nicio măsură în sprijinul lor, nu l-a văzut nimeni la față, nu a venit să stea de vorbă cu ei, să-i apere, să-i încurajeze, să le rezolve problemele, după cum credeau ei că s-ar fi cuvenit. Din țară nicio susținere, nici din partea președintelui, etnic german, nici a primului ministru, nici a guvernanților, nimic, nimic, capacul înțepenit pe oală.
A continuat să muncească. Se ruga să nu cadă din picioare, să nu-l ajungă covidul, măcar să apuce să primească plata pentru săptămânile muncite, să poată ajunge în țară și să se achite de datoria făcută la cămătari. Altfel, îi tăiau copiii și nevasta. I-au promis-o. Dar lucrurile nu s-au liniștit. S-a prins. În fapt erau goniți, ca astfel să aibă motive să nu-i mai plătească. Era de colea câteva mii de oameni, munciți pe degeaba? Care pleca, pierdea totul. Alți fraieri din țară de abia așteptau să le ia locul. De frica morții, mulți au fugit, au mersla întâmplare, pe jos, flămânzi, însetați, vai de mama lor, ca niște cerșetori, norocoșii au primit mila trecătorilor, un bănuț, un sandvici, o sticlă cu apă. Doamne, Dumnezeule, cu ce am greșit noi, românii, de ne-ai dat asemenea pedeapsă? Ne-au ademenit cu promisiuni, guvernanții ne-au vândut la târgul european, la grămadă, pe promisiunea unei bunăvoințe față de ei. Să-și țină ei scaunul, pentru ce? Să fie blestemul Ceaușeștilor?, lasă că și ăia… Auzise că ăia de la șparanghel lucrau aplecați, în genunchi, să smulgă din pământ legumele. Hm, așa umilință! Mulți dintre ei fuseseră oameni cu stare, calificați în meserii bănoase, căutate, cu liceu, cu școli tehnice. Oftă. Singurul gând, să scape teafăr de acolo și cu bănuții ce i se cuveneau în buzunar. Însă nicio mișcare, ar fi trebuit să primească plata pe luna ce trudise. Niciun semn. Ăștia n-au de gând să ne plătească pe luna trecută? Nu, s-au răzgândit, ne dau banii la urmă, când la urmă, când vor socoti ei, păi eu nu am contract, am venit pe cuvântul tău, pe omenie, de unde omenie? Nu știa limba lor, cum să-i spună șefului că vrea să plece, să-i dea cât o vrea el și, gata, să plece, să găsească pe alții. Dar, nu. Aici nu era un loc de muncă obișnuit, ci un lagăr unde te obliga să muncești cât vor ei și plătit dacă vor ei, când vor ei, cât vor ei. A făcut rost de numărul de la ambasadă, a sunat, a sunat și în țară, să se lămurească personal. Nici măcar nu i s-a răspuns la telefon. Suna ocupat ori că nu se poate lua legătura.
Într-o noapte i s-a făcut rău. Să fie covid? Bolnav, amețit, s-a dus la muncă cu gând să-l înduplece pe subangajator să-i dea banii cuveniți. Ăsta s-a prefăcut că nu-l cunoaște, deși li s-au întâlnit privirile de câteva ori pe când căra cărnurile grele. Vecinul care îl adusese îl evita. În ce a intrat? Câțiva care se revoltaseră fuseseră ”admonestați” de poliție și au fost convinși să se întoarcă la muncă. Altă variantă nu exista. Să muncească atât cât vor ei, să fie plătiți cu cât vor ei, să…, îl apuca disperarea. Și dacă vor să plece, dacă nu mai rezistă? Nu se poate, până nu vin alți sclavi, nu pot pleca. Actele sunt la angajator, prima mișcare când au venit a fost să le ia actele. Cică pentru întocmirea fișelor, aiurea, să nu poată pleca.
A reușit să fugă cu încă doi. Fără bani, fără acte, cu schimburile înghesuite în troler. Au mers pe jos, ferit de oameni, au dormit pe unde au apucat. Când s-a trezit, camarazii o tuliseră, l-au lăsat singur, în plata domnului. Îi cotrobăiseră în bagaj, dar n-au avut ce să-i fure. A ajuns în oraș, a luat poziția omului preocupat, să nu atragă atenția vreunui polițist, a unui om ca oricare altul, cine, ce să aibă cu el. S-a gândit că poate găsește ceva de lucru, poate întâlnește vreun românaș care să-l ajute, să-l îndrume. Amețit de foame, a rătăcit zadarnic de colo-colo, la un moment dat a trecut pe lângă el unul cu figură ce aducea a român. A întrebat ești român, ăsta a grăbit pasul, a strigat, alo, ești român? A, român?! Covid, covid! S-a făcut gol în jurul lui, individul se făcuse nevăzut. De teamă, de foame, de sete, fruntea s-a îmbrobonit toată, un junghi i-a străpuns abdomenul, s-a încovoiat de durere. Puțină apă, o bucată de pâine i-ar fi fost îndeajuns să capete puteri. Până să vină poliția au apărut câțiva localnici agresivi, bolnavi de ură, îl loveau cu picioarele ca pe un sac, din fugă, peste cap, peste corp, în burtă, exact acolo unde durerea devenise insuportabilă. Abia respira, și-a ascuns fața între genunchi, cu mâinile tremurânde deasupra capului, a mai auzit doar troznetul degetelor crăpate de ranga năpustită în moalele capului. N-a mai văzut, n-a mai auzit nimic, n-a mai simțit nimic.
Pentru vecie… Sufletul s-a eliberat din strânsoare, fericit că a scăpat din iad. Și-a privit cu milă trupul distrus și a zburat cu aripi de dor și iubire, Doamne, parcă înota într-un ocean de iubire, către patria lui, de abia acum pricepea el, un om al pământului, al mâinilor muncite, valoarea acestui cuvânt, și cum de Dumnezeu dăruise fiecărui neam un pământ, să-l stăpânească, să-l lucreze cu respect și iubire. Îl ardea dorul de ai săi, să-și mai îmbrățișeze o dată nevasta și copilașii, pe cei dragi, să-și umple golul de dinăuntru cu splendoarea locurilor în care s-a născut și apoi să se înalțe, nu știa unde, dar simțea chemarea către libertatea slăvilor unde nu este nici bucurie și nici durere, ci doar iubire…, să fie primit în împărăția veșniciei el, doarun simplu om, gonit din bătătura lui.
Gala Premiilor Oscar din acest an, amânată cu două luni față de data tradițională, a fost un eveniment sobru, marcat de tragedia umanității, în care și-au pierdut viața din cauza Covid-19 peste 3 milioane de oameni, iar viața planetei a fost dată peste cap. Momentul „In Memoriam” a fost ca o bandă de doliu, când s-au trecut în revistă zecile de valori ale lumii filmului care au plecat dintre cei vii.
Ceremonia de decernare a premiilor Oscar a fost transmisă live din două locaţii, ambele în Los Angeles: Dolby Theatre şi Union Station. Au fost, de asemenea, şi două locaţii internaţionale, una în Marea Britanie, pentru toţi nominalizaţii de origine britanică, şi cea de-a doua, la Paris. Participarea a fost limitată la aproximativ 200 de persoane, câți au fost nominalizații, instalați la mese, sala fiind transformată pentru a respecta distanța socială.
Organizatorii au făcut un efort special ca acest ton grav să fie comunicat într-o formă narativă, axată pe povești. Prezentatorii, care proveneau dintre cei încununați cu Oscar anul trecut, printre care și Brad Pitt, au găsit în cei nominalizați elemente biografice care să facă din Gală o originală istorie a filmului din perspectiva premiilor Oscar. Dacă toate celelalte gale erau axate pe umor, chiar pe gaguri, de data acesta dominantă a fost povestea lirică, evocativă, dar și discursurile politice, așa cum a procedat Daniel Kaluuya, onorat cu premiul cel mai bun actor în rol secundar în filmul-manifest Judas the Black Messiah, amintind de revolta lui Martin Luther King.
Cum se știe, Marele Premiu a fost acordat filmului Nomadland, care i-a adus şi Oscar-ul pentru regie și cineastei chineze Chloe Zhao. Nomadland a intrat în competiție cu producţiile The Father, Judas and the Black Messiah, Mank, Minari, Promising Young Woman, Sound of Metal și The Trial of the Chicago 7, filmul lui Aaron Sorkin. Nomadland primise deja premiile BAFTA şi Globul de Aur la aceeaşi categorie.
