Archive for the ‘DP’ Category

FASTFOOD DP

Sunday, February 15th, 2015

PROLETARI DIN TOATE ŢĂRILE, CITIŢI-MĂ ! N-AVEŢI DE PIERDUT DECÂT LANŢURILE ! (eventual, şi cerceii)

*

Adevăr: totalitatea acelor lucruri care nu ne convin şi nu ne fac nici o plăcere.

*

Realitate: rahatul în care-l bagi pe pisoi cu botul, în scop educativ.

*

Dumnezeu: o persoană cu merite incontestabile. Păcat, însă, că şi-a dat cu firma-n cap fabricând speţa omenească. Mai bine se oprea la orangutani. Ăia sunt vegetarieni şi haioşi.

*

Ideologie: pretext oferit brutelor pentru a se transforma în bestii sângeroase. Furnizarea de ideologie ar trebui sancţionată mult mai drastic decât traficul de droguri. Cu agravanta „furnizare de arme”.

*

Traducere liberă (dar exactă): Talpa Ţării = la baza lanţului trofic

*

Datul cu părerea pe Internet: imagine a neputinţei tânjitoare şi râvnitoare.

*

Ghinionul şi nenorocirea României: rahatul mare şi preşul mic.

*

Arta: refugiu în sine al artistului, strict personal – şi frecventat de o întreagă lume.

*

Internet: mijlocul prin care proştii arată întregii lumi ce deştepţi sunt ei.

*

România: ce se face nu se spune, ce se spune nu se face.

*

Tartori, jupâni, vătafi, trepăduşi, turnători, ginitori, propagandişti, argaţi: societatea românească din mileniul III…

*

Je ne sais quoi: particularitate a femeilor urâte, proaste şi lipsite de vino-ncoa’ cu care, totuşi, ne culcăm.

*

Patriot profesionist : îşi iubeşte patria pe bani.

*

Savoir vivre? Aş traduce astfel: arta de a rezista printre lichele şi impostori fără dorinţa de a-i nimici sau de a te sinucide. Nici o legătură cu honeste vivere.

*

Adevărul: caz particular al iluziei. Caracterul său întâmplător este vădit mai întotdeauna .

*

Înţelegerea: neputinţă în forme luxuriante.

*

Rebreanu scriind: bivol trăgând după el o câmpie.

*

Obelisc: un deget băgat în curul lui Dumnezeu.

*

Război: maximum de acţiune, minimum de sens.

*

Diferenţa între om şi animal? Animalul nu e în pericol de a se transforma în om.

*

Buna părere despre noi înşine – singura convingere în care perseverăm o viaţă întreagă.

*

Merlucius Posthumus, împărat roman. Oceanic şi congelat. Şi tot mai scump în Piaţa Amzei.

*

Internetul? Un gard imens pe care scrie „muie”.

*

Catastrofă ecologică la Bucureşti : NUMĂRUL SCROAFELOR L-A DEPĂŞIT PE AL COPACILOR !

*

Care e diferenţa între oameni şi animale? Animalele sunt frumoase.

*

Corrida: un bou omoară un taur.

*

Oare ce beau peştii când le e sete?

*

De ce iubim pisicile: fiindcă ele nu ling decât cururile proprii.

*

FACEBOOK: Să vorbească şi nea Ion, că şi el e om.

Sfat părintesc adresat lui FACEBOOK: Dacă eşti prost, stai acasă.

*

Să revenim la monarhie, pentru ca poporul să nu mai lingă cururi de activişti şi securişti, ci de prinţi şi prinţese.

*

Nu-ţi mai exhiba complexele, ranchiunele şi mizeriile cotidiene. Actele de paupertate nu sunt diplome nobiliare, să te lauzi cu ele.

*

De Crăciun şi de Paşti, îmi fac datoria conjugală: dau cu aspiratorul. Asta nu-i o chestie s-o facă orice bou. Numai cei cu conştiinţă înaintată, please.

*

Omenirea, speţa omenească? Sper din tot sufletul că Dumnezeu a creat şi chestii mai de doamne-ajută decât asta. Spre binele Creaţiunii Universale.

*

Lumea, populată numai de oameni inteligenţi – iată ceva mai înspăimântător decât orice apocalipsă.

*

Curvă beţivă în tinereţe, bisericoasă şi beţivă la bătrâneţe. Măcar a fost consecventă. Întrucâtva.

*

2014 :

La urma urmei, dacă Dinu Săraru scrie în Adevărul, de ce n-ar publica şi Popescu Dumnezeu în România literară? A avut şi el nişte realizări: să nu uităm că meritul de a-l turba pe Niculae Ceaşcă al nostru, lingându-l frenetic în cur şi astfel făcându-l din prost nebun, e frăţeşte împărţit între două persoane: Adrian Păunescu şi Popescu Dumnezeu.

*

Pagini alese din folclorul dâmboviţean: Nătânga din Şotânga (à propos de „mătărânga”).

*

Să stăm strâmb în statul de drept.

*

Nea Caisă, în rolul principal din Haiducii lui Treimăgari.

*

Împărăţia lui Mucles, a muştelor pe căciulă, pumnului în gură şi a rahatului sub preş.

*

Lichelele care furnizează ideologie unei mari cantităţi de populaţie umană lipsite de discernământ. Eventual, decerebrate.

*

La televizor: nişte graţioase fiinţe cu ţâţe de zece ori mai grele decât propriile lor creiere graţioase.

*

La televizor, în campanie electorală: răcnetul de luptă al Măgarului Clonţos.

Erou de talkshow: mic la stat, sec la sfat şi degrabă mâncătoriu de rahat.

*

Dregători: dreg busuiocul, la TV.

*

Comentariu monden, la TV: vorbe de cloacă.

*

Comentator politic: băşină vehementă.

*

Talk show: fripturişti isterizaţi de inaccesibilitatea fripturii.

*

Caţele certăreţe de pe la talk show-uri, leit ca vrăjitoarele bătrâne de pe meterezele cetăţilor asediate, acum vreo mie de ani, care îşi ridicau fustele, urlând blesteme şi le arătau atacatorilor dedesubturile lor infernale. Nenorociţii care aveau ghinionul de a se afla mai aproape cădeau fulgeraţi - da’ las’ că nici cei de pe metereze n-o duceau mai bine.

*

Nu că la noi n-ar exista şi oameni cinstiţi. Numai că au grijă compatrioţii lor să-i facă pe aceşti minoritari să-şi muşte mâinile pentru ghinionul de a fi aşa. Adică în ne-rând cu lumea.

*

Are fix atâta discernământ cât îi trebuie pentru a bea o sticlă de spirt medicinal şi a orbi din cauza asta. Şi pentru a pune ştampila pe un buletin de vot.

*

Numai votul este universal. Nu şi inteligenţa.

*

Un mare cusur al inteligenţei: nu e niciodată destulă. O mare calitate a prostiei: se găseşte întotdeauna din abundenţă.

*

Copita Destinului

*

CUGETĂRI REGALE

„Nu de talente duce lipsă România, ci de caractere” (Carol I)

„N-am cur destul pentru câţi ar vrea să-l lingă” (Carol II)

*

Dăruind vei dobândi.

Dăruind, de exemplu, o şpagă cumsecade cui de drept, vei dobândi contracte grase. Cu Primăria, cu Ministerul…

*

Dispute, la televizor: e, practic, imposibil să deosebeşti ciobul de oala spartă.

*

E plin audiovizualul nostru de polemici… de pulemici…

*

Monumentele Bucureştiului: uitaţi-vă la ele şi-o să înţelegeţi cum se face că Absurdul s-a născut în România.

*

Un mare boss, cu două secretare care se ţin după el şi notează tot ce spune : una, consoanele şi cealaltă, vocalele.

*

La spartul târgului, dom’ Băsescu pune de-o nouă formaţiune politică. Creştin-democrată, cică. Eu i-aş fi zis, mai degrabă, „partid de stânga-mprejur”.

*

Revista Click: atentat la putoare.

*

Cu luminiţa de la capătul tunelului n-am prea făcut mare lucru. Ceea ce vedem zilnic la televizor e mai curând contrariul, respectiv tunelul de la capătul Luminiţei. În regia artistică a celebrului Radu Mazăre.

*

Boalele zilei : SIDA şi EBolA

*

Pariu & autoiluzie: “Mie nu mi-au murit lăudătorii; ai mei încă nu s-au născut”.

*

În toată istoria omenirii, de când e lumea lume, n-au existat decât două femei cu adevărat frumoase: Nefertiti şi Audrey Hepburn.

*

Nu prea ştia el diferenţa dintre „compozitor” şi „supozitor”, dar tot l-au pus şef la Inspectoratul Judeţean de Cultură.

*

O singură dată s-a dovedit Mircea Dinescu profet: în 1990, când, în replică la o vorbă de-a lui Ion Iliescu à propos de oarece “nobile idealuri”, a zis: “am compromis noi comunismu’, las’ c-o să compromitem şi capitalismu’ !”

După cum veţi binevoi să băgaţi de samă, numai profeţiile sinistre se împlinesc…

*

Capo di tutti cazzi

*

Denumire posibilă pentru un viitor medicament antigripal, expectorant etc.: MUCIFER. (nu încercaţi să mi-o furaţi, am înregistrat-o deja la OSIM).

N.A. - am aflat abia azi că aşa îl cheamă pe fiul (minor) al lui Scaraoschi.

*

Despre labilitatea categoriilor estetice: diferenţa între grotesc şi monumental este, în anumite cazuri, o simplă chestiune de erecţie.

*

L-am respectat. Dar mi-a trecut.

*

Libertatea de gândire este obligatorie în singura şi cea mai bună dintre lumi.

*

1980 :

Îi cerem “omului nou” să nu existe decât de la brâu în sus – şi, în acelaşi timp, să ţină tălpile ferm lipite de pământul său natal.

*

Să vrei de mâncare atunci când ai: libertatea înseamnă înţelegerea necesităţii.

*

La prânz, carnea a fost reprezentată prin delegaţi.

*

Dacă te bagi în tărâţe, faci carieră.

*

Fata de aseară: plinuţă şi anostă ca un ceas deşteptător.

*

Liniştit, deci mort.

*

Până la vârsta pe care-o am, pot spune că am trăit printre picături.

*

Spiritualmente, publicul mediu al cinematografelor arată cam cum arătau, fizic, supravieţuitorii Auschwitz-ului în ziua eliberării lagărului.

*

Paranoia, mania persecuţiei, puteţi să-i spuneţi cum vreţi, dar am impresia că cineva învaţă să şofeze pe un drumeag plin de gropi, cioburi şi cuie, iar noi suntem pneurile.

*

Sunt propria-mi prăpastie.

*

Nici o dezamăgire nu e ultima. Excepţie face numai moartea.

*

1969:

Rămâi aglutinat în balega zidurilor ce au a se opune unui ipotetic, discutabil Gingis Han.

*

A nu ţine seama de instincte este soluţia cea mai puţin raţională.

*

“Exegi monumentum aere perennius”

(Virgilius)

“…căci o anumită banalitate e mai tare ca moartea…”

(Ion Barbu)

*

“Sunt balcanic şi mă mândresc cu asta! Sâc, că voi n-aveţi erizipel!”

*

Unii oameni au raţiuni de a trăi; alţii, mult mai numeroşi, pot invoca scuze pentru că există.

*

Într-atât se păzeau locuitorii Liqueliei să nu se lase „antrenaţi în discuţii”, încât renunţaseră cu totul să mai emită opinii. Orice le-ai fi spus, îţi răspundeau cu citate din articolul de fond al zilei.

*

Numim martiri victimele ale căror chinuri au fost …omologate de către Istorie; celelalte sunt oameni obişnuiţi, de-toată-ziua, oameni de rând.

*

Trebuie să observi că imensa majoritate a oamenilor sunt canalii numai atunci când au ocazia să fie; nu trebuie decât să nu le-o oferi.

*

Important este să înmulţeşti într-atât obligaţiile şi interdicţiile, încât simplul efort de a le memora să nu-i mai permită omului gândirea pe cont propriu.

*

Privite fără dragoste, toate gesturile ce compun dragostea apar drept manifestări de sclavie.

*

Weimar, oraşul lui Goethe. Lângă Buchenwald, orăşelul lui Ilse Koch.

*

1980:

N-ai voie să latri decât la ursul care a trecut de mult. Nu te apuca să crezi în chestia cu “implicarea scriitorului în prezentul său”. E numai pentru vitrină.

*

- Eu am devenit femeie la şaisprezece ani, într-un luminiş de pădure, sub lumina blândă a unui asfinţit de august, spuse visătoare doamna T., fluturându-şi graţios mâna cu unghii lungi.

- Foarte frumos, am zâmbit eu. Poetic.

- Am uitat să vă spun că ei erau cinci.

*

Sala Palatului din Bucureşti. Eu i-aş zice „antecamera morţii”. Fiindcă toţi vin să dea câte un concert în ea pe ultima sută de metri. Toate marile staruri ale anilor 60, 70, 80 i-au tras câte-o cântare pe scena Sălii Palatului în anii 2000. Ascultaţi-mă pe mine, dacă n-ar fi dat colţu’ între timp, venea şi Enrico Carusso.

*

Istoria ? Nişte straturi sedimentare inimaginabil de groase, formate din dejecţii, apăsându-ne definitiv şi irevocabil pe creieri. De aceea iubesc eu America, fiindcă acolo straturile în chestiune sunt mult mai subţiri decât în restul lumii.

*

CAPRA CHIOARĂ S.R.L. - minimarket, bar etc.

Idee de firmă (pictată): capra, cu un petec negru-pirateresc pe un ochi, cu bicorn şi săbiuţă, rânjind cordial, cu un ţap de bere în mână. Mă rog, copită…

*

Un crâmpei din înţelepciunea hindusă, pentru uzul alegătorului dup’ acilea :

ORICUM O SĂ PUI MÂINE ŞTAMPILA, TOT CU PUMNII-N CAP O SĂ-ŢI DAI DUPĂ AIA.