Această ecranizare a unui roman de Jessica Bruder spune povestea unei femei de 60 de ani care pierde tot ce avea şi porneşte într-o călătorie prin Vestul American, trăind viaţa unui nomad modern. Pentru creația din acest film, actrița Frances McDormand a câștigat premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal. Ea a concurat cu Viola Davis (Ma Rainey’s Black Bottom), Andra Day (The United States vs Billie Holiday), Vanessa Kirby (Pieces of a Woman) și Carey Mulligan (Promising Young Woman). Frances McDormand a devenit prima persoană care câştigă două premii Oscar cu acelaşi film (Nomadland), în calitate de actriţă, dar şi ca producătoare. Ceilalţi producători ai filmului sunt Peter , Mollye Asher, Dan Janvey şi Chloe Zhao. McDormand a mai câştigat două premii Oscar în carieră, tot pentru cel mai bun rol principal feminin, cu producţiile , Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (2017) şi respectiv Fargo (1996), al fraților Coen. Ea a mai fost nominalizată de trei ori pentru rol secundar în producţiile North Country (2005), Almost Famous (2000) şi respectiv Mississippi Burning (1988).
Față de toți ceilalți premiați care au vorbit, actrița Frances McDormand a avut ideea „să facă ca lupul”, sunetul scos de ea fiind ca un geamăt în pustie! E strigătul pandemic care te înfioară.
Cuvântări cu totul memorabile, aplicate la tragedia virotică, au ținut majoritatea celor premiați, precum actrița Yuh-Jung Youn, care a câştigat premiul pentru cel mai bun rol secundar feminin, datorită interpretării sale din filmul Minari. Ea a spus că se află prima oară la Hollywood și este extrem de emoționată că a avut șansa să-l cunoască pe Brad Pitt, care a prezentat această categorie premială. La fel, ea a transmis marea sa dragoste pentru celelalte nominalizate, staruri ale filmului, precum Glenn Close (Hillbilly Elegy), Olivia Colman (The Father) și Amanda Seyfried (Mank). Yuh-Jung Youn, aflată la primul premiu Oscar din carieră, a câştigat şi un premiu BAFTA cu acest rol. Minari, în regia lui Lee Isaac Chung, care semnează şi scenariul, vorbeşte despre încercările prin care trece o familie coreeană care se mută în Arkansas, unde îşi deschide o fermă, în anii ‘80.
Sigur, cel mai râvnit premiu a fost pentru cel mai bun actor în rol principal, câștigat de Anthony Hopkins, care a devenit cel mai vârstnic câştigător al premiului Oscar la categoriile de interpretare, pentru rolul din lungmetrajul The Father, unde interpretează rolul unui bătrân atins de demență. Scenariștii Christopher Hampton şi Florian Zeller, care e și regizorul filmului (aici debutant în regie), au câştigat premiul pentru cel mai bun scenariu adaptat.
Hopkins, galez de origine, care are 83 de ani, nu a fost prezent la gala de decernare a premiului. Nici nu a apărut pe un ecran, filmat. El mai deține un premiu Oscar pentru rolul Hannibal Lecter din Tăderea mieilor (1991). Acum l-a avut printre concurenți pe un alt vârstnic, Gary Oldman (Mank), cu care a jucat în Dracula (1992) al lui Francis Ford Coppola. Hopkins l-a interpretat pe Van Hesling, iar Oldman pe Dracula în filmul lui Coppola, cu o mare parte din acțiune în Carpații transilvăneni.
Și dacă tot am amintit de Carpați, să spunem că este pentru prima oară în istoria premiilor Oscar când un film românesc este nominalizat de Academia americană. Noi avem un renume prost în America, de când Marele Premiu al Festivalului de la Cannes i-a fost răpit lui Julien Schnabel de către Cristian Mungiu, prin lucrături de culise. Dar iată că acum filmul românesc pare reabilitat, prin nominalizarea filmului Colectiv, în regia lui Alexander Nanau, la două categorii, documentar și film străin. Au câștigat My Octopus Teacher, un documentar sud-african, regizat de Pippa Ehrlich și James Reed, considerat un antidot pandemic, căci documentează povestea unui regizor, Craig Foster, care a petrecut un an într-o pădure sud-africană, legând o relație umană cu o caracatiță! Iar la categoria film internațional a câștigat filmul danez Another Round, regizat de Thomas Vinterberg, care a concurat cu producții din Hong Kong, Tunisia și Bosnia. Vinterberg a mai fost nominalizat și la premiul pentru cea mai bună regie.
Sigur, e greu să absolvi Premiile Oscar de aranjamente sau de omisiuni grave, deși mulți mari actori au fost omiși, ca Brad Pitt, care abia anul trecut a luat un Oscar pentru rol secundar în One upon a time in Hollywood (2019), iar staruri incontestabile ca Johnny Depp sau Jim Carrey nu au nici un premiu Oscar. Așa cum nu are o încununare supremă nici Stanley Kubrick, cel mai mare regizor al tuturor timpurilor, dar pecetea politică întotdeuna s-a văzut. Gala Oscar este ca o tribună politică specială, care dă un semnal omenirii. În acest an era de neevitat coloratura politică. Dar să ținem seama că Premiile Oscar sunt atribuite pe baza voturilor exprimate de aproximativ 9.000 de membri ai Academiei americane de film (Academy of Motion Picture Arts and Sciences).
A fost o gală pandemică, onorând multe valori asiatice, o gală scoasă din umbra doliului de către artiștii nominalizați prezenți în sălile de la Hollywood, fără mască, la mese, spațiile fiind adaptate la respectarea restricțiilor pandemice. Și în aceste condiții, fiecare și-a povestit amintiri esențiale legate de prima sa întâlnire cu filmul. Prin cele 23 de premii acordate, s-a realizat astfel o insolită istorie a cinematografului, cu superbe rememorări, dar cu legături față de evenimentul prezent, cineaștii făcând cu har dovada despre cât de importantă este prezența filmului artistic în viața oamenilor, în mersul bun al omenirii.
Post scriptum:
Şi dacă tot am amintit de Carpați, să spunem că este pentru prima oară în istoria premiilor Oscar când un film românesc este nominalizat de Academia americană. Noi avem un renume prost în America, de când Marele Premiu al Festivalului de la Cannes i-a fost răpit lui Julien Schnabel de către Cristian Mungiu, prin lucrături de culise. Dar iată că acum filmul românesc pare reabilitat, prin nominalizarea filmului Colectiv, în regia lui Alexander Nanau, la două categorii, documentar și film străin.
E posibil să fi contat și faptul că Nanau e german, născut în România, dar părinții lui au emigrat când el era mic, iar studiile de film le-a făcut la Berlin. O fi fost impresionat, ca noi toți, de tragedia de la clubul „Colectiv”. Și, miracol, a obținut de la Ministerul Culturii (cum oare? căci acest minister e mort, nu răspunde la nici un apel!) o sumă gigant, 1,6 milioane de lei. Spun asta când mă gândesc că eu făcem la TVR filmele despre Enescu și Brâncuși cu 10 mii de lei! Iar el nu a avut nevoie de actori, nu a făcut docudrama. Un asemenea documentar nu putea să înghită atât de mulți bani. Dar… norocul lui Nanău (pardon, Nanau).
Facem români din orice mișcă în afară. În țară nu facem nimic pentru talente. Și situația generală nu mai e demult veselă, este tragică. Dovadă că un procentaj de 93,5 la sută dintre români, după cum a anunțat Eurostat (Comisia europeană de statistică), nu cumpără nici o carte pe an! Așa că, atunci când apare la orizont, în străinătate, vreo sclipire de român, hopa îl adoptăm, e de-al nostru, deși el nu a făcut nimic pentru România, de la Johnny Weissmüller la Bianca Andreescu, născută în Canada, dar cum a câștigat US Open, aplaudacii au sărit că e româncă! Probabil că nici nu știe românește, dar are nume românesc! Nanau nu are nume românesc, putea să-și zică Nanău. Și când Joe Biden a câștigat alegerile, patrihoții i-au și găsit o rădăcină românească. I-au zis Bideu sau Bideanu! Dacă ne luăm după lingviștii fanatici, fundamentaliști, ca unul Napoleon din Queens, cred că toate valorile lumii au în matricea lor o pastilă românească, fiindcă România stă pe o vatră tracică (era să scriu tragică), din care chipurile s-au născut nu numai toate popoarele, ci și toate limbile europene!
Pe 9 ianuarie am împlinit 77 de ani și mi-am zis că e timpul să fac confesiuni esențiale.
N-am să încep de la paș’opt, ci am să vin mult încoace, la experiența mea americană, fiindcă e un subiect fierbinte.
Am avut șansa să prind administrațiile Clinton, Bush și Obama, care au dus America spre o democrație măreață, cum nici utopiștii biblici, implicit cei comuniști, nu au visat. Și dacă ar fi fost să urmeze Hillary Clinton, America, pe linia lui Obama, atingea un statut de culme a democrației.
Dar s-a întâmpat să fie altfel. Am fost martor direct la ce s-a întâmplat. Cu ajutorul serviciilor secrete rusești, fapt care nu a fost dovedit, a ajuns președinte Donald Trump. Îl știam de la o emisiune TV foarte guralivă. Zilnic îl vedeam făcând scandal. Era scandalagiul Americii. Și papaciocul lui a prins, a foat ales al 45-lea președinte al Statelor Unite. Cu un statut nemaicunoscut, primul președinte miliardar!
Evident, a început Marele Scandal odată cu sloganul lui „Make America Great Again”! Eram uluit, ce să mai faci America mare, nu e mare? Măcar să o mențină la nivelul la care a dus-o Obama, așa mi-am zis. Dar din chiar prima zi de mandat, Trump semnează desființarea sistemului de asigurări medicale Obamacare, cea mai importantă lege de protecție a populației, care le dădea acces gratuit la sănătate tuturor. America ajunsese number one la acest capitol în lume. Iar Trump vine și taie acest drept și decretează că „fiecare cetățean al Americii trebuie să fie capabil să-și plătească medicul”. Ceea ce era o aberație. O aberație, fiindcă un consult complet la un spital american costă peste 5 mii de dolari. Cine să aibă acești bani?
Din tot ce a urmat, după ce echipe de medici au demonstrat că Obamacare e perfectă, că nu poate fi desființată și înlocuită cu Trumpcare, s-a văzut clar că era vorba despre o vendetă. Trump, încă de când a fost ales Obama, l-a contestat, nu l-a suferit. A vrut să distrugă tot ce a construit Obama!!!
Și cred că de aici, din prima zi de mandat, i s-a tras căderea lui Trump, de la Obamacare s-a declanșat seria de proteste care a ținut cât tot mandatul său. A fost un președinte permanent contestat. Fiindcă tot ce câștigase anterior democrația, el a vrut să distrugă. De la mine începe America! Și a început Potopul! El a instituit în America un sistem imperialist original, l-a adus la zi cu toți extemiștii lui, inclusiv Ku Klux Klan-ul. Tot ce câștigaseră pozitiv celelalte administrații americane, se prăbușea. De pildă, îi apăra pe polițiștii care omorau negri!!
Nu trecea zi să nu citesc „The New York Times”, cotidianul principal al Americii, reperul opiniilor americane. Și de sute de ori am citit acolo că America înseamnă Țara Imigranților, un sumum al tuturor națiunilor pământului. O idee similară cu Pământul Făgăduinței. Un Falanster mondial. Și Trump instituie legi segregaționiste, vrea să-i trimită pe negri în Africa, interzice viza, intrarea în America, la șapte țări musumane, îi expulzează pe arabi din țară, mai mult, instituie cea mai aberantă măsură anti-democrată, construcția unui zid la granița cu Mexicul, să nu mai calce picior de drog în America! Numai despre această măsură am citit zeci de cărți umoristice, au apărut zeci de caricaturi și emisiuni satirice, cum au fost perlele lui Alec Baldwin, care-l imita copios pe Trump. Dacă se petece așa ceva, e bine, asta înseamnă libertate, mi-am zis.
Dar avea să nu-l mai imite nimeni, fiindcă Trump devenise periculos, nu mai era omul emisiunii de scandal de la TV, își amenința adversarii, îi insulta, îi dădea în judecată, îi urmărea. De la democrație trecea la democratură, de la omul galant, simpatic, cu smile-ul libertăților, la un ego mic, anormal.
N-am să uit niciodată reacția actorilor, a marilor staruri americane, cei mai buni cunoscători ai vieții, care erau oripilate de măsurile lui Trump. La o gală a premiilor Oscar, când regizorul mexican Iñárritu a luat un mare premiu, Meryl Streep, care a prezentat acest premiu, a demonstrat că în sală se află colegi de-ai ei de pe tot pământul, că America este o țară a tuturor popoarelor, și că a da premiul unui regizor mexican este ceva firesc.
Așa cum n-am să uit nici vocea lui Robert de Niro, care, la înscăunarea lui Trump, a spus: „Acest președinte este o rușine pentru America”! Incredibil! Ce intuiție! Acum, după violențele generate de refuzul lui Trump de a ceda puterea, după pierderea alegerilor din 3 noiembrie 2020, milioane de comentatori spun ceea ce De Niro spusese acum 4 ani!
*
Bun, Trump. O realitate. Asta e. E președinte. Dar ce înseamnă „Make America Great Again”? Înseamnă naționalism. „America trebuie să fie a americanilor”. Cu acest slogan a defilat Trump. Dar ceea ce este firesc într-o țară ca Franța sau România să spui, „Franța trebuie să fie a francezilor”, respectiv „România trebuie să fie a românilor”, în America este absurd, fiindcă nu există o Americă a americanilor puri, ci o Americă a Imigranților americanizați. Uitați-vă numai la biografia vedetelor, toate au rădăcini din alte ținuturi decât Statele Unite. Un preot din Cleveland, cu mare rol în istoria comunirății românești din America, Vasile Hațegan, mi-a spus că american nu poți fi decât la a treia generație, ceea ce înseamnă un număr foarte mic de oameni, fiindcă noile generații se combină cu imigranții. Există chiar și o vorba la New Yrok, am auzit-o de zeci de ori: „New York-ul nu este America, New York-ul este planeta”.
Or tocmai de această realitate nu a vrut să țină seama Trump. A vrut să facă un imperialism naționalist. O aberație. A ajuns la o dictatură a eului, aș numi-o, fiindcă în afară de el, în această barcă nu a mai rămas nimeni. O voce din America îmi scrie: „Trump nu a impus respect, i-a jignit pe toți și a rămas singur”.Până și cel mai fidel aliat, Mike Pence, s-a dezis de el și a anunțat că va participa la ceremonia instaurării la Casa Albă a lui Joe Biden. La fel, fiica și ginerele lui, care s-au dezis de la startul alegerilor. A rămas singur, doar cu extemiștii care au invadat Capitoliul, stârniți de aberațiile lui.
Cum să crezi o asemenea prostie, că alegerile au fost fraudate?! Au fost fraudate, după el, dinainte de a avea loc. E ca și cum ai condamna America, puterea ei, e ca și cum ai spune că e incapabilă să organizeze alegeri libere!! Adică Republica Moldova e capabilă și America, nu! Trump știa că societatea americană s-a săturat de experimentele lui, voia liniște, voia normalitate, de aceea oamenii l-au votat masiv pe Joe Biden (306 electori la 232), politician cu o veche experiență în politica americană, fost vicepreședinte în administreația Obama, cel care a adus cea mai liniștită epocă în relația SUA cu lumea (a obținuit Premiul Nobel pentru pace). Către o viață normală se îndreaptă acum America sub Biden, care a spus că vrea să fie președintele tuturor americanilor, să vindece rănile, să unească o Americă aflată în derivă, divizată cumplit de administrația Trump.
Va reuși oare Biden să readucă America la stadiul unei democrații care a devenit model mondial? Eu cred că da, fiindcă acum America e rănită, dar nu umilită, nici dereglată. Am locuit ani de zile în Manhattan, într-o zonă a marii burghezii americane. Numai un cataclism poate să distrugă ce s-a creat. America e un cosmos, ca un cristal gigantic cu mii de fețe, e foarte greu să mai oprești tăvălugul istoriei odată îndreptat în direcția democratică. În SUA se face democrație de peste 220 de ani. Nu uit ce a spus senatorul republican John McCain: „Chiar dacă Trump va abuza de excese, i le vom potoli, căci sistemul american funcționeză, nu suntem România!”
*
Indiscutabil, experimentul Trump a pus la grea încercare ideea de democrație. Dar există oare vreo democrație reală? O societate a demos-ului, adică a poporului stăpân, nu a existat niciodată.
Am colindat pe tot pământul, am văzut câteva țări. Nu există nicăieri o democrație deplină, ca la carte. Există mai peste tot democratură. Adică o pseudo-democrație, o politică amestecată, care combină avantajele democrației cu elemente totalitariste. Așa cum în comunism dictatura proletariatului umbla mascată în democrație populară. O democrație în care poporul să fie la putere, nu a existat nici în antichitate, fiindcă demos-ul se făcea cu sclavi.
Am studiat atent democrația din țări ca Anglia, Franța și Suedia. Sunt democrații naționale, ca să le spun așa, adică libertățile democratice trebuie să respecte legile țării respective. Și în America chiar, la fel, există democrația imigranților, însă toți respectă constituția Statelor Unite și vorbesc limba engleză! Limba dă identitatea unei națiuni. Eu nu-mi imaginez o democrație în Franța în detrimentul națiunii franceze. Democrație, da, dar cu respectarea tuturor legilor naționale!
Democrația se bazează pe libertate, iar libertatea pe educație. Altfel, libertatea fără educație, fără a respecta legile țării, constituția ei, limba ei, duce la anarhie, la haos. Cum e la noi. Cu alte cuvinte, deocamdată, libertatea este un lux. Ca și democrația.