*

1985:

Talent prin voia Organelor

Una e să fii cineva fiindcă eşti – şi alta e să fii cineva fiindcă aşa au hotărât Ăia. E o diferenţă, nu? În primul caz, îi datorezi ceva lui Dumnezeu. În al doilea, doar dumnezeilor ăştia judeţeni…

*

O ştire mortală la băieţii ăştia simpatici (http://www.stiri.com.ro/stire-26625/tratamentul-pentru-cancerul-de-prostata-care-vindeca-9-din-10-pacienti.html) : cică, în Anglia, s-a inventat un aparat care “depistează“ impotenţa masculină. Păi bine, tataie, voi credeţi că e nevoie de o maşinărie pentru asta ? Ia întrebaţi-o pe Lili…

*

Mai nou, tot primesc mail-uri de la o prăvălie cu link-ul PENTRU PAT (cearceafuri, feţe de plapumă etc.) Şi uita-aşa mi-aduc aminte de revista PENTRU PATRIE, de pe timpuri, unde scriau tot soiul de miliţieni şi de legionari reşapaţi. Cum trece timpul, nţâţâţî….

*

Despre “schimbarea domnilor, bucuria proştilor”: ce maniheism, care maniheism… ne aflăm în România, unde antonimul, opusul numelui Belzebut este Scaraoschi…

*

„Interpreta infuzează o notă de tragism performanţei sale, accentuată de coloana sonoră…” (din cronica la un film porno)

*

Vara, pe străzile noastre: fetele şi băieţii umblând cu sticle de apă în mână, ca arabii. Numai că arabii nu folosesc apa aceea pentru băut… ci în scopuri, ca să zic aşa, igienice… în asta constă diferenţa…

*

Doar în spectacolele cu piese zise “de bulevard” mai poţi auzi replici, numai în teatrul bulevardier mai există dialoguri inteligibile. Mainstream-ul, teatrul, vezi Doamne, “major”, constă actualmente în emisia de urlete, râgâieli şi pârţâieli.

*

În Ardeal, printre pretiniile fierbinţi se află la loc de cinste cele dintre poliţaiul/primarul/prefectul român şi mafiotul ungur. Adică, acolo unde politicienii, massmedia şi restul coprofagilor de pe internet se zdrobesc să ne convingă că aste două naţii se duşmănesc de moarte.

*

Cică “a iubit arta şi filozofia”, aşa scrie în necrologul lui. Dar ele pe el ?

*

Când toţi au căpătat lingură, mie mi-au dat furculiţă.

*

Când îmi vine şi mie rândul, vânzătoarea se duce să facă pipi.

*

Când să mă fac şi eu membru de partid, s-a desfiinţat comunismul.

*

2011:

Zulfikar Ali Bhutto, Reza Pahlavi, Saddam Hussein – şi acum, Gadhafi… încă unul care-a dat mâna cu Ceauşescu…

*

Delamort S.R.L., magazin de îmbrăcăminte second hand.

*

Occidentul are înclinaţia asta cam zoofilă, de a se lăsa stăpânit de animale, aşa că degeaba daţi vina pe comunişti pentru asta… cum o chema pe aia cu taurul? Nu Europa?

*

Sufleu de caracatiţă, apud Sanda Marin: luaţi o caracatiţă apetisantă şi suflaţi-i în fund.

*

Opinie publică: atunci când e aceeaşi cu a mea.

Prejudecăţi şi superstiţii de-ale mulţimii tâmpe: atunci când nu e.

*

E şi el un fel de rege Midas: transformă în căcat tot ce atinge.

*

CORECTITUDINE POLITICĂ

Să le purtăm de grijă persoanelor cu dizabilităţi : locurile la Facultatea de Belle Arte vor fi rezervate în proporţie de 10% candidaţilor nevăzători.

*

Experienţele şi copiii se fac personal.

*

Revista literară Ficţiunea & Micţiunea

*

Revista săptămânală Boul şucărit – organ de opinie & atitudine

*

Revista Enuresis

*

Site-ul Urocultura

*

Promisiunile făcute unui copil şi unui duşman trebuie neapărat ţinute, aşa m-a învăţat o veche prietenă, acum vreo patruzeci de ani. Ce pot să zic ? În orice caz, mi-am dat osteneala, în ambele situaţii…

*

Miştocăreala tipic bucureşteană ajunge la suprarealism în momentele-i de graţie.

*

Cuvântul “experienţă” este un alt nume dat “învăţăturii de minte”.

*

Pacea şi seninătatea care domnesc într-o locuinţă prevăzută cu două grupuri sanitare.

*

Matracuci de la Tecuci. Şi gealaţi din Afumaţi.

*

AMINTIRI DESPRE CEAUŞESCU :

Pentru mine, animăluţ mic şi prost, viaţa e grea fără Jupânu’. Viaţa pe cont propriu înseamnă răspunderi şi riscuri, iar asta cere creier. Eu n-am alt creier decât pe al turmei din care fac parte.

*

Actor: neserios, în ipostaza boemă şi cabotină; sinistru, în cea mic burgheză, aşezată, gospodăroasă.

*

Spectacolul a fost realizat în regie colectivă: cică n-ajungea o bâtă la un car de oale.

*

Cabotin: i se pot citi pe faţă toate calităţile pe care nu le posedă.

*

Critic intransigent: “Capodoperă se numeşte acea creaţie căreia i se pot afla, eventual, şi unele mici cusururi; produs de serie este acela căruia nu merită nici măcar să i le cauţi”.

*

Dilemă: oare între infatuarea agresivă a tinereţii şi manierismul bătrâneţii mai e loc şi pentru altceva?

*

Dramă: singura dramă reală e inadecvarea la mediu; restul e teatru.

*

Istoria literaturii dramatice: e un autor atât de celebru, încât nici nu e nevoie să-l citeşti.

*

Materia teatrului o constituie, cu prioritate aproape exclusivă, viaţa socială. Conchidem, deci, că teatrul este o aglomerare de fapte abominabile şi sordide.

*

Bucureştean: persoană capabilă să pronunţe “premieră” (cu accent franţuzesc) “pă ţară”.

*

Egoismul masculin şi indiferenţa, care fac suportabile relaţiile interumane; devotamentul şi interesul feminin faţă de aproapele nostru, care le fac insuportabile.

*

Celui ce nu stăpâneşte nimic nu-i rămâne decât să se stăpânească.

*

Tot mai des dragostea devine o alianţă împotriva întunericului şi singurătăţii.

*

Sunt atât de rare împrejurările când oamenii îşi leapădă ipocrizia şi devin în oarecare măsură sinceri, încât e revoltător că tocmai atunci se apucă să facă literatură.

*

Sunt un om slab. Nu-mi rămâne, aşadar, decât să profit de toate avantajele ce decurg din această situaţie.

*

Electorală: Nu-l alegeţi pe cel mai prost, pe considerentul că , fiind mai prost ca voi, n-o să vă fure şi înşele. Veţi constata că o să vă jefuiască la fel ca orice hoţ de meserie. Funcţia creează organul.

*

Altă electorală: Bonjur, naţiune, votează-i pe viitorii tăi parteneri de fotbal: adică, ei vor da cu piciorul, iar tu vei fi mingea.

*

Cică şi balenele se sinucid. Omul nu este, deci, singurul animal disperat, el este doar creatura cu crizele de pesimism cele mai frecvente: Sodoma şi Gomora, Iona, Nero, milenarismul, Blaise Pascal, apocalipsa, Samuel Beckett etc. Iar când apare un Goethe, acela e făcut mai curând din paiete şi cenuşă presată decât din carne şi sânge, ca noi, ceilalţi, oamenii normali.

*

Optimismul trebuie să-şi impună a fi decent, rezervat, fie şi numai pentru a nu concura cu contrariul său, care-şi poate permite orice supralicitare, cu prea puţin risc de a greşi.

*

1997 :

Pe de altă parte, nu e bine nici să fii pesimist cu consecvenţă mecanică; pentru că, de-o pildă, dacă un anumit lucru nu a ieşit chiar atât de rău cum prevedeai că o să iasă, te-ai putea trezi îndemnat să consideri afacerea cu pricina drept o realizare şi să aplauzi cu entuziasm o catastrofă mai mică decât cea scontată. Cam cum face Guvernul, când ne anunţă că inflaţia n-a fost decât de 42,09%, anul ăsta.

*

Uneori, când mi se fac confidenţe, am impresia că sunt luat drept o gură de canal, capabilă să înghită orice.

*

1981 :

Socialism înseamnă luptă împotriva calităţii.

*

1983 :

Ce s-a pierdut e bun pierdut. Ce se câştigă e vremelnic.

*

1987 :

Am trăit dintotdeauna în colectivităţi unde frica de gura lumii, de Serviciul Personal şi de serviciile de supraveghere discretă a opiniilor ţinea locul oricărei preocupări morale. Am trăit, cu alte cuvinte, printre oameni aşezaţi, adică printre nişte canalii, în majoritatea cazurilor, ireproşabile.

*

Trebuie să ne repetăm într-una că suntem oameni nu fiindcă acest lucru ar fi pe de-a-ntregul adevărat, ci pentru că, altfel, ne-am reîntoarce prea curând în animalitatea noastră natală.

*

Putem conta uneori şi pe partea generoasă, dezinteresată din om. O vanitate exagerată (la fel de bine ca şi sechelele unei meningite din copilărie) poate determina câteodată o comportare altruistă.

*

Niciodată nu s-au întemeiat convingerile pe raţionament; raţiunea este dubitativă, după cum bine se ştie. Jumătăţile de gânduri, sferturile de idei, iluminarea epileptică (ori oligofrenă?), lozincile sonore, lipsite de orice sens, însă repetate în permanenţă, toate astea fac să rezulte convingerile solide, capabile să înfrunte veacurile cu prostia lor de bronz.

*

1990 :

Pe bulevardele Bucureştiului defilează nişte scoţieni simpatici, cu fustiţe şi cimpoaie. Mai bine mai târziu decât niciodată: ai noştri îi aşteptau acum 45 de ani, în fruntea regimentelor de Highlanders.

*

Cca 500 î.Chr./cca 1992 d.Chr. :

Trecătorule, du-te şi spune Spartei că noi am făcut aici suprema jertfă. Şi n-am observat chestia asta decât mult mai târziu. Şi atunci, am constatat că nu folosise la nimic. Trecătorule, du-te şi spune Spartei că noi am făcut aici un mic şeptic.

*

În materie de prostie, recordurile nu au viaţă lungă.

*

Am impresia că ne dovedim oameni tocmai prin ceea ce scapă raţiunii: privim cu oroare pe cel care a ucis, chiar dacă tribunalul îl achită.

*

Răutate, josnicie, prostie: iată o alianţă puternică. Cea mai puternică. De-o vârstă cu omenirea şi urmând să piară doar odată cu ea.

*

Avea sânii tari, vorba cântecului, “ca de piatră” – şi un intelect ascetic, adică hrănit cu mai nimica: o mânăstire săpată în stâncă, ce mai încoa’ şi-ncolo.

*

Cu juvăţul petrecut în jurul gâtului, Villon încercă un vag sentiment de frustrare.

*

Auzi nume: Labă Ion. Figura pe o listă de procese penale.

*

Într-o lume ipocrită, cinismul nu poate fi decât simpatic – ca orice lucru care ţine într-o măsură oarecare de adevăr.

*

Am ajuns să detest până şi natura, din moment ce şi ea e guvernată de legi.

*

Minciuni operante şi adevăruri sterile – oare între ele ne vom mişca de-a pururi?

*

1994 :

Iubite cetitoriule, ştii de ce trebuie să devii comunist acum? Fiindcă actualii capitalişti sunt comuniştii de ieri. Iubite cetitoriule, te sfătuiesc să intri în ilegalitate.

*

Rezultatul invenţiilor unui mitoman este, în cele din urmă şi fatalmente, adevărul; rezultatul unui efort de propagandă este Istoria.

*

Pe culmile Raţiunii, acolo unde logica ajunge să se numească paradox şi sinucidere.

*

Texte… textişoare… textuleţe… texticole…

*

1985 :

La douăzeci de ani, credeam că îl iubesc pe Malraux fiindcă a fost un revoluţionar şi un apostol; acum, ştiu că l-am iubit pentru că a scris nişte palpitante romane de aventuri.

*

Ce glumă nesărată, apariţia omului în Univers! Ce paradox ieftin, o existenţă finită împovărată cu conştiinţa infinitului!

*

A nous la liberté! Et sa mère aussi.

*

Să împărtăşeşti prejudecăţile interlocutorului, iată superlativul comunicării interumane.

*

Inscripţie genială pe un mormânt din Schei, la Braşov: Aici zace Ioan Căcîş, proprietar taxi auto. În veci nu te vom uita, jalnica familie.

*

Datoria prostului este să devină mai deştept; iar a deşteptului, să nu uite că posedă coloană vertebrală.

*

Weltanschauung? Eu am două: unul festiv, sublim, generos, optimist, pentru momentele norocoase – iar celălalt, despre care nici nu face să vorbesc, demn de orice canalie, pentru zilele când trebuie să-mi plătesc întreţinerea şi n-am cu ce.

*

1979 :

Mă aflu, împreună cu doi prieteni, într-o librărie cu autoservire din Timişoara. La ieşirea dintre rafturi, o tânără vânzătoare ţine morţiş să arunce o privire în geanta unuia dintre prietenii mei.

- Pe când, percheziţia corporală? întreabă, suav şi inocent, celălalt, gândind, bag seama, să-şi etaleze impozanta musculatură.

- Râdeţi, râdeţi, dar nu ştiţi dumneavoastră cum fură intelectualii! îi răspunde fata.

*

1999 :

Bâlbă epocală într-o emisiune a Televiziunii Române: moderatoarea talk show-ului la care iau parte câţiva oameni de litere vrea să spună “să luăm, de pildă, cazul dumneavoastră”. Şi se aude: “să luăm de pizdă calu’ dumneavoastră”. Distinşii invitaţi dau în bâlbâială, dar ea nu realizează ce-a spus şi continuă cu aplomb neştirbit.

*

1984

Este absolut inutil să ne întrebăm dacă autorul este sau nu blazat, sceptic, cinic; întrebarea serioasă este dacă realitatea în care el trăieşte şi pe care vrea să o cuprindă permite, în general şi la un moment dat, vreun alt fel de viziune. Întotdeauna, motivaţiile cinicului sunt mai îndreptăţite decât ale farfaralei optimiste. Niciodată cinicul nu profită, la modul vulgar, direct-material, de atitudinea sa; întotdeauna, optimistul profesionist profită – în modul de mai sus – de pornirea sa altruistă de a ne ferici cu vorbe.