Experimentul Trump a pus la grea încercare ideea de democrație, repet. Din el vor trage învățăminte toate țările, inclusiv Uniunea Europeană. E timpul să ia aminte și România, să termine cu lingușirea și servilismul față de un model ca America, față de orice model străin.
E timpul ca România să fie ea însăși, democrată pe baza principiilor vechi, naționale. E timpul ca guvernanții să își canalizeze toate eforturile spre Identitatea României, adică spre cultura ei, să reînvie legile strămoșești, ceea ce a conferit personalitate țării. Democrația, cu legile ei internaționale, să se facă respectând Identitatea României. Să existe și la noi, ca în Anglia, Franța sau Suedia, o democrație națională.
Am vrut să iau metroul la Stockholm, din centru până la aeroport, și aveam euro. Nu mi s-a acceptat să cumpăr bilet. A trebuit să schimb euro în coroane suedeze. În Suedia există o democrație extraordinară, dar pe baza legilor specifice acestei țări. România trebuie să termine cu servilismul, trebuie să facă o politică națională, nu naționalistă sau extemistă în stilul lui Trump. Fiindcă altfel, mai devreme sau mai trâziu, va cădea în prăpastia denaturării identitare.
Azi, România e departe de a fi democrată. Nu e nimic. E ca oaia rătăcită de turmă, de marea democrație. Nu poate fi democrată o țară cu președinți și prim-miniștri demascați ca turnători și plagiatori sau în care președintele ei este pe față numai de partea unui partid, adică își folosește toate mijloacele puterii să susțină o mică parte din populație! Sau când parlamentarii votează pentru ruperea unui ținut din trupul țării! Ori când guvernul instituie programe de apărare a escrocilor, de amnistiere a corupților, de justificare a banditismului. Nici o pedeapsă nu s-a terminat cu recuperarea jafului, sunt pedepse cosmetice, fiindcă statul de drept este o caricatură, drepturile omului nu sunt respectate, birocrația excesivă conduce țara. Legile sunt date ca să fie încălcate.
Arbitrarietatea nu înseamnă democrație. Nici cultul personalității cu accente de paranoia.
Sigur, Fiara apocaliptică nu se va lăsa, se va mai zbate, va mai face multă mușiță, dar deja Biden e la putere, deja societatea americană nu e defectă, mecanismul ei istoric funcționează. A suferit un mare șoc, un experiment poate necesar, din care va ieși întărită.
Pentru că ne aflăm în luna schimbării la față a Domnului … mi-a venit și mie ideea să mă gândesc la schimbarea la față a literaturii române, pe care încerc să o văd, pe cât posibil, din exterior, iar nu din lăuntru, unde nu se vede, deocamdată, niciun fel de dorință de a ne schimba fața pe care ne-o cunosc cei din afară.
E lejer să ne considerăm frumoși din naștere și deștepți din profil, e ok să ne considerăm buricul lumii, dar dacă nu ne întrebăm cum ne văd ceilalți, atunci trăim într-o gravă eroare, iar existența noastră, atât cât e, în infinititatea lu- mii, e doar o amăgire, ca să nu-i zic minciună. Că existența tuturor e doar deșertăciune e adevărat, dar dacă în această deșertăciune a deșertăciunilor nu avem ceva de spus care să nu fie supus deșertăciunii, atunci înseamnă că am trăit în zadar, că nu am existat, nici ca popor, nici ca persoană care reprezintă poporul. Cât despre Cioran, Eliade, Ionescu, care au schimbat cât de cât fața României și a literaturii române, prin renegarea României, nu vreau să spun decât că nu e nevoie să îți trădezi țara, limba, poporul pentru a emite cugetări în privința ființei din care faci parte și de care nu te poți desprinde în oricâte țări ai emigra. Cunoaștem destul de multe cazuri și nu cred că e cazul să le amintesc aici. Dar ceea ce mi se pare mai important, în privința schimbării la față a literaturii române, nu cred că este complexul nostru de inferioritate, pentru că nu suntem inferiori cu nimic nimănui, ci ceea ce facem noi pentru ca literatura română să fie văzută altfel decât până acum. Și, pentru asta, nu trebuie să așteptăm sprijinul guvernanților.
Dacă astăzi beneficiem de atâtea rețele sociale pentru a ne face cunoscută adevărata față, de ce le folosim doar pentru a face cunoscută fața altora în fața noastră? E vremea să dăm un semnal că în literatura română se întâmplă un miracol, o schimbare la față pe care unii nu o văd, iar alții nu vor să o vadă. Din câte cunosc eu, literatura română, cea mai tânără dintre literaturile lumii, este și cea mai vie și mai frumoasă dintre toate. E vremea, deci, să facem să se vadă schimbarea ei la față.
E o adevărată bucurie, o bucurie sinceră, din categoria celor atât de rar încercate, să descoperi un gând străin ce-ți pare a fi al tău. Este ceea ce mi s-a întâmplat mie când am dat peste acest editorial-manifest al lui Nicolae Silade, vechea mea cunoștință de la Lugoj, editor al Actualității literare, una dintre cele mai serioase și substanțiale publicații culturale românești.
Chiar dacă subiectul este altul și chiar dacă abordarea pare diferită, am simțit la fel și am spus ceva întrutotul asemănător în pseudo-cronica cinematografică de mai jos. Pseudo-, fiindcă, de fapt, ținta ei nu e filmul american, ci proza actuală românească.
Era mărunţică, cu plete scurte, de un negru spălăcit, cu obrajii roz, ridaţi fin, ca merele de toamnă ajunse până în mai. Avea ochi albăstrui, aproape gri, atenţi, la pândă, cu privirea ageră aruncată pe sub pleope. Purta hainele rămase mici copiilor cărora le fusese guvernantă. Poate de aceea îmi amintesc de ea ca de o fetiţă bătrână. Apărea la noi în casă de două ori pe an, la începutul primăverii ca să pregătească garderoba de vară a mamei, a bunicii şi a mătuşii mele. Revenea în septembrie, când valizele de pe dulapuri erau date jos, golite de hainele de toamnă şi de iarnă, apoi ticsite cu cele de vară. Pe atunci locuiam în comun cu familia unui cunoscut chirurg, Petru Dobrescu, poreclit Murad, în casa de zestre a soacrei sale, pe care comuniştii o naţionalizaseră. Le lăsaseră două camere şi repartizaseră bunicilor mei, basarabeni refugiaţi în propria lor ţară, alte două. Camerele erau mari, cu tavane înalte şi boltite, căci era o casă de oameni bogaţi dar şi noi eram mulţi. De aceea cuferele stăteau prin holuri şi valizele pe şifoniere şi pe sub divane.
O auzeam adesea pe mama şi pe bunica spunând că tanti Sonicika era opartioha, adică o croitoreasă mediocră. Una care mai mult strică materialul şi nu reuşeşte niciodată să croiască modelul cerut. La noi însă Sonicika nu venea să coasă rochii noi, ci să le reînnoiască pe cele vechi. Strâmta, lărgea în talie, scurta sau lungea, dar mai ales transforma din vechi în nou. Schimba aspectul rochiilor şi al bluzelor adăugând detalii, broderii, paspoaluri sau nasturi deosebiţi. Unui taior din tweed croit înainte de război, îi înlocuise reverele maron cu unele din velur verde închis, adăugase manşete din acelaşi material, îi schimbase nasturii îmbrăcaţi în stofă cu nasturi de metal auriu, adăugând alţi doi fiecărei manşete. Unei rochii negre de seară din triple voile, căreia i se răriseră coatele, îi descususe mânecile şi le înlocuise cu mâneci de voal negru pe care le brodă cu minuscule lacrimi de mătase şi cu paiete. Îi despică un decolteu lung şi îngust, îl mărgini cu saten negru continuat într-un guler de tunică. Manşetele subţiri din acelaşi saten adunau voalul mânecilor şi le înfoiau. Rochia - combinaţie de mat şi de lucios cu voal sclipind delicat - era cu totul nouă.
Asta era tanti Sonicika: o zână cu degete iscusite. Era minuţioasă, discretă, tăcută şi zâmbea tot timpul. Îmi cosea rochiile simple de vară sau le ajusta pe cele primite de la alte fete cărora le rămăseseră mici. Înainte să le dea la rândul ei pe cele de care nu mai aveam trebuinţă, mama o invita pe tanti Sonicika să aleagă ce îşi doreşte. De cele mai multe ori croitoreasa îşi oprea câteva bluze cuminţi, dar prefera resturi de materiale sau rochii prea ponosite pentru a mai fi reparate. «Ce faci cu ele ?» o întrebam. «Fac păpuşi din cârpe şi rochiţe pentru păpuşile fetiţelor ca tine» răspundea ea cu un zâmbet dulce.
Când vorbea cu cei mari, mai ales cu bărbaţii impunători, zâmbetul ei era mieros. Îl utiliza ca pe un lubrifiant care o ajuta să se strecoare prin viaţă ocolind adversităţile, să lunece printre greutăţi spre zone adăpostite.
Bunica povestea că Sonicika venea dintr-o familie înstărită de popi din Soroca şi că fusese internă la liceul de fete din Chişinău, unde o surprinsese Războiul al Doilea şi invazia ruşilor. Din Chişinău şcoala se refugiase la Bucureşti, unde Sonicika fusese primită în casa neurologului Frasinski, doctor de vază care opera la Spitalul de boli nervoase, dar primea pacienţi şi la cabinetul său particular de pe strada Armenească. Era moldovean, dar se îndrăgostise de fata unui avocat rus şi o furase într-o noapte fără lună. Familia Frasinski avea patru copii, cei mari de opt şi de şase ani, cel de al treilea de doi ani jumate şi ultimul, o bebeluşă drăgălaşă, de abia împlinise patru luni. Ca totul să fie în ordine pentru autorităţi, doctorul o angajase pe Sonia ca secretară, dar în realitate munca o făcea Natalia, soţia sa, în timp ce Sonicika era guvernanta copiilor. Datorită acestui serviciu oficial, care durase până ce comuniştii interziseseră cabinetele particulare, Sonicika urma să se căpătuiască la un moment dat cu o pensie infimă. Tot mai bine decât nimic, spunea ea oftând. Graţie doctorului care tratase mulţi oameni utili, Sonicika reuşise să obţină de la primărie o repartiţie pentru o fostă cameră de servitoare situată în mansarda unei case prestigioase de pe Bulevardul Republicii, vizavi de Biserica Armenească. Camera era micuţă, de abia opt metri pătraţi, fereastra în pantă, aproape de podea, dar Sonicika era fericită să aibă o locuinţă doar a ei. Înainte de a se muta, angajase un zugrav care îi vopsise pereţii în galben pai pentru ca odaia să pară însorită. Un tâmplar îi întări uşa, fixă pe ea un cuier pentru haine, schimbă clanţa şi montă o broască suplimentară. Astfel protejată, Sonicika dormea liniştită.
- Cine să vrea să o fure ? bombănea Bunica mea. Sonicika, biata de ea, nu are nimic, nu a avut niciodată nimic. Ai ei, câţi or mai fi supravieţuit ruşilor, au rămas acolo. Of, ce să mai vorbim ! E singură pe lume, dar cum-necum, Domnul are grijă de ea. E sănătoasă, mai coase pe ici pe colo, mai vinde păpuşi în Obor, în Cişmigiu şi cunoscuţilor. Face păpuşi tare frumoase. Şi tu mai ai vreo două de la ea. Aşa mai ciupeşte câte ceva de la mine, de la tine, de la nenea fitecine şi uite ce bine se descurcă. E mereu curată, dichisită, nu se plânge niciodată. Alţii au de toate şi tot li se îneacă corăbiile din zori şi până în noapte.
- De ce nu s-a măritat, bunico ?
- Sonicika? Măritată ? Bunica râse amuzată. Nu e de ea. Ei îi plac copiii, nu bărbaţii. Copiii mici. De cum cresc, mai ales dacă sunt băieţi, nu îi mai iubeşte. Nu poate suferi băieţii. Îi place să picteze acuarele, îi place să brodeze, să croşeteze gulere de dantelă, să facă păpuşi de cârpă. Şi cel mai mult îi place să meargă la operă. Opera e viaţa ei. Nu e loc pentru un bărbat într-aşa o viaţă. Nu a fost loc niciodată, nici măcar în tinereţe. Nimeni nu a auzit nici o poveste pe seama ei, crede-mă. A fost o fată cuminte, a rămas la fel şi nu îi pare rău. Aşa e ea, nu-i plac bărbaţii, n-ai ce-i face.
Eram prea mică pentru a desluşi înţelesul celor spuse de bunica, dar nu avea importanţă. Mie îmi plăcea Sonicika şi îmi promisese că într-o zi o să mă invite la ea să bem ceai şi să îmi facă o rochiţă aurie pentru Bella, păpuşa mea din RDG, căreia puteam să îi spăl părul cu săpun, fără să îl stric.
Într-o dimineaţă din vacanţa mare m-a condus la ea acasă şi am făcut cunoştinţă cu încăperea în care trăia tanti Sonicika. Am urcat pe o scară de marmură în spirală, somptuoasă, apoi pe una sărăcăcioasă cu trepte de lemn şi am ajuns la mansardă, pe un culoar cu podele vechi de scânduri şi cu multe uşi. Una dintre ele era casa lui tanti Sonicika. Intrai şi la dreapta era o comodă înaltă şi burduhănoasă cu o oglindă frumos înrămată deasupra. La stânga o şifonieră cu o singură uşă lată, uşor bombată şi chenăruită cu baghetă aurie. După comodă urma o canapea mică de două locuri ale cărei cotiere se rabatau. Pe ea dormea Sonicika. În faţa canapelei se afla o masă din lemn preţios pentru jucat cărţi pliată în două şi în jurul ei trei scaune desperecheate dar în bună stare, la fel de elegante ca masa. Sub masă am văzut un cufăr minunat, ca un sipet de bijuterii din O mie şi una de nopţi. În el îşi ţinea Sonicika rezerva de ceai, zahărul, sarea şi biscuiţii. Deasupra mesei fixase o poliţă pe care se aflau câteva cărţi : vieţi de sfinţi şi trei romane de la bibliotecă. Pe ceilalţi pereţi erau două acuarele cu flori, una cu albatroşi planând peste valuri şi un afiş de operă. Carmen, înclinată pe spate, cu fustele înfoiate, îşi ascundea faţa în dosul unui evantai. Pe marginea afişului erau lipite câteva fotografii colorate cu interpreta rolului, tăiate din reviste. Spre fereastră, sub icoane, vedeam o ladă ghintuită acoperită cu un şal.
- La fund e paltonul meu, iar deasupra aşternutul, plapuma, pledul şi perna. Nu e foarte mult loc la mine, dar nu îmi place să înghesui mobile. Le-am căpătat pe toate de la prieteni, nu mai am nevoie de altele. E de ajuns. Am tot ce îmi trebuie aici. Avem toalete şi chiar un duş, la capătul culoarului, unde cândva era spălătoria pentru cele patru apartamente de jos. Nimeni nu o mai foloseşte pentru că nu mai există servitoare şi oricum, cei care locuiesc azi în apartamente, au maşini de spălat. Suntem patru locatare aici, toate femei şi păstrăm curăţenia. Acolo unde era uscătoria am improvizat împreună o bucătărie. Am să ţi-o arăt mai încolo. Eu însă prefer să-mi fierb ceaiul la mine în cameră, pe reşou. Am tot ce îmi trebuie aici, repetă ea dornică să mă convingă, ieşind cu o cană ca să aducă apă proaspătă pentru ceai.
Sonicika era româncă din Basarabia, creştină foarte credincioasă, dar pentru un motiv pe care nimeni nu îl pricepea, începu la un moment dat să frecventeze Biserica Rusă în dimineţile de duminică. Desigur, mai toţi românii din Basarabia fuseseră nevoiţi să înveţe limba rusă. Unii pentru că altfel nu ar fi putut găsi de lucru. Alţii pentru că îşi făcuseră studiile în partea rusă, la Moscova, la Kiev, sau la Leningrad. Alţii pentru că iubeau pur şi simplu literatura şi clasicii ruşi. Şi cei mai mulţi pentru că nu aveau încotro. Puţini însă dintre cei refugiaţi la Bucureşti frecventau Biserica Rusă.
Bunica mea trecu odată pe acolo şi dezlegă misterul. Într-o duminică din postul Paştelui se duse pe nemâncate ca să se spovedească şi să fie binecuvântată. În timpul slujbei o zări într-o strană pe Varvara Dali, celebra noastră soprană. Varvara era pasiunea Sonicikăi. De câte ori venea la noi ne vorbea desprea ea. Citea tot ce scriau ziarele despre diva noastră şi nu lipsea de la nici un spectacol. Nu avea bani de bilete dar plasatoarele o cunoşteau ca pe un cal breaz şi în timpul uverturii, când foaierele erau pustii, o lăsau să urce la galerie. Sonicika se strecura repejor, modestă, umilă, micuţă şi inofensivă. Se avânta spre cerul Operei cu sufletul la gură şi de acolo, de sub tavanul amplu decorat, de la nivelul marelui candelabru, asculta glasul Varvarei ca pe un cânt al zeilor. Varvara era marea ei iubire, spunea bunica şi eu credeam că o înţeleg pe Sonicika foarte bine pentru că Adamo era marea mea iubire. Dansam în transă când îl auzeam la radio.