*

Scrisul nu are o realitate propriu zisă, o adevărată existenţă. Însă, spre deosebire de existenţa adevărată, reală, el are sens, sau se raportează – fie şi à rebours – la un sens. Într-un roman, chiar şi atunci când subiect e tocmai absurdul realităţii înconjurătoare, lucrurile se petrec întotdeauna ca şi cum undeva, cumva, ar exista un sens, fie şi inaccesibil nouă. Nu există scris fără cheie de boltă.

*

Mângâiere sufletească… cârpă udă pe creier… ceva de genul ăsta.

*

Nu e nevoie să-i dezbraci pe actori; pentru a sugera o profundă intimitate, ajunge o ţigare fumată în doi.

*

Prin intermediul tranzacţiei, de la troc şi până la creditele pe termen lung, oamenii au putut simţi, uneori, că legăturile ce-i ţin laolaltă (vita communis maxima crux) pot fi şi profitabile; justiţia şi instituţiile ei le-au demonstrat mai întotdeauna că nu au decât de pierdut apelând la ele. Omul nu e făcut pentru principii; absenţa lor îi este benefică. Compromisul este singura ciorbă în care Umanitatea poate pluti fără să se înnece.

*

Într-un părculeţ dintre blocuri, unul îşi dresează copilul să facă aport. Îi aruncă un beţigaş, pe care puştiul (de un an jumătate sau doi, mi se pare) i-l aduce înapoi fericit, în goana mare. Omul este o fiinţă educabilă. Nu singura, de altfel.

*

Găsesc că Duhul Sfânt a dat dovadă de un remarcabil prost gust întrupându-se obstinat în epileptici.

*

1969

Ţara arde şi baba se piaptănă? …Păi, tocmai de-aia o şi face, ca să nu băgăm noi de seamă incendiul! Asta, aşa, ca să nu se producă panică, mă-nţelegi…

*

1970

…trăindu-şi, fiecare, întru altceva…

*

Fetiţa cu chibrituri, ce Kitsch lacrimogen ! Ce poveste demodată, despre care n-aş îndrăzni să aduc vorba – de n-ar fi fost băieţaşul cu baterii de ceas, vânăt de foame şi de frig, pe care l-am văzut ieri, în zloată, pe trotuar… Ce-ar fi să scriu o carte, Andersen, contemporanul nostru?

*

Ce e viaţa ? Foarte simplu! Imaginaţi-vă că vă aflaţi la mare înălţime, agăţat cu palmele goale de o sârmă subţire şi tăioasă, străbătută, din când în când, de câte-o descărcare electrică de înaltă tensiune.

*

1999 :

Chiar că nu înţeleg de ce s-or fi hârâind românii şi ungurii în halul ăsta. Aceste două popoare au multe trăsături asemănătoare, ba de-a dreptul identice. Uite, de pildă, ambele au câte-un “poet naţional”, pe Eminescu şi Petöffi. Unul se numea Eminovici, iar celălalt, Petrovics (se pronunţă “Petrovici”) – şi ambii mâncau străini pe pâine la micul dejun, primul, de preferinţă, evrei, iar celălalt, români. Fiind, nu-i aşa, de la sine înţeles că fiecare dintre ei era, etniceşte, cel mai pur din ţara sa, iar cine nu e pur trebuie făcut chiftele.

*

Mentalitate: chestia care, fără să gândească, hotărăşte în locul tău, cel care nu eşti obişnuit să gândeşti. Moştenire lăsată ţie de mulţimile care, timp de milenii, n-au gândit nici măcar o clipă, fiindcă “nu se cade”. Sau fiindcă totul se află gata scris în Cartea Sfântă. Sau fiindcă se supără naşu’.

*

J. S. Bach este singura dovadă a existenţei lui Dumnezeu. Vorbesc de Dumnezeul omului civilizat, a cărui rugăciune este interioară, lipsită de semne aparente – spre deosebire de a celorlalte primate, care i se adresează în turmă ori în haită. Pentru ele, trăirea mistică rezidă în senzaţia încercată prin frecarea posteriorului de burta celuilalt, la înghesuială.

*

Omul există spre a înfrânge realitatea; el este astfel construit încât nu poate să nu tindă către aceasta. În ce o priveşte, realitatea este astfel făcută încât să nu poată fi înfrântă.

*

Există legi ? Desigur, dar numai pentru cine vrea să ţină seamă de ele – sau nu poate altfel.

*

1992 :

Iugoslavia: tribul cu şase degete la piciorul stâng s-a ridicat, cu topoare şi măciuci, împotriva tribului cu şapte degete la mâna dreaptă, pe motiv că acesta din urmă e o turmă de monştri.

*

Homo homini herpes

*

Europeanul a inventat non-contactul. Dacă primitivii comunică epidermic, atimgându-se, dacă ei se exprimă în mare măsură prin limbajul gestual – mângâieri, atingeri ale diferitelor părţi ale corpului în funcţie de ce anume vor să exprime, frecarea frunţilor, a nasurilor, pumni în cap etc. – europeanul, omul generalităţii abstracte, cel care, când vrea să spună “găină” la plural, nu zice “găină-găină”, ci “găini”, a inventat utilizarea exclusivă a limbajului verbal. Toate, inclusiv multcomentata sa incomunicabilitate contemporană, de aici vin, de la evitarea contactului fizic, pe care el l-a rezervat aproape în exclusivitate boxului şi domeniului erotic. Cred că, din acelaşi motiv, el este şi inventatorul armelor de foc.

*

Căldură mare… am băut whisky on the rocks… trăiască Dumnezeu c-a inventat gheaţa…

*

- Alo, Dumnezeu?

- Nu-i acasă. Reveniţi, vă rog, mileniul viitor.

*

Discuţia despre credinţă şi ateism este lucrul cel mai inutil din lume. Pentru că, indiferent că l-a făcut cineva sau că fiinţează aşa, de capul lui, fără aprobare de la cineva, Universul există. Asta-i tot. Cerul înstelat se află oricum deasupra mea, fie că Legea Morală e în mine, sau în troacă.

*

Nu mă rog. Încerc să mă descurc singur.

*

Despre apelurile telefonice: pe fix, eşti sunat, de regulă, când stai pe closet; pe mobil, atunci când te afli într-un WC public şi în mâna cealaltă ţii o servietă.

*

1980 :

S-ar zice că numărul de pumni în cap şi de gloanţe ce zbârnâie într-un film este invers proporţional cu numărul de centimetri în care se exprimă înălţimea scenaristului.

*

JaJa: Jarcaleţi şi Jagardele.

JaJaJaJa: Japiţe, Janghine, Jagardele, Jarcaleţi.

*

Pantalonii mei au început să facă riduri. De altfel, şi proprietarul lor e destul de şifonat.

*

Acum câţiva ani, se purtau cămăşile cu dungi verticale şi arătam cu toţii ca nişte gândaci de Colorado; acum sunt la modă dungile orizontale – şi am început să aducem a omizi.

*

Niciodată să nu te minimalizezi: ar fi singura ocazie când lumea te-ar crede pe cuvânt.

*

Făt Frumos îi făgădui armăsarului său că-l va ospăta cu miez de nucă. De unde deducem că Făt Frumos era miliardar.

*

Reportaj monden: “Invitat la Balul Stelelor, Superman lichidă o litruţă de slănină cu ceapă şi brânză, dădu pe gât o halbă cu ţuică de Argeş şi, în încheierea lucrărilor, îşi aprinse o Mărăşească. Apoi, îşi şterse buzele cu dosul palmei şi o sărută temeinic pe Miss Universe, care îl adulmeca, topită de emoţie.”

*

Opinii despre viaţa conjugală

Mike Tyson: “Nu mi-am bătut niciodată nevasta. I-am promis numai.”

*

1976 :

Incompetenţa e singurul lucru cu adevărat monumental în acest grandios film istoric cu mii de figuranţi.

*

Numai geniul poate suplini lipsa de talent; îndemânarea nu face decât să o agraveze până la penibil.

*

- Ca să vezi până unde poate să ajungă ticăloşia omenească!

- Deocamdată, până prin preajma lui Jupiter, doamnă. Cu ajutorul unei sonde spaţiale.

*

Somnul monştrilor naşte raţiune?

*

Decât să devin o personalitate dubioasă, mai bine rămân ce-am fost: o personificare a dubiului.

*

Medicii au stabilit că nimic nu se potriveşte mai bine misiunii de procuror decât o mică nevroză sexuală.

*

1973 :

„…care va interpreta cântecul Dor de marinar pentru salariaţii Întreprinderii de Morărit şi Panificaţie din Râmnicu Sărat…” (dintr-o emisiune radiofonică).

*

2004 :

Ziarele scriu despre un urs de prin Statele Unite care s-a prins că portbagajele turiştilor dintr-un camping conţin o grămadă de cutii de bere – şi a procedat în consecinţă: le-a spart oamenilor maşinile şi le-a băut berea. Ca atare, a adormit, beat mort, chiar la locul infracţiunii, de unde l-a luat poliţia pe sus, ca să-l ducă undeva, într-o zonă mai lipsită de turişti. Nu încape îndoială: beat ca un porc, ursulică era de-a dreptul uman.

*

Recitind Doctor Faustus, nimeresc peste un amănunt nostim: cică una dintre multele porecle date diavolului, în folclorul nemţesc de pe vremea lui Martin Luther, era “Domnul Zice Şi Nu Face”. Cu alte cuvinte, pe Necuratul îl recunoşti prin aceea că e campionul mincinoşilor, că e un individ neserios (o hahaleră, am spune noi) şi un escroc, pe care “nu te poţi baza”. Şi mă apuc să cuget că, dacă aşa stau lucrurile, rezultă că aproape toţi cei cu care am de-a face, zi de zi, sunt nişte diavoli şi că domiciliez în centrul infernului, cum s-ar zice.

*

Idee publicitară pentru industria produselor lactate: ambalaje pentru unt, cu denumirea Last Tango in Paris şi cu poza lui Marlon Brando.

*

Imun(d)itate parlamentară

*

Vorbă de alint în autobuz R.A.T.B. (Regia Autonomă de Transport Bucureşti): “japiţucă mică”.

*

1996 :

Agenţiile de presă transmit că, într-un orăşel german, cu ocazia săpăturilor pentru instalarea unor ţevi de canalizare, este descoperit un schelet omenesc care se dovedeşte a fi zăcut acolo de pe vremea când localitatea era ocupată de armata Romei imperiale. Între coastele sale se află, însă, înfiptă o mică bombă de aviaţie, neexplodată, din al doilea război mondial, când orăşelul a fost vizitat de avioanele aliaţilor. Iată că epocile istorice se întâlnesc. Ba se mai şi intersectează, după cum se vede.

*

2002 :

Conversaţii cu cotoiul Jimmy: când sunt bine dispus, îl iau cu “măi, dragă”. Când nu, cu “măi, animalule”.

*

Nu s-a mai trezit din beţie încă din adolescenţă, aşa că nici n-a observat cum au trecut peste el cei patruzecişicinci de ani de comunism.

*

2005 :

Associated Press relatează că Scorpionii Roşii, infanteriştii români din Irak, l-au arestat pe Ossama bin Laden şi l-au transportat urgent la Bucureşti. După 24 de ore de detenţie la sediul Inspectoratului General al Poliţiei, el a fost eliberat ca urmare a unui ordin semnat de un procuror de la Sectorul 5, pentru „lipsă de procedură”. Procurorul în cauză a fost, la rândul său, arestat de către Parchetul Naţional Anticorupţie, fiind eliberat de abia după o săptămână, din lipsă de probe.

*

1987 :

„Tunuri în loc de unt!” le-a spus Hitler nemţilor, în 1933, când a pornit reînarmarea Germaniei. „Şi tunuri şi unt!” le-a spus Reagan americanilor, prin 1980, când a dat verde Războiului Stelelor. „Nici tunuri, nici unt!” ne spune nouă Pingelică – şi pune la cale un „grandios marş pentru dezarmare” pe bulevardul Magheru.

*

A te extazia de Brâncuşi, cât timp există Paciurea, ce nonsens! Cum poate fi cineva persan?

*

Cooperativa de Ajutor Reciproc Ţine-te de mine ca să cazi mai bine.

*

Eu câştig doar atunci când banul cade pe muche.

*

Singurul comentariu pertinent referitor la talkshow-uri l-am auzit din gura unei bătrâne de la ţară: Auzi, mamă, dacă ăştia doi au atâtea de vorbit, de ce nu se duc, mamă, acasă la ei să stea de vorbă?

*

In God we trust. God trusts in us?

*

Epitaful lumii noastre va suna astfel: Aici zace Civilizaţia. Ea a pierit fiindcă n-a avut curajul de a-şi folosi puterea împotriva sălbaticilor.

Epitaful planetei Terra va suna astfel: Viaţa pe această planetă a fost nimicită de puterea Civilizaţiei.

*

Totul se copiază, totul se plagiază, totul se contraface: de la ţigările, chipurile, Marlboro la aşa zisele ţoale Armani şi la lucrarea de doctorat a lui Puie Monta.

*

„Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor va fi Împărăţia Cerurilor”. Dacă aşa stau lucrurile, să mă ferească Dumnezeu s-ajung acolo. Destul am tot avut parte de ei pe-aici.

*

Scandalurile, la Bucureşti, sunt ca nişte bombe aruncate pe fundul unor latrine de campanie: nu omoară pe nimeni, chiar dacă-i umplu de rahat pe toţi.

*

Cele o mie de tancuri T34 din remiza de pe deal, care n-ar fi putut fi, în nici un caz, folosite în vreun război, fiind mult prea debile pentru armele antitanc din anii 1966-68, când am făcut eu armata la unul dintre cele două regimente de T55 din orăşelul acela ardelenesc cu douăzeci-treizeci de mii de locuitori, dar care erau păstrate acolo, în conservare, adică gata de a fi puse în mişcare într-o oră sau două – ghici pentru ce ? (ca să le uşurez viaţa cititorilor mei candizi, reamintesc că asta se întâmpla la zece ani după contrarevoluţia de la Budapesta…)

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (39)

Monday, December 22nd, 2014

De ce iubim pisicile: fiindcă ele nu ling decât cururile proprii.

*

Într-o postare pe Facebook, un tânăr scriitor de curând desantat în Capitală de undeva de prin nordul ţării, strecoară uşurel ideea că n-a fost chiar aşa rău pe vremea lui Ceauşescu.