Ziarele scriseseră de nenumărate ori povestea divei noastre naţionale evitând precizările, dar publicul aflase demult că Varvara era basarabeancă, născută dintr-o mamă rusoaică şi un tată moldovean. Făcuse şcoala regală de infirmiere de la Iaşi şi lucrase ca soră medicală la spitalul din oraş. Varvara era o Walkirie. Blondă, destul de înaltă, voinică, frumoasă şi însufleţită, vorbea ambele limbi la fel de bine şi mai ales cânta. Cânta romanţe ruseşti, româneşti şi arii din opere în italiană. Alerga sprintenă pe culoarele spitalului şi umplea spaţiile cu vocea ei răsunătoare. Cânta la reuniunile de la spital, la petreceri, la 1 Mai şi la Crăciun. Uneori cânta şi la nunţile prietenilor şi neapărat la zile de naştere. Într-o zi, un fost tenor, ajuns director la opera din Iaşi, a auzit-o cântând celebra arie a lui Carmen din opera lui Bizet. Tenorul fu atât de impresionat de amploarea vocii ei, încât o invită la teatru pentru o audiţie. Se dovedi că registrul Varvarei era întins de la mezzosoprană la soprană de coloratură. O raritate după spusele specialiştilor. Vocea ei avea un timbru deosebit de cald, era densă, fluidă şi puternică, încărcată de o forţă naturală de excepţie. Dar ce îi uimea teribil, era că fără nici un fel de pregătire de specialitate, Varvara cânta aproape perfect. Dicţia sa era în concordaţă cu muzica, la un nivel pe care numai după ani îndelungaţi de studii reuşesc cântăreţele să-l atingă. Fără să o fi învăţat nimeni, îşi imposta vocea corect evitând oboseala coardelor vocale şi reuşea să susţină un concert sau un rol de operă, fără să se epuizeze înainte de finalul spectacolului.
Tenorul ieşean îşi cunoştea meseria. O pregăti intens pe Varvara în timpul verii, iar în toamnă riscă şi o lansă în rolul principal din Carmen.
Premiera a fost un triumf. După prima serie de spectacole, ziarele ieşene au scris despre noua cântăreaţă în termeni ditirambici. O asemănau cu Darclée, cu Florica Cristoforeanu, cu multe vedete ale operei. Peste puţin timp Bucureştiul îi oferi alte roluri şi cu ele Varvara plecă în turnee prin ţară, apoi în celelalte patrii est-europeene. În final guvernul îi permise să cânte în Occident. Partidul Comunist considera succesele ei drept un merit al său, al conducerii luminate şi al politicii sale clarvăzătoare. Timp de douăzeci de ani Varvara a triumfat pe toate marile scene europene. O excelentă cântăreaţă de operă are şanse să cânte peste tot, dar numai dacă e rechemată atinge stadiul de divă. Varvarei i se ofereau contracte şi roluri în Germania şi la Paris, în Italia şi America unde era invitată mereu. Voaiaja ca un cetăţean liber, cânta, culegea aplauze şi părea fericită, dar situaţia aceasta nu era pe gratis. Libertatea de a alege era o iluzie. Contractele erau verificate şi aprobate de Ministerul Culturii şi de alte feţe cenuşii. La peste patruzeci de ani Varvara a fost obligată de autorităţi să accepte o invitaţie la Festivalului de la Bayreuth şi să cânte în Parsifal, opera lui Wagner. Efortul cerut de rol i-a fost fatal. Vârsta o ajungea din urmă şi Parsifal era o operă extrem de solicitantă. Vocea ei s-a frânt. Medicii au decretat odihna absolută ca singurul medicament eficace. Nu trebuia să vorbească, tăcere absolută, comunica prin scris cu puţinii vizitatori admişi la ea acasă. La insistenţele medicilor, se retrase timp de o stagiune de pe scenă. Tratamentul o vindecă, dar când reveni pe scenă, alese concerte de lieduri şi de arii celebre în săli mai mici, cu public mai restrâns. Cânta la Operă rar şi doar în Amneris din Aida sau în Carmen, rolurile în care debutase, cu care avusese cele mai mari succese şi pe care le stăpânea la perfecţie. Renunţă la turnee. În zilele în care nu avea concerte dădea lecţii particulare candidatelor la conservator. Varvara se apropia de cincizeci de ani şi aspira spre o viaţă mai retrasă, mai liniştită, acceptând cu seninătate absenţa de pe firmament.
Din nefericire Partidul nu era de acord. Politruci nepricepuţi, cu gânduri meschine şi fără nici o ştiinţă a artei muzicale, voiau să prelungescă cariera şi succesul Varvarei pentru slava politică. O împingeau la diverse mega festivităţi pe stadioane, la mitinguri, la emisiuni de televiziune. Sforăria politică era bineînţeles prea puţin cunoscută publicului. Sonicka, pentru care Varvara era o icoană, o stea de pe cer, interpreta pe dos evenimentele şi asista agitată de emoţie la orice apariţie a Varvarei. Nu ştiam cum reuşise să intre în graţiile cântăreţei care îi strecura uneori invitaţii, mai ales la cele din zilele de sărbătoare naţională. Tata se amuza :
. -Toată lumea vrea să scape de soarele de pe stadion, dar partioha voastră se înghesuie acolo.
- Dacă poate respira acelaşi aer ca Varvara, Sonia e gata să treacă munţii desculţă, spunea Bunica.
- Pasiune mare, dom’le zicea blând tata care o simpatiza pe Sonicika în ciuda ironiilor sale.
Dacă nu putea fi prezentă în sala de la Radiofuziune, Sonicika se invita duminicile seara în casele celor care aveau televizor ca să îşi vadă şi să îşi asculte idolul.
Într-una din duminici ajunse la noi. Părinţii mei erau plecaţi la cinema. La varietăţi nu ne uitam decât noi trei - Bunica, Sonicika şi cu mine. Varvara trebuia să interpreteze un cântec ţigănesc de Bizet. Sonicika aştepta tăcută şi tristă să-i apară pe ecran idolul. În pauză Bunica, îngrijorată de starea complet neobişnuită a croitoresei, o luă la întrebări.
- Sonia, ce-i cu tine ?
- Nimic, nimic, ce să fie ? Sunt puţin obosită.
- Ai fost azi la slujba de la ruşi ?
- N-am fost.
- De ce ? Ai fi zărit-o pe Varvara acolo. Mi s-a spus că vine în fiecare duminică.
- Azi avea matineu la Operă. Nu avea cum să fie la biserică.
- Atunci ai fost la Operă, aşa-i ?
- Am fost, da.
- Şi cum a fost Varvara ?
- Ihm… Spectacolul a fost bun… Sala plină. A fost … aproape ca de obicei. I-am dus nişte flori.
- I-ai dus flori ? Ce flori i-ai dus ? o descusu Bunica.
- Garoafe roz. Îi plac garoafele roz.
Tanti Sonicika vorbea ca în transă şi ofta adânc. Simţeam că avea un nod de lacrimi în gât.
- De unde ai avut tu bani pentru garoafe roz, Sonia ?
- Am avut. Erau ultimii cincişpe lei. Am aşteptat-o la ieşirea din spate, împreună cu toţi ceilalţi. Era mai multă lume ca de obicei. E mai uşor de aşteptat ziua.
- Şi ?
- Şi nimic. Nici nu m-a băgat în seamă.
Sonia izbucni în plâns.
- Şi de ce ar fi trebuit să te bage în seamă, Sonia ? E o divă, o vedetă, are altceva de făcut decât să îţi vorbească. Nu mai plânge ca un copil.
Sonicika însă continua să hohotească.
- Tu nu ştii Valea, dar Varvara şi cu mine ne cunoaştem de ani şi ani de zile. De câte ori mă vede Varvarocika îmi mulţumeşte, vorbeşte cu mine, se bucură că sunt acolo. Data trecută a luat florile mele de câmp, m-a sărutat şi mi-a dăruit în schimb un buchet mare de trandafiri din tot braţul de buchete pe care îl avea. Altădată mi-a dăruit o cutie cu bomboane de ciocolată.
- Măcar le-ai mâncat ?
- Sigur că le-am mâncat. Nu mai am nici una dar am păstrat cutia şi pun în ea articole din ziar despre Varvara. Simt că ţine la mine, şopti tanti Sonicika. Scâncea în batistă încetişor, umilă şi micuţă ca un şoricel flămând.
- Şi azi cum s-au petrecut lucrurile ?
- Azi a ieşit târziu, era grăbită, era enervată, nici nu m-a văzut. A trecut repede printre noi. Doi zdrahoni împingeau lumea în lături şi ea a păşit aproape în fugă. Respira greu, parcă gâfâia. A salutat o persoană sau două de pe trotuar dar a intrat repede în maşină şi a plecat. Am rămas cu garoafele în mână.
Sonicika reîncepu să plângă tare de tot.
- Nici nu m-a vă-văzut. Nici nu s-a uitat la-la-la mine, spunea ea printre hohote. Eram acolo unde sunt de o-o-obicei, pe postamentul lampada-da-darului. E-e-e locul meu. Cum a-a-altfel ? Aşa mică cum sunt… cum să vă-văd ceva şi cum să fi, fi, să fiu zărită. Ştia că acela e locul meu, dar a trecut vâj-vâj-vâj, ca fu, fu-fugărită. Nici o privire pentru mine, nimic, nici u-u-una. Nu a întors capul spre mine…Eu…flo-flo-florile…Oi-oi-oi, Matca naşa Svetaia, o dădu Sonicikape ruseşte, tânguitoare.
- Ei gata, gata, taci Sonia că nu a murit nimeni. O să îi dai flori altădată. Linişteşte-te. Acum o să bem un ceai cu zacuski.
Durerea Soniei era palpabilă, o simţeam cum suferă, dar pe atunci nu cunoşteam secretele vieţii. Nu înţelegeam de ce o modestă croitoreasă era atât de legată de o persoană foarte diferită, care ducea o cu totul altă viaţă şi care habar nu avea cât de mult ţinea tanti Sonicika la ea.
- Nu mai plânge atâta Sonia. Nu-ţi strica ochii că mai ai încă nevoie de ei. Poate că era într-adevăr fugărită, spuse Bunica învârtind linguriţa în ceaşcă, gânditoare.
- De cine ? se enervă Sonia care sări cu arţag la Bunica. Cine să-i vrea răul ? E o persoană unică. Diva, tî panimaieşi ? Di-Va ! Câte sunt pe lume ? Câte ? răbufni revoltată Sonia, ca şi cum ar fi vrut să o apere pe Varvara ei de duşmani nevăzuţi.
Pauza se terminase şi la televizor începu partea a doua a spectacolului, cea în care se produceau de obicei artiştii cei mai preţuiţi. La un moment dat prezentatorul ne ţinu un scurt discurs neaşteptat.
- Dragi spectatori şi telespectatori, după cum aţi fost anunţaţi, în seara aceasta trebuia să cânte pentru noi celebra noastră soprană, doamna Varvara Dali. Din păcate am primit un telefon de la medicul ei personal care ne-a comunicat că iubita noastră Varvara suferă de un guturai puternic, de tuse şi de febră şi că în aceste condiţii vocea ei trebuie menajată. Îi dorim însănătoşire grabnică şi o aşteptăm emisiuni viitoare pe scena noastră.
Tanti Sonicika rămase fără voce. O apucă tremuratul, apoi reîncepu să plângă şi să se jelească de cât de egoistă fusese, de cum se gândise doar la ea, cum de nu văzuse că Varvara era bolnavă, cum de nu înţelesese că era epuizată şi că nu voia ca lumea să o vadă aşa şi de aceea fugise spre maşină, ca să scape de toţi şi să se retragă la odihnă în apartamentul ei din Piaţa Italiană. Apoi o cuprinse îngrijorarea şi ne anunţă că a doua zi îl va suna pe doctorul Roman, un specialist ORL ca să îl întrebe cum îi merge Varvarei.
- E medicul ei, vine des la ea acasă, spuse Sonicika bravă şi îmbărbătată ca omul care a luat decizii importante. Si eu am fost la el la o consultaţie. E tare cumsecade. Basarabean de-al nostru. O tratează de ani de zile.
- Dar tu ce treabă aveai la ORL ? Vreo otită, vreo sinuzită ?
- N-am nimic, însă m-am plâns că nu mai aud bine şi că nu o să mai pot asculta discurile cu Varvara. Am aruncat o nadă şi s-a prins.
- Ce discuri ? Ai tu picup pentru plăci ?
- Ei, am minţit şi eu dar am adus vorba. Valentina dragă, era o ocazie să vorbesc cu cineva care o cunoaşte îndeaproape pe Varvarocika. Doctorul Roman, drăguţul, nici nu ştie câte cunoaşte despre ea. Oh! E o mină de aur.
Bunica ridică ochii la cer.
Când părinţii mei se întoarseră de la cinema, Bunica îl rugă pe tata să o conducă pe Sonicika până acasă. Nu locuia departe, dar în halul de surescitare în care era, risca să se prăbuşească pe stradă.
- E cam ciupită însă nu vreau să o avem pe conştiinţă. Pare ca beată, deşi nu a băut decât ceai, dar se clatină pe picioare. Cine ştie ce i se poate întâmpla la unşpe seara, singură, chiar şi în centrul oraşului. Auzi, să îl ducă de nas pe doctorul personal al divei. Voi ştiaţi unde locuieşte Varvara Dali ?
- Mamă, avem şi alte treburi pe cap, spuse ironică mama mea.
- Şi dacă am şti, la ce ne-ar folosi ? adăugă tatăl meu pe care Opera îl lăsa rece, iar vieţile personale ale vedetelor nu erau de fel preocuparea lui.
- Nebuna de Sonicika ştie.
- Aşa sunt fanii, n-ai ce face, spuse tata amuzat.
- Să ne ferească Dumnezeu, se cruci Bunica.
Joi de dimineaţă doctorul Murat, colocatarul nostru, ne opri în holul cel mare.
- N-o să vă vină să credeţi, exclamă el. Veniţi la bucătărie să bem cafeaua împreună.
Ne-am aşezat miraţi în jurul mesei.
- Acum patru zile, după matineul de duminică, Varvara Dali a ajuns acasă epuizată. S-a simţit din ce în ce mai rău şi asistenta ei l-a chemat imediat pe Solomon, internistul care o vede de obicei. Tensiunea era foarte ridicată, pacienta era agitată deşi suferea de o somnolenţă inexplicabilă, aproape comatoasă. Solomon a chemat imediat Salvarea şi au instalat-o pe cântăreaţă într-o rezervă. Au urmărit-o ceas cu ceas şi spre seară i-au stabilizat tensiunea. Inima bătea normal, calmantele acţionaseră şi pe la două noaptea Varvara Dali dormea liniştit. La cinci de dimineaţă au găsit-o moartă.
- Oi, Hospadi ! Exclamă bunica şi se închină.
- Chiar aşa. A murit în somn. Solomon a chemat şeful de secţie, au verificat şi au avut prezenţa de spirit să o ducă imediat la morga spitalului, înainte de agitaţia matinală. L-a trezit pe director cu un telefon şi angrenajul a intrat în funcţiune. Apeluri, conversaţii, o anchetă discretă etc. Din păcate, la celălalt capăt al firului, la cel politic vreau să spun, nu răspundea nimeni. Nu au avut ce face şi au decis să anunţe familia. Neamurile ei sunt dincolo de graniţă, la Soroca, dar au găsit o soră mai mare, profesoară la Suceava. Până au dat de ea, până au adus-o la Bucureşti, se făcu de marţi. Varvara tot la morgă, întinsă pe targă, sub cearceaf. Marţi după-amiază a sosit sora ei, plânsă şi disperată. Au preluat-o încă de la Suceava, nu au lăsat-o să vorbească cu nimeni. Profesoara era pierdută, au teleghidat-o, pentru că singură nu ar fi ştiut ce să facă. S-a lăsat condusă de securişti jos la subsolul spitalului. Acolo doctorul care o aştepta a ridicat cearceaful de pe faţa moartei şi sora ei a izbucnit în plâns. Toată lumea a lăsat-o să îşi descarce durerea şi când s-a mai calmat, sora a spus : «Doamne, Varvara arată ca vie. Dacă nu mi-aţi fi spus că a murit, aş fi zis că trăieşte încă.» Şi s-a aplecat să o sărute. Varvara era rece ca piatra şi nu e de mirare pentru că la morgă sunt cinci grade, iar ea era acolo de peste 48 de ore. S-a întâmplat însă ca în Albă ca Zăpada. Doamna Dali a deschis ochii şi a grăit stins : Mi-e sete. Şi pe urmă a spus : Mi-e frig. Infirmierul a prins-o la timp pe sora Varvarei care a leşinat instantaneu. Normal, că nu era ea prinţul călare, nu ? Din fericire nu a dat cu capul de ciment. Solomon a avut din nou o prezenţă de spirit formidabilă şi i-a spus Varvarei : Mai răbdaţi câteva minute, stimată doamnă. Vi s-a făcut o analiză mai specială care necesită un mediu rece, fără microbi, dar acum vom merge la căldură şi o să vă fie din nou bine şi veţi putea bea imediat puţină supă fierbinte. În timp ce vorbea precipitat. Solomon tremura de încordare şi, încercând să pară sigur pe el, trăgea targa pe roţi spre ieşire. Personalul din morgă a încremenit, dar cei care o însoţiseră pe sora Varvarei, securiştii adică, şi-au venit repede în fire. Unul a ţinut uşile deschise ca să poată ieşi targa mai repede pe culoar. Solomon le-a făcut nişte semne uşor de descifrat. Ştiţi cum : A învârtit arătătorul în jurul urechii, a arătat cu degetul mare în sus şi celălat securist a priceput pe loc. Au telefonat directorului - îmi imaginez mutra lui Stănoiu - şi când liftul a ajuns la etajul patru, rezerva era pregătită. Au transferat-o pe Varvara Dali în aşternuri, au învelit-o bine, i-au dat un ceai cald îndulcit şi gata, după câteva ore artista şi-a revenit. Temperatură corporală, puls, tensiune - toate perfecte. Acum le ţin pe amândouă sub observaţie, dar în secţii diferite. Cred că doamna Varvara va ieşi prima din spital, mâine sau poimâine. Sora dânsei însă, e şocată rău de tot. O vor transfera la psihiatrie. Evident, nu i-au povestit artistei nimic şi nici nu cred că o vor face.