“Viața cotidiană … nu era deloc absurdă, kafkiană, coșmarescă, apocaliptică, așa cum apare ea în reprezentările artistice, jurnalistice, didactice sau legale”, zice el.

Sigur că nu era, îi răspund eu - pentru o mare parte a populaţiei, angajată în structurile de putere, ca tartori (administraţie publică, Miliţie, Securitate, Justiţie, Procuratură etc.), ori vătafi şi trepăduşi (şefuţi locali gen preşedinţi de C.A.P., turnători etc.) Ca şi, de altfel, pentru Talpa Ţării, pentru ţărănimea din moşi strămoşi atât de săracă şi oropsită încât perspectiva unui codru de pâine şi a unui acoperiş negăurit deasupra capului i se părea paradisiacă. (Am văzut cu ochii mei, într-un cămin de nefamilişti al unei întreprinderi bucureştene, o familie de moldoveni, opt suflete, trăind într-o aşazisă garsonieră de cca 10 metri pătraţi, fără baie şi bucătărie proprii. Aerul era cald şi umed ca într-o etuvă împuţită, nu se putea respira, dar ei erau fericiţi că puteau folosi pe gratis un reşou electric improvizat. Şi nu aeriseau fiindcă aveau un copil de câteva luni acolo. Singurul care aducea un ban în casă era capul familiei, muncitor necalificat la uzina aia. Mâncau mai ales pâine, iar copilului îi dădeau mult ceai.) Nu m-aş mira ca oamenii din paranteza asta, dacă mai trăiesc, să plângă acum după vremurile alea - la unison cu pensionarii M.A.I. cu pensii de cinci-zece mii de lei noi. Paradoxul lagărului de concentrare socialist, ce să-i faci…

*

Spiritualitatea orientală (cea hindusă, în primul rând) se bazează pe o cu totul altă înţelegere a sexualităţii decât a noastră, a europenilor iudeo-creştini, care l-a călcat pe nervi pe Nietzsche.

Hinduşii au fost scutiţi de influenţa stupidă a “gândirii” unor ciobani nespălaţi de prin Peninsula Arabică pentru care tot ce era mai jos de brâu venea de la Forţele Răului.

…Şi s-ar putea să existe acum, la sfârşitul Civilizaţiei, oameni cărora pasiunea obsesivă pentru o filosofie sau religie oarecare să le pară cam de aceeaşi natură (sau de aceeaşi importanţă ori îndreptăţire ontologică) cu obsesia sexuală… şi e tot mai greu să-i lămureşti pe aceşti neo-păgâni că nu-i adevărat, că n-au dreptate… vom mai vedea dacă, ulterior, ei vor deveni hitlerişti, cum s-a mai întâmplat… sau vreun alt soi de antiumanişti…

*

29 decembrie 2014: pe şoselele Patriei, vizibilitate sub 30 de metri, din cauza ninsorii abundente. Nici lupul nu te mai vede, să te halească. Potrivit tradiţiilor milenare, Râmnicu-Sărat e iarăşi izolat din cauza viscolului.

*

FACEBOOK: Să vorbească şi nea Ion, că şi el e om.

Sfat părintesc adresat lui FACEBOOK: Dacă eşti prost, stai acasă.

*

Să revenim la monarhie, pentru ca poporul să nu mai lingă cururi de activişti şi securişti, ci de prinţi şi prinţese.

*

Adevăr: totalitatea acelor lucruri care nu ne convin şi nu ne fac nici o plăcere.

*

Realitate: rahatul în care-l bagi pe pisoi cu botul, în scop educativ.

*

Dumnezeu: o persoană cu merite incontestabile. Păcat, însă, că şi-a dat cu firma-n cap fabricând speţa omenească. Mai bine se oprea la orangutani. Ăia sunt vegetarieni şi haioşi.

*

Nu-ţi mai exhiba complexele, ranchiunele şi mizeriile cotidiene. Actele de paupertate nu sunt diplome nobiliare, să te lauzi cu ele.

*

De Crăciun şi de Paşti, îmi fac datoria conjugală: dau cu aspiratorul. Asta nu-i o chestie s-o facă orice bou. Numai cei cu conştiinţă înaintată, please.

*

Omenirea, speţa omenească? Sper din tot sufletul că Dumnezeu a creat şi chestii mai de doamne-ajută decât asta. Spre binele Creaţiunii Universale.

*

Lumea, populată numai de oameni inteligenţi – iată ceva mai înspăimântător decât orice apocalipsă.

*

Curvă beţivă în tinereţe, bisericoasă şi beţivă la bătrâneţe. Măcar a fost consecventă. Întrucâtva.


21.12.2014:

PRIMELE IMPRESII

la ceremonia de înscăunare a preşedintelui Johannis,

aşa cum s-a văzut ea la televizor

*

Constatare stupefiantă (sau nu prea, pentru cine s-a mai învârtit printre ei): cei de faţă – şi aţi văzut cine au fost aceia – nu cunosc, sau nu vor a cunoaşte codul manierelor elegante. Adică: cel bătrân întinde mâna celui tânăr, superiorul – inferiorului etc. În această solemnă împrejurare, filmată cu răutăcioasă acribie de operatorii tv, se întâmplă invariabil invers. Iar prinţul Maulbeerbaum (sau Mulberry, pentru fanii din judeţul său natal) dă mâna cu toată lumea stând aşezat. Nu s-o fi găsit nimeni să-i spună “Alteţă, rămâi în picioare până se aşează toată lumea, ca să eviţi ridicatul în picioare din trei în trei secunde”?

*

‘Teligentu’ de la RomâniaTV zicând că patriarhul “i-a oferit binecuvântarea” noului preşedinte. Păi atunci - Doamne apără şi păzeşte!

*

La 13:03, ora locală, la TV Antena3, Bogdan Ficeac comentează faptul că, în faţa palatului Cotroceni, se află două grupuri de manifestanţi gălăgioşi, unii care vor să-şi ia rămas bun de la ex-preşedintele Băsescu, aclamându-l şi alţii, care-au venit să-l huiduie la plecare. Nţâţâţî, face compătimitor Ficeac, uitaţi-vă ce-a făcut Băsescu ăsta, cum a reuşit el să-i învrăjbească pe oameni unii împotriva altora…

Eu zic că asta e chiar culmea tupeului, a funiei în casa spânzuratului – ca Antena3 să aducă vorba de învrăjbirea oamenilor… bă, vouă chiar nu vă e ruşine de nimeni şi de nimic?

*

Abia aştept să-l mai aud o dată pe Ponta zicând că el nu e sluga/iobagul lui Johannis.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

CASE DIN BUCUREŞTI poveste de D.P.

Thursday, December 18th, 2014

Fănucă, Fănel, Fane, iar în ultimii ani, Stef. Pe Facebook se prezintă Steve.

Fănucă, în şcoala primară din satul lui de lângă Videle, apoi Fănel, pe vremea când lucra la Turbomecanica, în Militari, ca mecanic de întreţinere, apoi Fane Mutu, pentru colegii lui de la subingineri-seral, în anii optzeci (fiindcă la nici un seminar din cele câteva la care fusese prezent, nu scosese vreo vorbă). Şi în sfârşit, Stef, după optzecişinouă, de când intrase în politică.

Faptul că fusese membru al Partidului Comunist Român n-avea nici o legătură cu politica, era un simplu accident, ceva ca un punct pe un desen făcut din puncte de către o imprimantă cu ace. Eram doar un amărât care ridica mâna, prin şedinţe, îşi zice el, atunci când i se-ntâmplă, rar, să se gândească la anii tinereţii lui.

Aveam origine sănătoasă, de aia m-au primit în partid şi mi-au dat apartament de două camere – comandate – în Berceni, dar şef nu mă făceau nici de-al dracu’, şefi erau numa’ ăi cu pile multe, sau, în cel mai rău caz, băieţii cu carte. Şi cu origine, sigur.

El nu era tocmai un „băiat cu carte”, deşi făcuse TCM-ul la seral. Licenţa nu şi-o luase, nici la vremea ei, în 1988 şi nici după aceea.

…Căci lucrurile o luau repejor la vale, iar la 22 decembrie 1989, s-a întâmplat ceea ce toată lumea bănuia, sau spera că o să se întâmple. Cariera politică a lui Fane a început în ziua aceea, când, în zori, toată suflarea din Turbomecanica se afla adunată în curte, iar secretarul de partid şi încă vreo câţiva inşi pe care nu-i cunoştea făceau ordine pe acolo.

Secretarul de partid pe întreprindere îl ştia doar din vedere, de la şedinţe. În zarva şi agitaţia de după nebunia din ziua precedentă (curtea era plină de fluturaşii aruncaţi din elicopter care le spuneau oamenilor să stea liniştiţi în casele lor, să nu pună botul la provocări şi să-i denunţe pe huligani, iar oamenii şuşoteau că în centru, la Universitate, a fost masacru, că mii de morţi zac pe străzi), l-a fixat o clipă şi i-a făcut semn să se apropie.

- Tovarăşu’…

- Ştefan, Oprea Ştefan, s-a grăbit el să-l ajute.

- Tov Oprea, uite despre ce-i vorba: mergem în centru, la Universitate. Ordonat, încolonaţi, cu steaguri. O să conduci coloana de colo. Du-te la poartă, ia câteva steaguri şi dă-le la oameni. Pornim în cinci minute. Se cântă Deşteaptă-te române. …Auzi… ia stai puţin… Ce-ai aici? Ai fost la pârnaie?

Secretarul îl apucase de mâna stângă şi se aplecase asupra ei, s-o vadă mai bine.

Ştefan Oprea avea tatuat pe dosul palmei stângi, între degetul mare şi arătător, cinci puncte, aşezate în forma cinciului de pe zaruri.

Etnologii şi sociologii din ziua de azi, tobă de carte şi foc de deştepţi, numesc „cultură” o mulţime de lucruri – printre care, şi folclorul hoţilor de buzunare. Ei bine, în cultura acestora, cinciul cu pricina, tatuat cu albastru mereu în acelaşi loc de pe mâna stângă, este semnul conspirativ al breslei subtile a subtilizatorilor de portofele. Există o lucrare a unei cercetătoare britanice în care se arată că pictograma în chestiune e de origine chineză şi simbolizează inteligenţa superioară a iniţiaţilor.

Dumnezeu ştie de unde avea secretarul de partid atâta cultură, de ştia el că ştampila aceea ţi-o pune pe piele numai instituţia de învăţământ superior numită Bulău. Dar, în tensiunea şi precipitarea momentului, lucrul ăsta nu mai avea nici o importanţă.

- Auzi… ia de la careva nişte mănuşi, i-a zis el lui Ştefan.

De altfel, exact acelaşi lucru i l-a spus, în iarna lui nouăzecişipatru, şeful lui de la partid, în timp ce aşteptau împreună, la aeroport, sosirea unei delegaţii din Iordania. Până ce, sătul să-l întrebe toţi proştii ce-i aia şi să-i tot atragă atenţia, a început să se intereseze şi în cele din urmă, a plătit o căciulă de bani unui dermatolog care-i promisese că-i scoate porcăria aceea de pe piele, fără urme. Urmă a rămas, şi încă cum, arăta ca o arsură cicatrizată aiurea, dar cel puţin, marca de şuţ dispăruse.

Se simţea nedreptăţit, păcălit: o fi ăla semnul hoţilor de buzunare, dar el habar n-avea de asta atunci când l-a lăsat pe individ să-i tatueze cele cinci puncte. Nici nu-şi mai aducea aminte cine-a fost tipul, în orice caz, lucra în altă secţie din Turbomecanica. Iar lui îi spusese că-i semn de şmecher.

Aceea fusese o casă boierească la vremile ei, un pălăţel de toată frumuseţea, plasat nu departe de cele ce se numesc astăzi Bulevardul Magheru şi Piaţa Palatului, cu un etaj, mansardă şi câteva căpăţâni mari de ghips uitându-se urât la tine de sus, de sub streaşină. Plus o curte măricică, cu o tufă mare de liliac alb la intrare, în care altădată îşi făceau siesta boierii, iar astăzi puteai parca liniştit cinci-şase maşini.

Şi fără îndoială că, la fel ca şi stăpânii, avusese parte de vremile ei bune, de vreo patruzeci-cincizeci de ani, adică până prin 1932 sau 1935, hai 1938, să zicem. Asta, judecând după înfăţişarea micului palat, care era, în modul cel mai evident cu putinţă, un produs al sfârşitului de secol nouăşpe.

Şi zic că zilele lui fericite au ţinut până prin preajma războiului al doilea mondial fiindcă faţă în faţă cu el se afla un bloculeţ dichisit, cu şapte etaje, în stilul newyorkez caracteristic buricului fiţos al târgului Capitalei noastre din vremea aceea, iar distanţa dintre cele două clădiri nu era mai mare de zece-doişpe metri.

Când a văzut terminat blocul de vizavi, pe proprietarul pălăţelului trebuie că l-a lovit damblaua. Căci micul Empire State Building îi „lua faţa”, iar conăcelul neo-neoclasic părea acum ceva ca o anexă, ca un fel de magazioară în curtea aceluia.

În decembrie 1989, ultimele etaje ale building-ului au fost desfigurate de gloanţe. Găurile din tencuială sunt de mai multe mărimi, ca dovadă că la mijloc au fost nu numai atât de familiarele pistoale mitralieră Kalaşnikov Modernizate, ci şi mitralierele grele de pe transportoarele blindate. Asta, fiindcă din cămăruţele de la ultimul nivel, unde nu locuia nimeni şi care nu aparţineau nimănui, dar în care n-avusese nimeni voie să intre vreodată, se trăseseră în noaptea precedentă, pe întuneric, câteva focuri care nimeriseră drept în cască nişte recruţi neinstruiţi trimişi să apere cu pieptul lor ceceul. Deşi nimeni n-a explicat vreodată de ce mai trebuia apărat acesta. Şi de cine anume.

Găurile de glonţ au rămas pe faţadă, nederanjate de cineva, până în 2012.

Asta, pentru că nimeni n-a ştiut, timp de douăzeci şi atâţia de ani, al cui e building-ul. Dar, în 2011, problema s-a lămurit, tribunalul bucureştean hotărând că el aparţine din moşi strămoşi unui domn între două vârste din New Mexico. Care s-a deplasat urgent la Bucureşti şi cu ajutorul unui avocat şi al unui translator, a încercat să-i convingă pe cei aproape treizeci de chiriaşi ai fostului ICRAL s-o şteargă în linişte din blocul care, uite, cu ajutorul justiţiei democrate, îşi găsise în fine adevăratul stăpân.

N-aveai, însă, cu cine sta de vorbă, a constatat la iuţeală americanul. Chiriaşii ICRAL-ului, care locuiseră acolo, timp de mai bine de patruzeci de ani, din mila Organelor (locul fiind în Zona Zero, unde n-avea ce căuta populimea), erau de o îndărătnicie şi reavoinţă incredibile. În plus, mai erau şi proprietari pe apartamentele, sau jumătăţile lor de apartamente, fiindcă o lege de după Revoluţie le permisese să le cumpere la preţul lor de inventar, adică plătind pe ele, acum, în vremuri de năucitoare inflaţie, preţurile din nişte catastife întocmite prin 1950 sau 1955, adică aproape nimic. Până în 2011, mulţi apucaseră să-şi vândă, locuinţele, de regulă, unor firme care le-au transformat în birouri (birou, ziua, iar noaptea – locuinţa patronului, într-unul dintre cazuri, unde macaronarul fezandat, patronul cu pricina, adică, îşi luase obiceiul să aducă cele mai zgomotoase prostituate din Capitală, spre disperarea vecinilor, care, într-o noapte, s-au dus peste el cu oarece bâte şi răngi şi n-au plecat de la uşa lui decât atunci când el le-a fluturat un pistol pe la nas).

Cei mai mulţi, aşadar, le vândură la iuţeală. De haram fură, de haram se duseră. Sau „easy come, easy go”, cum ziceau odraslele lor, care ştiau engleza fără s-o fi învăţat la şcoală.

Iar ceilalţi, cei care nu-şi vânduseră apartamentele şi semiapartamentele, s-au retras la ei acasă, de unde veniseră prin anii cinzeci sau şaizeci şi s-au apucat să le dea cu chirie. Cu pensiile lor, de M.A.I., se putea trăi confortabil la ei, la ţară. Şi dacă mai adăugai şi banii din chirie… puteai să aduni un mic capital, să-i concurezi pe Cataramă şi Voiculescu, ce mai turavura.

Numai că asta n-a ţinut nici măcar un an. Într-o noapte, blocul a sărit binişor în aer, trei etaje fiind făcute praf, iar celelalte ameninţând să se prăbuşească dintr-o clipă într-alta. Explozia instalaţiei de gaze făcuse şi patru victime, dintre care două au rămas neidentificate până-n ziua de azi. Toţi cei patru erau chiriaşi, după cum au declarat la poliţie proprietarii, precizând că ei n-aveau apucături de miliţieni, să le ceară clienţilor lor buletinul, aşadar nu ştiau cine erau ăia şi ce voiau ei de la viaţă. Iar poliţia, în ce o privea, n-a descoperit nimic. De cei patru, identificaţi ori ne-, n-a întrebat nimeni. Şi nici unul dintre apartamente nu fusese asigurat. Aşa că ancheta s-a terminat în coadă de peşte, concluzia subînţeleasă fiind că toată lumea-i mulţumită. Cei vii, că au scăpat cu viaţă, iar ceilalţi, fiindcă au scăpat de ea.

Supravieţuitorii – de voie, de nevoie – s-au cărat în câteva luni.

Acesta a fost momentul când pălăţelul neoclasic de care aminteam mai înainte s-a bucurat. Buildingul parvenit şi arogant de vizavi şi-o luase. Există Dumnezeu, orice s-ar zice.

Nu-i nici o glumă, pe faţada vechii clădiri chiar se citea satisfacţia. Zugrăvită proaspăt, avea acum un aer pur şi inocent, de domnişoară bine crescută din secolul nouăşpe, străjuită de Atlaşi cu aer jovial, iar trecătorilor, până şi celor care de ani de zile treceau prin faţa ei, li se părea că e primăvară. Şi că locul e, pur şi simplu, încăpător, proaspăt şi curat! De parcă nu te-ai afla în Bucureşti!

Americanul a demolat în mai puţin de o săptămână ceea ce mai rămăsese din buildingul americano-balcanic, deşi ob-ţinerea ştampilelor oficiale care-i dădeau voie să facă aşa ceva ar fi durat, pentru tot restul lumii, vreo câteva luni bune.

În următorul an de zile, pe locul acela s-a ridicat un hotel de patru stele. Conăcelul avea toate motivele să-şi recapete aerul bătrânicios, gri şi posomorât. Noul şantier din vecinătate îl umpluse de praf.

publicat în: http://www.ateneu.info/

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (28/2)

Sunday, November 10th, 2013

2 august 2013:

În 1983, am fost dat afară din slujbă fiindcă am publicat un articolaş în care-l luam peste picior pe tovarăşu’ Nicolae Ceauşescu.

pentru cine nu ştie:

ca să vedeţi ce e-n pozuţele de aici e suficient să daţi click pe ele

iar dacă vă apare un mic semn +,

daţi click pe el şi o să le vedeţi şi mai mari

Cum s-a întâmplat minunea? Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva în vremurile acelea, când toată existenţa noastră se trăia într-un ţarc de sârmă ghimpată?

Uite că s-a putut. Ţarcul mai avea şi găuri – dar recunosc că trebuia să fii nebun ca să treci prin ele.

Mai pe larg: pe atunci, eram secretarul literar al unui teatru cu multe probleme, provocate de mutarea lui din Bucureşti la Giurgiu, ordonată de Ceauşescu, dintr-o toană a lui. Teatrul Ion Vasilescu, aşa se numea, era unul destul de mare, cu trei secţii - Proză, Revistă, Folclor - şi peste două sute de angajaţi. Care n-au primit cu destul entuziasm vestea mutării. De fapt, cu atât de puţin încât “organele” au considerat necesar să nu-şi mai ascundă prezenţa printre noi şi să ni-l prezinte în mod oficial pe «responsabilul nostru pe linie de Securitate, locotenentul» nu-mai-ştiu-cum. Acesta era un tinerel de nici treizeci de ani, care nu ne inspira cine ştie ce teamă, era doar o pisică cu clopoţei. Mai degrabă ne feream de noul angajat de la Personal, Mihăilă Nicolae, care venea, practic, direct din puşcărie, unde stătuse câteva luni, pentru delapidare.

Iar eu încercam, fără prea mult succes, să-mi ţin gura în prezenţa unora dintre colegele mele, fiice şi neveste de securişti.

Locotenentul nu făcea altceva decât să treacă pe la teatru de două ori pe lună şi să se închidă într-un birou, timp de o oră-două, cu noul angajat. Şi asta era toată “munca lui de supraveghere operativă”. Avea o slujbă comodă tânărul nostru securist, ce mai.

În atmosfera tensionată a momentului, nu departe de o mică răzmeriţă, oamenii fiind disperaţi de perspectiva plimbării mai mult sau mai puţin frecvente cu sinistrul tren de Giurgiu, directorul a avut nefericita inspiraţie să se lase mânjit, cu suma ridicolă de patru mii de lei, de către un organizator de spectacole.

Ce erau organizatorii aceştia? Chipurile, nişte impresari, angajaţi ai teatrului.

Ce făcea un impresar pe vremea lu’ Ceaşcă? Nişte lucruri uluitor de simple: băga în buzunar un carnet-două de bilete, îşi punea pardesiul şi pălăria şi se ducea la o fabrică, sau la o şcoală, sau la o unitate militară… ş.a.m.d. ş.a.m.d.

Acolo, se înţelegea cu secretarul de partid, cu şeful de sindicat sau cu altă vieţuitoare din categoria asta, care avea să adune banii pe bilete de la salariaţi, sau soldaţi, sau elevi şi îi lăsa carnetul sau carnetele cu bilete.

În seara spectacolului cu pricina, primul care se înfiinţa la uşa teatrului, cu banii pe bilete, era şeful de la sindicat sau de la partid. Cu carnetul de bilete intact. Iar impresarul, care stătea la uşă, lua banii şi carnetul şi îi lăsa să intre pe cei aduşi de acesta. Biletele rămâneau neatinse – şi astfel, mai puteau fi vândute o dată, de două, de nouă ori…

Din aşa ceva proveneau banii pe care-i dăduse bişniţarul directorului nostru. Iar ăia patru mii de lei erau realmente un fleac, dacă te gândeşti că mânăriile organizatorilor nu se petreceau de azi, de ieri, ci de ani de zile. Lumea vorbea că încasările lor erau unu-la-unu, adică la paritate cu statul.

Partea proastă-i că l-a şi pus pe director să semneze pentru încasarea lor.

În fine, n-o să intru în detalii, soarta ulterioară a directorului meu e un roman în sine, un fel de Contele de Monte Cristo, îndrăznesc să zic - şi nu face să-l rasolesc eu acum, la repezeală. Las relatarea lui, fie şi pe scurt, pentru altădată.

E suficient să adaug doar că, la câteva luni după aceasta, directorul a scris, tot cu mâna lui, o declaraţie în care recunoştea că a încasat banii aceia ştiind că provin din furt. Iar eu i-am citit declaraţia pe îndelete, la nu mult timp după aceea. Cineva uitase dosarul gros al anchetei Miliţiei Economice şi Inspectoratului Teritorial Financiar de Stat Giurgiu pe biroul meu – unde, ca un făcut, n-a mai intrat nimeni în acea zi.

De unde, până atunci, se circula prin biroul meu ca printr-o staţie de autobuz din centrul Capitalei…

…Dar să ne întoarcem la oile noastre… Făcusem vasăzică o “boacănă”. Publicasem, într-un caiet-program de teatru, micul eseu de mai sus, în care, printre altele, vorbeam de “înclinaţia bolnăvicioasă de a face ca lucrurile mai curînd să pară că există decît să existe cu adevărat, în maniera proverbialului prinţ Potemkin” şi de “predispoziţia masei de a se supune unui lider fără a-l chestiona în legătură cu calităţile sale”. Şi mai spuneam acolo (piesa lui Radoev fiind o comedie) că nu numai de trecut, ci “şi de prezent te poţi delimita rîzînd”. Şi numai un copil de ţâţă ar fi putut spune că nu ştie de care prezent era vorba în propoziţie.

Cum am făcut-o? Simplu: am obţinut cu uşurinţă semnătura directorului pe manuscrisul cu pricina (sper că n-o să se supere pe mine dacă voi mărturisi că, pe atunci, el era beat cam 25 de ore pe zi), i-am mai pus şi o ştampilă la secretariat – şi m-am dus cu el direct la tipografie. În graba mea de atunci, am uitat să mai trec pe la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, pentru viză, care era absolut obligatorie. Iar tipografii, ce ştiau ei? când au văzut o semnătură şi o ştampilă, i-au dat drumul. M-am întors după vreo două săptămâni, când lucrarea era gata, am luat un teanc de caiete program şi le-am spus că voi reveni în ziua următoare ca să iau tot tirajul (două mii de bucăţi).

*

Iar după aceea, cu teancul acela în servietă, plus încă un mic teanc, de invitaţii la premieră, am pornit să fac turul tuturor redacţiilor de ziare şi reviste din Bucureşti. Greu de spus ce-o fi fost, în momentele acelea, în capul meu de teatrolog. Răspândeam manifeste cu gândul că, dacă în ziua următoare avea să mă calce o basculantă pe trotuarul din faţa cinematografului Patria, măcar avea să se afle cauza reală a accidentului? păi nu ştiam că nouăzeci la sută dintre ziarişti erau informatori ai Securităţii, iar restul erau şefii lor? Împrăştiam printre ziarişti dovada infracţiunii pe care tocmai o comiteam? Sau îmi făceam doar datoria, scrisă în Fişa postului, de a mă ocupa de “protocol”, pentru că nu puteai s-o laşi pe curiera analfabetă (care făcea amor cu secretarul de partid prin toate cotloanele teatrului) să se împovăreze şi cu chestia asta.

Nu ştiu. Fapt este, până una-alta, că aproape toate redacţiile din Bucureşti (pe vremea aia, nu erau chiar atât de multe), inclusiv, dacă mi-aduc bine aminte, Muncitorul sanitar şi Lupta C.F.R., s-au aflat în posesia câte unui exemplar al acestui caiet-program de sală.

Iar la urmă, după câteva zile, m-am achitat de obligaţiile mele de serviciu şi l-am dus şi la C.C.E.S.

Uluitor (sau, poate, caracteristic) este că nici acolo nu l-a citit nimeni. Au trecut aproape două luni de la premieră până ce a explodat rahatul.

Într-o dimineaţă de prin iunie 1983, dacă mi-aduc bine aminte, m-am trezit cu tovarăşa Ticuţa Creţu (de la C.C.E.S.) * la mine-n birou. Ea voia să afle de ce micul meu eseu avea un motto din Caragiale, “până când să n-avem şi noi faliţii noştri?”, ce legătură avea autorul bulgar cu Caragiale? Şi mai voia să ştie ce căuta numele doctorului Mengele într-un text care avea o legătură directă cu o ţară “de democraţie populară”.

Băgaţi bine de seamă, despre pasajele cu adevărat explozive (“înclinaţia bolnăvicioasă de a face ca lucrurile mai curînd să pară că există decît să existe cu adevărat, în maniera proverbialului prinţ Potemkin”,  sau “predispoziţia masei de a se supune unui lider fără a-l chestiona în legătură cu calităţile sale”) nici n-a îndrăznit să aducă vorba !

…Parcă mai avea vreo importanţă ! oricum, după câteva săptămâni, m-au dat afară. Mai exact, mi-au trimis acasă, în timpul concediului, o înştiinţare precum că mi-ar fi expirat contractul de muncă. Problema era, însă, că el n-avea cum să expire, fiind unul încheiat pe durată nedeterminată, prin “transfer în interesul serviciului”, ca urmare a unui concurs public cu rezultatul anunţat nominal în presă (în România literară, într-o notiţă semnată de Valentin Silvestru, din decembrie 1981).