- Dumnezeule din Ceruri ! Bunica se închină.
Eram toţi fără glas. Mama mea, cercetătoare chimistă, rămase cu picioarele pe pământ şi chestionă cu obiectivitate.
- Cum a fost posibilă aşa o greşeală? Cine a constatat decesul? A fost o neglijenţă, a fost o eroare de aparatură? E groaznic ce spuneţi, nu pentru că e vorba de o artistă cunoscută dar se poate întâmpla oricui. Nici nu vreau să mă gândesc la ce ar fi putut urma dacă…
- Nici nu trebuie să vă gândiţi. Nu e loc de un scenariu lugubru. Înainte de înmormântare mai există câteva proceduri care ar fi revelat adevărul. Lăsând la o parte coincidenţa cu basmul, Varvara s-ar fi trezit oricum. Desigur, s-ar fi speriat îngrozitor înţelegând unde se află. Ar fi suferit un şoc şi probabil că ar fi ieşit un scandal monstru. Care de altfel mai are şanse să izbucnească. Prin spital circulă tot felul de zvonuri dar nimeni din conducere nu comentează deocamdată nimic. Dimpotrivă, a fost admis un ziarist la ea în rezervă. O să scrie ce vede, adică ce bine e tratată vedeta şi cum i-a revenit legendara poftă de mâncare împotriva căreia se luptă dintotdeauna. Evident, o vor monitoriza pe sora ei despre care nimeni nu scoate o vorbă. Mai mult ca sigur că nu le vor lăsa să se vadă. Toate acestea rămân între noi, am absolută încredere în dumneavoastră.
- Şi totuşi, cum a fost posibilă aşa o eroare ? insistă tatăl meu.
- Nu cunosc dosarul ei medical dar uneori organismul intră într-o stare de complet repaos care aduce a deces. Ioghinii sunt capabili să rămână aşa zile întregi. De unde şi legenda cu tibetanii matusalemici care revin la viaţă după sute de ani. Din punct de vedere al medicinei de azi, este o imposibilitate. Dar în natură procesele de supravieţuire sunt diverse şi multe arată o încetinire a funcţiilor organice în caz de condiţii nefaste. Ursul ştie să îşi economisească energia pe timp de iarnă şi intră în hibernare, punându-şi metabolismul în paranteză pentru două, trei luni. În lumea vie aceste fenomene nu sunt rare. Îmi spun că în cazul doamnei Dali s-au combinat mai multe cauze. Pe de o parte presiunea şi stresul care au dus la o erodare a rezistenţei nervoase. Era extrem de obosită. Pulsul era excesiv, tensiunea sistolică foarte ridicată in timp ce diastolica era prea joasă. Din câte am înţeles de la colegii de la medicină internă, organismul ei intrase în letargie, fenomen care e o replică la agitaţia extremă, ea însăşi o reacţie paradoxală produsă de epuizare. Şi peste toate acestea au fost administrate calmante. Să nu uităm frigul. E un factor care mie personal îmi vorbeşte în mod deosebit. Am citit multe despre terapiile prin temperaturi scăzute. Pe de altă parte, intră în joc constituţia robustă a doamnei Dali. Plămânii săi extrem de puternici, de ampli. Are o alcătuire fizică mai rară pe aceste meleaguri. E posibil să fi moştenit prin mama sa genele unei seminţii nordice. Vikingii sau varegii, după cum erau numiţi în Rusia, deţineau multe secrete de vindecare ale trupului prin încetinirea maşinăriei, ca să spun aşa. Poate a acţionat un instinct gregar transmis dintr-o ascendenţă străveche.
- Vikingi la Bucureşti ! exclamă bunica pufnind a dispreţ.
- De ce nu ? Au ajuns ei în Grecia şi în Egipt nu numai în Islanda. Genele fac salturi de multe generaţii şi reapar la sute de ani distanţă. Dar câţi dintre noi ne cunoaştem strămoşii până în negura vremurilor ? Care dintre noi ştie din cine se trage, din ce seminţii care au trăit acum sute şi mii de ani coboară neamul său recent ? Căci ele au existat, e indiscutabil.
- Câţiva aristocraţi păstrează documente despre familiile lor, spuse mama. Am citit că există câteva în Franţa care pot urca până la începutul mileniului.
- Destul de multe de fapt. Dar un mileniu nu e destul pentru a desluşi moşteniri gregare. Noi, restul muritorilor de rând, urcăm patru, cinci generaţii în urmă. Uneori nici atât şi rareori mai mult. În schimb există dovezi istorice că vikingii au lăsat descendenţi peste tot în bazinul Mediteranei dar mai ales în Rusia încă din anul 700. Iar de acolo ştim şi noi că nu de puţine ori urmaşii lor ne-au tot călcat pragul. Şi continuă să o facă, adăugă doctorul cu subînţeles.
- Dacă ar fi toţi numai cântăreţi de operă, nu s-ar supăra nimeni, bombăni Bunica.
Două duminici mai târziu, tanti Sonicika veni la noi la masă după slujba de la biserică. Era însufleţită şi ne relată ultimele noutăţi. Varvara se întremase, se simţea bine. Fusese o gripă groaznică dar acum trecuse şi peste ceva timp va cânta din nou în matineul de duminică la Operă.
Familia mea răsuflă uşurată. Dacă nici Sonicika, atotştiutoarea, nu aflase nimic despre păţania de la spital, înseamnă că afacerea fusese bine muşamalizată.
Stagiunea luă sfârşit, vara toridă se instală peste capitală şi noi plecarăm la 2 Mai, la malul Mării Negre. Povestea Varvarei rămase în urma noastră. În septembrie, când reveni ca să pregătească taioarele de toamnă şi paltoanele de iarnă, Sonicika avea un aer şăgalnic. Mustăci toată ziua, dar la cină ne declamă, triumfătoare ca o vedetă, tirada piesei.
- Nu vă vine să credeţi ce au scos unii din gripa ei. Circulă un zvon incredibil despre Varvarocika, chicoti Sonia. Se povesteşte că Varvara a avut o moarte clinică la spital, că au dus-o la morga de la subsol dar că după două zile a deschis ochii acolo şi a pornit-o prin sală înfăşurată în cearceaf şi a speriat un infirmier care a început să urle că a văzut o stafie. Ce ziceţi de gogomânia asta ?
- Ce zice Varvara ta ? a întrebat Bunica.
- I-am povestit când s-a oprit la stâlpul pe care eram căţărată, zise tanti Sonicika veselă. A râs bineînţeles. «Lumea nu mai ştie ce să inventeze pe seama artiştilor. Ca şi cum nu am fi oameni normali. Distracţii stupide, cine să creadă asemenea bazaconii». Aşa mi-a spus, draga de ea şi bineînţeles că eu i-am dat dreptate.
În jurul mesei se făcu tăcere. Lopătam în supa cu găluşte şi nu scoteam o vorbă de frică că mă voi da de gol.
- Panem et circensem, concluzionă tata. Lumea are nevoie de distracţii tari, sângeroase, de poveşti cu strigoi.
- Chiar aşa, se porni Sonia însufleţită. Varvara e un personaj cunoscut, e normal să i se inventeze istorii extraordinare. Păi nu ? Asta o coboară de pe piedestal, le dă oamenilor împresia că e la fel ca ei.
- Coboară tu însăţi de pe cai, Sonia, o îndemnă Bunica. Şi mănâncă supa. Întremează-te că te aşteaptă o stagiune agitată. La ziar scrie că Varvara Dali o să cânte în Evgheni Oneghin. Cine ştie dacă nu ne calcă iar vikingii.
Tanti Sonicika întredeschise gura nedumerită, trase aer în piept şi îi aruncă o privire întrebătoare tatei.
- Chiar aşa ? Vikingi zici tu, Valea? Apoi făcu o grimasă complice spre el. Ceva care spunea : O cam ia razna, biata de ea.