N-am să mai lungesc povestea: i-am dat în judecată (oricum, altceva tot n-aveam ce face, că de angajat nu mă mai angaja nici dracu’, am o mapă grosuţă cu cererile mele de angajare de-atunci, inclusiv ca fotograf, inclusiv ca muncitor necalificat…), iar după vreo doi ani, ca urmare a plângerii mele, Institutul Central de Criminalistică al Miliţiei a trimis tribunalului o hârtiuţă care suna cam aşa: “pe contractul de muncă al numitului Predescu se află unele înscrisuri neautorizate privind expirarea acestuia, al căror autor este numitul Cutărache…” (nu-i dau numele acum, ca să fie surpriza mai haioasă la urmă).

va urma

va tot urma

*

uite c-a urmat

A doua zi după apariţia hârtiuţei cu pricina în dosarul de la tribunal, parcă prin august 1985 era asta, m-am trezit, ca din întâmplare, cu un telefon de la Consiliul Naţional al Pionierilor şi Şoimilor Patriei (nu râdeţi, chiar aşa îi zicea…)

Aproape uitasem că am lăsat şi acolo o cerere de angajare, ca profesor, cu vreun an mai înainte.

Iată că ea fusese aprobată şi acum trebuia să mă prezint urgentissim la Casa Pionierilor unde urma să lucrez de-acum încolo, ca profesor de Foto-Cineclub.

(Ce drăguţi mai erau pionierii aceştia ! nu ca mitocanii de la Cooperativa Fotografia, unde voisem să mă angajez cu câteva luni mai devreme şi care-mi spuseseră că pot să mă şterg la cur cu diploma de I.A.T.C. şi cu mai vechea mea experienţă de fotoreporter de presă, că a face poze la nunţi e o chestie mult mai pretenţioasă decât pozatul vedetelor de la Hollywood sau fotoreportajele de război…)

…Prima mea săptămână la pionieri a fost una foarte încărcată. Trebuia să cumpăr de urgenţă toate cele necesare unui laborator utilat la standarde profesionale. Problema banilor nu s-a pus nici o clipă, mi-au dat toată suma cerută, pe care o făcusem aproape triplă, cu gândul că, oricum, au să-mi taie mult din ea… dar Pionierii nu erau nişte cărpănoşi, aveam să mă conving de asta…

Iar la sfârşitul acestei prime săptămâni, m-am trezit că noul meu director mă cheamă la el. Pe biroul lui se găsea dosarul meu, o sticlă de coniac Tomis şi două pahare (directorul era un fost hocheist, un om serios şi antrenat, dar mie mi s-a pus un nod în gât când m-am uitat mai bine şi am văzut că alea erau pahare de apă, de un sfert de litru…).

- Ia zi, a început el, te-ai obişnuit cu noul loc de muncă ? cum ţi se pare la noi, ai mult de lucru ?

- Am, tovarăşe director, am răspuns eu cu o voce în care se citea poziţia de “drepţi”.

- Ei, atunci înseamnă că eşti un om ocupat, nu mai ai timp de procese şi de prostii de-astea…

Şi uite-aşa s-a terminat procesul meu cu statul, din 1983. Dorinţele “lor” erau ordine pentru mine. Şi parcă numai pentru mine?

Dar povestea acestui caiet-program e încă departe de final…

mai urmează, mai urmează…

* despre Ticuţa Creţu, vezi http://lege5.ro/en/Gratuit/g44tkobz/decretul-nr-188-1987-privind-componenta-consiliului-culturii-si-educatiei-socialiste-si-a-biroului-executiv-al-acestuia

** O vizitatoare a acestui blog, redactor la Radio România, mi-a povestit că, după ‘89, Ticuţa Creţu a fost angajată la Societatea Română de Radio, pe un post administrativ (notă din noiembrie 2013).

*

o să vă şi miraţi de ce urmează :

În efervescenţa şi agitaţia uşor istericoasă a zilelor şi anilor de după 89 (pe care duşmanii Patriei noastre le numesc, mai simplu, „bulibăşeală”), în care am scos două publicaţii rentabile (nu pentru mine, desigur) şi am mai făcut-o şi pe consilierul la Ministerul Culturii, în Direcţia Teatrelor (unde, râsu’ telespectatorilor, la un moment dat, l-am avut şef pe fostul meu director de la «Vasilescu» !), am lăsat deoparte procesul meu din 1983 cu teatrul numit mai ‘nainte, am uitat de el.

Aveam lucruri mai importante de făcut : de exemplu, să pun umărul la construcţia noii societăţi democrate, a lui Patriciu şi Becali, ce pisici !

Până ce un anunţ din ziare mi l-a readus fulgerător în minte, în ianuarie 2005. Iată-l, acesta este :

http://groups.yahoo.com/group/info_culture/message/3304

vezi şi http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/expozitia-inscrisuri-dusmanoase-scripta-hostilia-19618.html

mai vezi şi http://ro.wikipedia.org/wiki/Antologia_rușinii, ca să-ţi faci o imagine cu adevărat de ansamblu

Vasăzică, se găsise până la urmă cineva care să-i readucă în atenţia lumii pe cei ca mine ! pe cei care au îndrăznit – dacă nu de altceva, măcar pentru a le arăta compatrioţilor lor că se poate. Că poţi, măcar, deschide gura ca să ţipi, refuzând să mai fii complice, prin tăcerea ta înfricoşată, cu gardianul !

Se găsise, vasăzică, cineva să observe că, în cumplitul deceniu al nouălea, n-au fost doar Ana Blandiana şi Dorin Tudoran cei care au deschis gura ca să spună că împăratul e gol şi că raiul comunist e un iad cu acte-n regulă !

…În ziua următoare mă şi aflam, cu acest caiet-program şi cu o apreciabilă doză de entuziasm, în biroul dnei Doina Jela Despois de la editura Curtea Veche, d-sa fiind iniţiatoarea proiectatei expoziţii.

Eram eu entuziast, dar aveam o vârstă… trecusem prin destule entuziasme până atunci…

Aşa că i-am povestit dnei Jela ce-i cu progrămelul acela de sală, i-am spus că e unul dintre ultimele exemplare pe care le mai am şi am rugat-o să mi-l înapoieze intact după scurgerea intervalului de câteva luni, cât era prevăzut să dureze cele două expoziţii, cea de la Muzeul Naţional al Literaturii Române şi cea de la Sighet.

Şi nu numai atât, dar am pus-o să-mi şi semneze de primirea lui. Uite-aici hârtiuţa cu pricina:

După care, am vizitat şi eu, ca tot omul, expoziţia. Deşi n-am fost invitat.

Spre surprinderea mea, progrămelul Canibalei era singurul exponat tipărit de acolo. În rest, erau numai pagini scrise de mână – şi explicaţii printate, referitoare la ele.

Şi tot aşa, surprins, am constatat că el, progrămelul, era plasat undeva în fundul sălii, la o distanţă de la care nu puteai distinge decât titlul de pe copertă – şi nu avea nici o hârtiuţă cu explicaţii, precum celelalte documente din expoziţie.

Cele câteva exponate pe care le-am citit cu acea ocazie erau nişte chestii mai curând vagi. N-am prea priceput care era relaţia lor cu regimul comunist, ce anume cuprindeau ele de-au pus pe jar Securitatea. Părerea mea e că numai un securist chiulău se putea lega de ele, în disperare de cauză, ca să-şi camufleze cumva ineficacitatea şi absenţele de la serviciu.

Dacă vi se pare că şi eseul meu din caietul-program despre care am discutat aici e tot aşa, vag, bleg şi fără adresă, vă rog să-mi spuneţi. O puteţi face chiar pe blogul de faţă.

De asemenea, dacă aţi vizitat expoziţia de la Sighet (pe care n-am văzut-o şi care, de altfel, n-a durat câteva luni, ci, din câte ştiu, e permanentă, adică dă şi de mâncare – pe durată nedeterminată, cum frumos se exprimă Codul Muncii – câtorva victime ale capitalismului) şi aţi regăsit pe pereţii ei caietul-program al spectacolului cu piesa Canibala, vă rog insistent să-mi daţi de ştire.

Până atunci, eu rămân la părerea că Doina Jela Despois a făcut ceea ce Securitatea n-a reuşit să facă : să confişte această dovadă a infracţiunii mele din 1983, în încercarea de a şterge orice urmă a existenţei sale.

Dar încă n-a reuşit, după cum se poate observa.

PS – Să nu uit. Dna Jela nu mi-a restituit exponatul în chestie. Şi nici nu mi-a comunicat din ce motiv anume.

PS 2 - Dna Jela mi-a dat un mail la data de 8 iulie a.c., adică a doua zi după postarea celor de mai sus:

“ Pai, dle Predescu, va asteptati cumva cand am semnat asta sa o iau din usa in usa sa restitui documentele la  o suta de expozanti, sau  ati dedus ca e mai cuminte, cum m-ati cautat sa le aduceti,  ca sa fiti prezent in expozitie, sa ma cautati sa le si luati? Altminteri, nu e deloc frumos ca va plangeti inainte de a lua legatura cu mine. Dupa  1 sept. voi fi in Bucuresti si voi putea sa caut in documentele pe care le am pe undeva, prin arhiva AZIR, care a suferit si ea, diverse mutari din 2005 pana in 2013.

toate bune, dj
*
Păi, în toţi anii aceştia, eu v-am căutat de mai multe ori, stimată doamnă. Degeaba. Şi de altfel, tot n-am aflat de ce era exponatul ăsta prezentat atât de discret în expoziţia dumneavoastră.
*
Întâmplarea aceasta a mea cu fantomatica filială română a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni are nu numai o istorie, ci şi o preistorie, ca să zic aşa.
Iat-o :
În 2003, n-am avut de lucru şi, împins de curiozitatea mea bolnăvicioasă, am adresat o solicitare Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
La care, într-un târziu, am primit acest răspuns:
*
Nr. 1584/03 din 29.10.2004 Stimate Domn, În temeiul art. 1 alin. 1 din Legea nr. 187/1999, urmare a cererii dumneavoastră înregistrată la C.N.S.A.S. cu nr. 1584/03 din 26.08.2003, vă aducem la cunoştinţă că, în urma verificărilor efectuate până în prezent în arhivele Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe şi Serviciului Arhive şi Documentare Militară, nu s-a identificat nici un dosar întocmit de fosta Securitate pe numele dumneavoastră. Această cerere rămâne în atenţia noastră şi vă vom informa dacă vom identifica documente pe numele dumneavoastră. Cu stimă, VICEPREŞEDINTE, Prof. Univ. Dr. Viorel-Mircea NICOLESCU

*

În 2011, deci după vreo 7 anişori de la primul meu puseu de curiozitate, iarăşi n-am avut de lucru. Şi iar am supărat Statul.

Şi încă o dată, absolut de pomană, după cum puteţi vedea mai la vale, în cuprinsul noii mele solicitări din februarie 2012:

*

Domnule preşedinte,

Prin prezenta revin asupra solicitării mele din data de 5 iulie 2011, primită la instituţia ce cu onoare conduceţi în data de 6 iulie 2011 conform confirmării poştale AR 09867433055, anexată prezentei în fotocopie, solicitare rămasă fără răspuns, rugându-vă încă o dată să îmi permiteţi accesul la documentele având legătură cu subsemnatul şi la cele având legătură cu defunctul meu părinte . . . . , născut la . . . . şi decedat la . . . . . Subliniez că existenţa unor asemenea documente este mai mult decât probabilă, date fiind persecuţiile cărora le-am fost victimă în perioada 1980-1989, împotriva cărora am protestat chiar atunci (v. Memoriul meu nr. 35726/20.10.1981 adresat Suzanei Gâdea, preşedinta Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, a cărui copie o ţin la dispoziţia Dv. – ş.a.) Cu deosebită stimă, Dan Predescu scriitor, jurnalist 27.02.2012

*

O scurtă paranteză absolut necesară : angajarea mea, ca secretar literar, la teatrul Ion Vasilescu din Giurgiu, în decembrie 1981 (prin transfer în interesul serviciului de la vechiul meu loc de muncă, de muncitor necalificat la uzina bucureşteană Vulcan), a reprezentat o consecinţă directă – şi promptă – a memoriului amintit mai sus. Dar aceasta este o altă poveste, pe care am să v-o spun altădată.

…După cum puteţi vedea cu ochii dumneavoastră, pe vremea aia, comuniştii erau mai slabi de înger. Îţi mai dădeau ce era al tău, dacă aveai curajul să deschizi gura. Cu ăştia de-acum e altceva. La ăştia poţi să urli până crăpi. Ăştia nu sunt Suzana Gîdea. Sunt urmaşii ei, mult mai perfecţionaţi. Şi mai neînfricaţi. Of course, tovarăşi.

În fine, la 7 martie 2012, am primit un telefon de la o persoană care s-a recomandat drept „consilier Elena Rusu” şi care suna de la numărul 0374-189167 (precizez că acesta a fost ultimul meu contact cu C.N.S.A.S.)

Pretinsa doamnă consilier a bălmăjit ceva indistinct despre cererile mele şi despre faptul că numele meu nu s-ar găsi pe nici un tabel dintre cele pe care mândra instituţie le avea la îndemână în momentul ăla. Poate în vreun viitor… După ce va muri măgarul… sau se va rupe samarul…

Ce învăţătură trebuie să desprindem noi de aici ? Că acel document tipărit din 1983, de la care porni tărăşenia de faţă, n-a existat, a fost doar o închipuire de-a subsemnatului. Şi că nici vorbă ca Dan Predescu să fi avut dosar la Secu.

Trebuie să reţineţi că Securitatea era o instituţie serioasă. Ea nu se ocupa de scandalagii de-alde Predescu ăsta, care, cu diploma de Teatrologie-Filmologie în buzunar şi cu cei trei ani de „stagiu în producţie” obligatoriu gata făcuţi, numai aşa, de-al dracului, s-a angajat ca muncitor necalificat la Vulcan, în 1980. Ea îi supraveghea pe intelectualii serioşi, care rezistau prin cultură şi protestau demn, cu gura bine închisă. Ea trebuia să descopere ce e în capul intelectualilor serioşi. Nu ce s-a apucat să publice un dezintegrat social ca Dan Predescu.

2 august 2013

4 septembrie 2013:

DACĂ N-AR FI PROŞTII,

ONG-URILE AR MURI DE FOAME

Va să zică: la 31 august a.c. am primit mail-ul de mai jos. Fiind plecat de acasă şi neducând grija corespondenţei, l-am descoperit ceva mai târziu.

“ Stimate dle Predescu,

Am ajuns in Bucuresti si am cautat in  pachetele de documente care se mai afla inca la mine dupa ce s-a strans expozitia de Inscrisuri dusmanoase, din 2005. Imi pare rau sa va spun ca nu am gasit documentele pe care dvs. mi le-ati incredintat.  Nu am nicio explicație pentru disparitia lor in afara de mutarea succesiva a micii arhive dintr-un loc in altul, sau eventualitatea să fi ramas printre cele retinute la Sighet, unde am itinerat in toamna aceea explozitia. As vrea sa va asigur ca niciun interes ocult n-a dus la disparitia lor, de care sunt singura responsabila și ca nu am avut niciun complice.

Cu tot regretul si cu toata stima,

doina jela

Am luat notă.

Tot ce-aş vrea să-i mai spun doamnei Jela e că, din fericire, exemplarul pe care l-a pierdut, cu sau fără complici, domnia sa, nu era chiar ultimul. Mi-au mai rămas vreo două, bine pitite.

Aşa că, la vreo eventuală nouă scoatere la lumină a eroilor deceniului 9, care au făcut, vitejeşte, ciocu’ mic, scriindu-şi revolta pe bilete de tramvai ascunse-n căptuşeala paltonului, de unde le-au descusut securiştii vijilenţi - poate să conteze iarăşi pe subsemnatul. Ca factor de contrast, care opinează, pe gratis, contra vântului.

9 septembrie 2013:

Iată că am dat, răscolind printre hârţoage, de acest vechi articol al domnului profesor Nicolae Manolescu,  care vorbeşte despre poeziile doamnei Ana Blandiana şi despre riscurile la care s-a expus aceasta (un <vers care îi numea pe români “popor vegetal”, ca şi riscurile de a-l încredinţa tiparului la mijlocul anilor ‘80>)

http://www.romlit.ro/scriitorii_i_puterea

Sunt curios ce-ar fi găsit de spus dnii Andreescu şi Manolescu despre chestiuţa scrisă, tipărită şi răspândită de mine în ‘83 (à propos, redacţia României literare a fost printre primele la care am lăsat, atunci, câte un exemplar al progrămelului de teatru cu pricina). Şi despre riscuri, atunci când cei în mâna cărora a ajuns el considerau că e riscant să-l citească…

29 septembrie 2013:

Dar să reîntoarcem un pic în timp, înainte de angajarea mea ca profesor de Foto-Cineclub.

Vas’zică, fusesem dat afară. Umblam ca disperatul să mă angajez undeva, chiar ca muncitor necalificat – şi nimeni nu voia să stea de vorbă cu mine; încă mai păstrez dosarul destul de voluminos cu cererile de angajare şi cu memoriile adresate Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, din perioada aceea (’83-‘85). În timp ce activiştii C.C.E.S. răspândeau de zor zvonul că tocmai aş fi plecat, definitiv, din ţară. Încă mai există martori pentru asta.

În marasmul şi lipsa aceea de perspectivă, s-a întâmplat să dau de anunţul unui concurs de poezie organizat de băieţii de la Suplimentul Literar-Artistic al Scânteii Tineretului. Se intitula Cel mai frumos poem al meu şi presupunea trimiterea, în condiţiile ştiute (anonim, cu numele în plic închis etc.), a unei singure poezii. Premiile ar fi urmat să constea în nişte cărţi şi în publicarea în SLAST a capodoperelor cu pricina.

Am participat şi am luat un premiu III. Când, însă, s-au deschis plicurile cu motto şi a ieşit la iveală identitatea-mi subversivă, praful s-a ales de publicare. N-am nici o îndoială că tov Alex Ştefănescu, organizatorul-şef al “acţiunii”, a încasat şi oarece şuturi în doctu-i cur, pentru impardonabila lipsă de vigilenţă revol’ţionară de care-a dat dovadă cu această ocazie.

Iar premiul cu care se lăudau organizatorii concursului, în ce mă priveşte, a constat în permisiunea de a cumpăra (!) Ullysses de Joyce, tocmai apărut (trad. Mircea Ivănescu).

Despre vreo publicare a poezioarei premiate, nici vorbă. Alex Şt. s-a uitat urât la mine când l-am întrebat de ea şi mi-a răspuns printre dinţi că mai sunt şi alţii care trebuie publicaţi.

Însă câştigul cel mare, pentru mine, a fost că – graţie bulibăşelii endemice din partea loculuicineva îmi pomenea numele, încălcând din neglijenţă punerea mea la index şi adeverind astfel că încă n-am murit şi nici n-am plecat din ţară.

1

Inaugurat de cenaclul literar “Nichita Stănescu” … concursul de creaţie poetică denumit Cel mai frumos poem al meu(implicînd ideea de selecţie şi, mai ales, de autoselecţie) şi-a desemnat cîştigătorii: premiul I - Ion Dragomir (Constanţa); premiul II - Paul Areţu (Caracal), Gellu Dorian (Botoşani) şi Spiridon Popescu(Tg. Jiu); premiul III - Constantin Stancu (Haţeg) şi Dan Predescu(Bucureşti).

Informaţia Bucureştiului, 14 noiembrie 1984, pag. 5

2

Aşadar, iată pe cei care au împărţit notele, iar la festivitatea de decernare a premiilor, binemeritatele trofee: Alex Ştefănescu, Violeta Zamfirescu, Carolina Ilica, Ion Cristoiu şi Petru Marinescu. … Singurul bucureştean dintre laureaţi a fost Dan Predescu, semnatarul unei percutante aderări la îndrăzneala artistică şi totodată, la dialogul deschis cu semenii, pregnanţe original conturate în imaginile poeziei Comunicăm.

Tinereţea cuvintelor

de Elena Zăvoianu

Săptămîna nr. 48 (729), 30 noiembrie 1984, pag. 4

Imediat după anunţul din Săptămîna, am început să primesc din nou telefoane de la foştii mei colegi de facultate (care, în ultimul an de zile, treceau pe trotuarul celălalt când dădeau nas în nas cu mine). Nu mă mai aflam în moarte civilă. Sau nu întrutotul.

Iar în procesul meu cu teatrul care mă concediase ilegal şi-a făcut apariţia hârtiuţa aceea de la Institutul Central de Criminalistică al Miliţiei, despre care-am vorbit mai înainte. Nu zic “post hoc ergo propter hoc”, ci amintesc doar că în ordinea asta s-au întâmplat lucrurile.

Fiindcă veni vorba de marele Alex Ştefănescu,

http://www.romlit.ro/o_dilem_din_care_nu_se_poate_iei

articolul său la care ne trimite link-ul de mai sus conţine o serie de afirmaţii incitante. În orice caz, pe mine mă, pur şi simplu, impresionează.

1. Am fost simplu redactor, la SLAST .

Când aud de SLAST, nu mă pot opri să nu-mi aduc aminte bancul despre corectitudinea politică, respectiv despre doctrina conform căreia ar fi posibil să apuci o bucată de căcat de partea ei curată. SLAST a fost inventat, în anii ’80, ca “parte curată”, ca o, vezi Doamne, alternativă la revista Săptămîna, atât de jegoasă, aceasta din urmă, încât nici un om cu un pic de obraz nu se mai încumeta să semneze în paginile ei, oricare ar fi fost avantajele subiacente.

La SLAST, revistuţă nou-nouţă, curată (prin comparaţie), promiţătoare şi condusă de un băiat cult, colaborau şi oameni care s-ar fi abţinut să semneze în Săptămîna. Dar ambele au fost braţele literar-înarmate ale Securităţii. Destul de înarmate, în orice caz, ca să te termine, la o adică.

Startul marginalizării mele a fost dat, în 1980, de o notiţă din rubrica semnată Alcibiade de către un ipochimen cu care am refuzat, odată, să dau mâna.

Aşa că propoziţia de mai sus se traduce astfel: Ce vă legaţi de mine? Am fost şi eu un amărât de funcţionar, subaltern al lui Goebbels !

2. în acea Notă (datată noiembrie 1989) sunt denunţat ca un denigrator al regimului comunist din România

Nu există decât două explicaţii posibile:

a) Securistul care-a redactat-o a făcut chestia asta după 22 decembrie 1989, strecurând hârtiuţa în dosarul preparat pentru CNSAS.

b) Securistul care-a redactat-o era cu totul defazat – sau dezinformat cu rea credinţă şi rea intenţie de colegii săi, care ştiau de cel puţin un an că Ceauşescu n-o mai duce mult.

Mi-aduc aminte că, prin martie sau aprilie 1989, când eram profesor la Pionieri, a început să-mi dea târcoale fratele lui Tudor Mohora, secretarul PCR cu Propaganda de la sectorul 4, prieten cu Nicu Ceauşescu (da, Tudor Mohora, deputatul din Parlamentul României anilor 2000…)

Eram noi colegi, dar, până atunci, se uitase la mine ca prin sticlă. Şi dintr-odată, pretenie la cataramă… Mi se cam zbârlea părul pe spinare, sincer să fiu, atunci când, în pauze, mă căuta să fumeze o ţigare cu mine. Iar când a început să-mi spună bancuri cu Ceauşescu, am îngheţat. Cred că a fost singura dată, în cei cinci ani petrecuţi acolo, când mi-a fost cu adevărat frică.

De abia după aceea m-am lămurit ce era cu bancurile lui: omul era informat, ştia deja că Ceauşescu s-a dus.

ca să aveţi de ce râde: http://www.antena3.ro/romania/someri-de-lux-fosti-parlamentari-cu-conturi-si-actiuni-la-firme-cer-ajutor-de-somaj-61595.html

3. o revistă la care încercasem de multe ori să mă transfer, dar nu obţinusem aprobarea autorităţilor: România literară

Asta-i cea mai bună glumă pe care-am auzit-o în ultimii 23 de ani. Numai un tâmpit s-ar fi mutat de la SLAST la România literară. Adică un idealist care-ar fi preferat să fie spionat şi ameninţat pe burta goală, în vremurile acelea de foamete generală, în loc să-şi aibă coşniţa asigurată, şi încă la preţ redus, la magazinul alimentar cu circuit închis de deasupra redacţiei Flacăra, din Casa Scînteii.

*

La nivelul cel mai de jos, acţiunea “cronicarului literar tânăr”, foarte agresiv şi sigur pe sine, fie prin încadrarea sa la Securitate (gen Marian Popa), fie executant servil al “Consiliului Culturii” (gen Alex. Ştefănescu, autor – între altele – al unei cronici comandate, total abjecte şi mai ales incompetente, despre Hermeneutica lui Mircea Eliade, în cadrul campaniei oficiale împotriva acestei cărţi). A continuat să fie ostil şi după 1989.

VIAŢA UNUI OM SINGUR de Adrian Marino, ed. Polirom, 2010, pag. 126

+

http://www.agentia.org/anchete/dinescu-l-aten-iona-pe-ceau-escu-c-politica-sa-e-sfidat-de-unii-scriitori-34440.html

http://voxpublica.realitatea.net/life/de-ce-a-vrut-adrian-marino-sa-i-apara-memoriile-la-cinci-ani-dupa-moarte-28417.html

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/04/28/un-intelectual-erudit-chinuit-si-idiosincratic-dosar-marino-in-revista-verso/

*

În 2005, dl Ştefănescu a publicat un fel de recenzie-în-pas-alergător a romanului meu abia apărut. I-am admirat promptitudinea: notiţa sa a apărut, practic, odată cu punerea cărţuliei mele în raftul librăriei (există o factură care certifică data primei tranşe din tiraj predate unei librării). Ce să mai zic, nici operele lui Ceauşescu n-au avut parte, la vremea lor, de aşa celeritate!

Istorisirea, laxă şi imprevizibilă (în sensul negativ al cuvântului), cuprinde şi pasaje pline de dramatism, afirma aici dl Ştefănescu.

Cum o fi o istorisire imprevizibilă în sensul pozitiv la cuvântului rămâne să mă lămurească d-sa. Că la asta chiar nu mă duce mintea.

Ce l-o fi deranjat aşa de tare în cărţulia mea ?

Poate dialogul acesta:

-  Ar fi bine să nu mai publici în România literară. Chiar şi ei au fost nevoiţi să-ţi corecteze vreo două prostii, mi-a spus alaltăieri unul de acolo.

-  Care dintre ei?

- Ce-ţi pasă care? Un om serios, în orice caz, unul dintre puţinii de acolo.  Oricum, nu le mai trimite articole, doar ştii că nu e o revistă bine văzută. La nici un nivel. La un moment dat, o să le cam iasă independenţa pe nas. E nostim că tocmai Marian mi-a arătat articolul tău: “Uite-l pe unul, Ion Dima, care scrie despre teatrul nostru, o fi cel care publică la noi, în Zenit?” El zicea că ar trebui să-ţi deschidă alte uşi în Bucureşti, la Luceafărul, la Suplimentul Scînteia Tineretului, dar să nu mai publici în România literară. Doar eşti din parohia lui, nu? Şi doar a fost şeful publicaţiilor pentru tineret, pe ţară. E normal să se preocupe.

Şi à propos de “tinereţe cheltuită fără rost“: de fapt, în carte e vorba, la modul cel mai explicit posibil, despre o tinereţe petrecută sub ochiul scrutător al Securităţii. Dar, desigur, unul care şi-a cheltuit tinereţea “cu rost”, la SLAST, n-o să pomenească nici în ruptul capului de chestia asta.

Adevăr grăiesc Dvs., cumplită soartă-i să te recenzeze tocmai un personaj al cărţii tale…

http://www.evz.ro/detalii/stiri/interviuri-cu-scriitori-alex-stefanescu-dinescu-mi-a-spus-da-alex-dar-ti-am-lasat-1086536.html?fb_action_ids=710229592330449&fb_action_types=

http://www.romlit.ro/poetul_i-a_pus_o_masc_a_adolescenei_fericite

https://www.youtube.com/watch?v=F5v4zFHkCmo

http://www.librariaeminescu.ro/autor/29200/Dan-Predescu

http://livre.fnac.com/a3424646/Dan-Predescu-A-votre-sante-poor-Yorick

10 noiembrie 2013:

Aşa cum oricine poate constata, Andreea Marin s-a lăudat degeaba: Zâna Surprizelor nu e ea.

Zâna Surprizelor e C.N.S.A.S.-ul, după cum cu claritate reiese din imaginea de mai jos:

daţi click pe imagine ca să o puteţi vedea mărită

Va să zică, la 10 septembrie anul curent, eu aş fi adresat zisului C.N.S.A.S. o corespondenţă oarecare - prin Poşta Română, ori prin E-mail. Sau, poate, prin telepatie.

Tare-aş vrea s-o văd, corespondenţa aceea. Fiindcă nu ţin minte s-o fi expediat. Categoric, începe să mă lase memoria, ce mai…

Eu mi-amintesc doar ce se vede pe blogul acesta al meu, că m-am apucat să povestesc lumii nostimele-mi păţanii din anii 80 ca să nu se uite - şi ca să nu pretindă securiştii cu care-am avut şi mai am de-a face (şi fiii lor) că toate acestea sunt “literatură”, invenţii. Cred că asta e datoria tuturor celor care au trecut prin aşa ceva, nu numai a celor selectaţi să apară la televizor.

N-am sperat că voi resuscita mortul din păpuşoi - şi după cum reiese din mândreţea asta de adresă oficială, nu l-am resuscitat.

Aşa că rămâne cum am stabilit: în 1983, la Bucureşti, puteai, liniştit, să tipăreşti şi să răspândeşti un textuleţ în care să pui la îndoială genialitatea Tovarăşului Ceauşescu şi înţelepciunea poporului care-l lăsa să-şi facă de cap. Securitatea n-avea nici un chef să observe chestia asta. Ea era ocupată să-i persecute pe Adrian Păunescu şi pe Dinu Săraru, de pildă.

http://www.memorialsighet.ro/index.php?option=com_content&view=frontpage&Itemid=1&lang=ro

LA VIE D’ADÈLE / CANNES À BUCAREST

Friday, November 1st, 2013

http://www.lapunkt.ro/2013/10/31/adele-si-vidul-de-aur/

Nu văd ce-aş mai putea adăuga despre acest film.
Ileana Bârsan (pe care n-o cunosc personal) îl descrie cât se poate de judicios, în comentariul ei intitulat ADÈLE ŞI VIDUL DE AUR.
Şi eu sunt de părere, ca şi ea, că filmul franco-tunisianului Abdellatif Kechiche este o producţie pornografică.
Ce-i drept, cu o adolescentă, în rolul titular, de o virginală prospeţime, de o frăgezime care-l va fi făcut pe regizor să o vadă înmulţită cu 72…
Însă, de dragul exactităţii: acesta nu e un simplu porno, ci unul cu ciucuri. Ornamentali. Respectiv, cu filozofeală intercalată printre scenele de sex explicit. Şi dacă nu te zgârie pe creieri platitudinile semidocte debitate de personaje în intervalul dintre scenele de care ziceam, înseamnă că imaginea fofoloancelor linse reciproc/simultan şi filmate în plan detaliu întârzie să ţi se şteargă de pe cortex, blocând accesul altor informaţii. Ceea ce pare să li se fi întâmplat câtorva tineri comentatori onanimi de pe la noi, care-au căzut pe spate şi s-au grăbit să-l ridice în slăvi.
Ce-i drept, nici pe ei nu poţi să-i faci nebuni… dacă un juriu prezidat de Steven Spielberg i-a dat capului de operă Palme d’Or…
Altceva n-o fi obţinut Al Qaeda cu atentatele sale… decât premii la Cannes…
AVERTISMENT : dacă-i va trece cuiva prin cap să-mi reproşeze limbajul, o să-l rog să descrie în amănunţime ce anume se întâmplă în scenele în care cele două eroine se află, goale, în unul şi acelaşi pat.

*

Şi acum, partea de, vorba aia, cultură, de istorie a filmului:
- 1972. BEHIND THE GREEN DOOR. L-au categorisit „porno chic”. În mai 1973, era prezentat la Cannes. După proiecţie, echipa realizatoare a urcat pe scenă, în frunte cu vedeta feminină Marilyn Chambers, în rochie de seară. „A fost un moment de jenă în sală”, nota presa franceză.

- 2009. ANTICHRIST. Pornohorror. Cu rolul ei principal de aici, Charlotte Gainsbourg a luat premiul de interpretare feminină la Cannes. „A fost un moment de groază în sală”, am constatat eu. Chiar dacă am văzut filmul la Bucureşti.

https://www.youtube.com/watch?v=wUWKMtpfCRc

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU Bucureşti 2013

Sunday, October 27th, 2013

SOLITARITATE

La cei 36 de ani ai săi, Gianina Cărbunariu este o regizoare şi autoare dramatică destul de cunoscută în Europa. Ba chiar aş zice că are o fişă de activitate (ziceţi-i Sivi dacă asta vă ajută să dormiţi mai bine) impresionantă.

Ea face parte dintre cei nu mai mult de 5 regizori români invitaţi să pună în scenă şi peste graniţă, în lumea largă. Idem, dintre cei maximum 5 dramaturgi români (hai, poate 6, 7, mai ştii, n-am apucat să-i număr) jucaţi “afară”. Dar nu ştiu cum se face că n-am prea găsit – adică ce “n-am prea”, n-am descoperit absolut nici o cronică sau vreo altă producţie jurnalistică referitoare la activitatea-i multilaterală , semnată de vreun gazetar mai bătrân de 35 de ani. Ci numai de colegii săi de generaţie.

Ăsta nu mai e nici măcar tribalism, tataie. E un fenomen propriu societăţilor animale (turmă, haită etc.), în care tineretul nărăvaş (nonconformist şi energic, adică) este exclus din grupul de obârşie şi obligat să-şi creeze un grup nou, separat. Vreau să zic, o altă gaşcă.

Sau, poate, asta se întâmplă fiindcă bătrânii aceştia, printre care, din pdv Carte de Identitate, mă prenumăr, nu iau cunoştinţă de apariţia unui fenomen decât după dispariţia lui. “Clasicizare”, nu-i aşa, e sinonim cu “marmorificare”. Un scriitor român descria odată, într-un fel de proză Science Fiction, procesul acesta de consacrare în Lumea-care-va-să-vină : i se face omului (viu) o injecţie şi gata, iată-l transformat în monument ! de marmură !

Din fericire, Gianina Cărbunariu e încă departe de un aşa tratament. Teatrul ei e remarcabil de viu. Ba chiar contrastează violent cu peisajul, cu ambianţa umană şi culturală mortăcioasă de prin partea locului.

*

În loc de orice altă prezentare a intenţiilor spectacolului coupé SOLITARITATE (titlu destul de elocvent, la rândul lui, ca să nu necesite explicaţii), voi cita chiar cuvintele autoarei, din caietul-program :

Fiecare dintre cele cinci scene ale spectacolului este o ficţiune inspirată dintr-o realitate sau dintr-un anumit tip de discurs public prezent în societatea românească actuală : de la zidul construit în Baia Mare pentru a separa comunitatea rromă de şoseaua principală a oraşului şi până la marcarea din ce în ce mai radicală a diferenţelor între categorii sociale, etnii, generaţii. Sub pretextul respectării unor convenţii sociale şi al salvării cetăţeanului”, sunt inventate de fapt reguli noi, menite să stigmatizeze diferenţa şi să estompeze tot ce ar putea să ne apropie. Discursul politic despre sărăcie (văzută ca o vină a celui incapabil să fie competitiv şi eficient) a contaminat spaţiul public şi riscă să devină o perspectivă normală, justă, perfect îndreptăţită. Trendurile naţionaliste din ultimii ani sunt efectul cel mai clar al atitudinilor politice discriminatorii care instigă la lipsa de toleranţă şi la găsirea unor ţapi ispăşitori.

Acceptăm, fără a mai pune sub semnul întrebării, noi reguli care ne limitează drepturile de locuitori ai unui oraş. Actorii principali au acaparat întreaga vizibilitate, în timp ce noi rămânem spectatori tăcuţi, în întuneric. Dacă ni se cere părerea e, de cele mai mlte ori, formal. Din ce în ce mai pregnant apare sentimentul că oraşele nu ne mai aparţin nouă, locuitorilor. Se iau decizii în ceea ce priveşte felul în care acestea ar trebui să arate, ignorându-se luările de poziţie, criticile, protestele publice. Cu siguranţă trebuie inventate noi mijloace de presiune eficiente, însă acum trăim un moment de derută totală, care duce la însingurare şi chiar disperare. Uneori, realitatea e atât de absurdă, iar ficţiunile mediatice atât de suprarealiste, încât nu mai reuşim să articulăm coerent un discurs de apărare, de protest. Tocmai acest sentiment de derută, de blocaj am încercat să-l traduc în spectacol. Ceea ce încerc să articulez e tocmai neputinţa de a mai articula.

În realitate, însă, spectacolul ei articulează foarte bine. Are adresă, situaţii comice cât cuprinde, replici acide, tempo. Nici vorbă de existenţialism à la Camus, sau de bufonerie tragică eugenionesciană, provocate de insuficienţa limbajului şi de imposibilitatea comunicării interumane, aşa cum s-ar înţelege, la prima vedere, din finalul Argumentului de mai sus.

Dacă m-ar întreba cineva de ce anume îmi aduce aminte acest spectacol, aş zice : de Brecht.

Ceea ce se întâmplă aici, în cel puţin două dintre “scenele” spectacolului, e teatru politic în deplinul înţeles al cuvântului. Respectiv, în sensul de stânga al acestuia. (De altfel, nici n-am auzit vreodată de vreun “teatru de dreapta”.)

E vorba, aici, despre subiectele de la telejurnal : sărăcie, manipulare, exploatare, primari veroşi şi subalterni slugarnici, mafioţi politici, evaziune fiscală, furie naţionalistă şi misticoidă… transformate în numere de circ. Ceea ce, la urma urmei, nici nu era prea greu, diferenţele între ele fiind minime.

Cel mai savuros mi s-a părut scheciul despre înmormântarea marii actriţe Eugenia Ionescu, o componentă a patrimoniului cultural naţional, un tezaur al naţiunii…

Îndărătul figurii distinsei cronicărese dramatice care rosteşte un speech în acea împrejurare se profilează trăsăturile unui sau unor personaje cât se poate de reale şi de actuale. Poanta zguduitoare este că în organizarea tristei ceremonii este amestecat şi securistul căruia, pe timpuri, răposata îi furniza informări despre colegii ei care bârfeau “regimul de democraţie populară”. Iar acesta, aplecat peste sicriu, îi şopteşte : “să ţii legătura cu mine, mă interesează tot ce se întâmplă acolo !”

Despre actorii Gianinei Cărbunariu trebuie spus că sunt o trupă tânără pe deplin rodată, foarte profesionistă. Cei nouă de aici sunt printre puţinii noştri actori cu dicţie. Şi cu asta am spus tot.

—————————————————

O voce (foarte cunoscută) din public —–>

Bună, Dane
Mi-a plăcut punctul tău de vedere.

Nu doar acuitatea şi actualitatea lui, ci şi “…aciditatea” mai mult sau mai puţin subliminală. :)

Numai bine,
vl@d (Rădescu)

un spectacol de GIANINA CĂRBUNARIU

Andu Dumitrescu - decor, light design

Andrei Dinu - costume

Bogdan Burlăcianu - muzică

Florin Fieroiu - coregrafie

cu : FLORIN COŞULEŢ, ALI DEAC, DIANA FUFEZAN,

ADRIAN MATIOCMARIANA MIHUOFELIA POPII,

CRISTINA RAGOS, CIPRIAN SCURTEA, MARIUS TURDEANU

Teatrul Naţional RADU STANCA Sibiu

co-producţie cu Théâtre National de la Communauté Française de Belgique, în colaborare cu Le Festival d’Avignon 2014

Spectacol realizat în cadrul Proiectului ORAȘE PE SCENĂ / VILLES EN SCENE, cu sprijinul Comisiei Europene, prin Programul Cultura

http://tempsreel.nouvelobs.com/culture/20140721.AFP2315/theatre-les-nouveaux-demons-de-la-roumanie-mis-en-scene-a-avignon.html

http://www.tnrs.ro/focus/spectacolul-solitaritate-va-fi-prezentat-la-madrid-si-bruxelles-in-ianuarie-2015

- 1990 -

FESTIVALUL TRILOGIEI

În această primă ediţie a Festivalului Naţional de Teatru Caragiale, desfăşurată la Bucureşti între 18 şi 26 noiembrie, am văzut un spectacol de valoare excepţională, care, aşa cum se aştepta toată lumea, a şi cucerit Marele Trofeu – şi încă patru alte spectacole de bună ţinută profesională; cred că pot afirma, fără a greşi, că restul plutonului s-a aflat la mare distanţă în urma lor.

În ce priveşte evenimentul creat de Andrei ŞerbanJohn Elsom, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, aflat aici cu ocazia festivalului, spunea că nu ştie dacă noi suntem conştienţi de importanţa faptului de a putea asista la un asemenea spectacol. Presupun că suntem – şi cea mai bună dovadă e coada la bilete, ca să nu mai vorbesc de cronicile elogioase deja apărute, cu încercările lor de a-i decripta, de a-i explica sistemul de simboluri. [2]

Fragmentele dintr-o trilogie antică puse în scenă la Naţionalul bucureştean sunt una dintre rarissimele ocazii oferite spectatorului contemporan de a vedea, literalmente, cu ochii săi, “pe viu”, câteva din miturile primordiale ale civilizaţiei europene. Vorbit în câteva limbi moarte, el se propune, dacă se poate spune aşa, inteligenţei simţurilor noastre în mult mai mare măsură decât inteligenţei noastre analitice.

Aflat, tipologic vorbind, undeva în perimetrul arhaic al confluenţei ritualului magic cu începuturile istoriei teatrului şi culturii în genere, el este întâiul spectacol din istoria scenei româneşti (şi nu numai) care cu adevărat îşi implică spectatorii, făcându-şi-i martori şi comunianţi. Într-o vreme lipsită de sensul solidarităţii umane, pe care numai marile catastrofe naturale reuşesc să-l resuscite, când şi când, actul scenic şi iniţiatic de la Naţional îşi face publicul să comunieze într-un ritual quasi-religios. Publicul său simte împreună, receptează împreună muzica vorbelor care nu mai au nevoie de traducere, rimând straniu, din eternitatea lor, cu faptele ce se petrec concomitent afară, în faţa clădirii teatrului. Multă lume va fi auzit de noţiunea aristotelică de “katharsis”, de mila şi teama ce le încearcă spectatorul tragediei, dar este pentru prima oară când are şansa de a le resimţi în deplinătatea lor – şi nu ca pe un simplu semn teatral, ca pe un indiciu mediat al posibilităţii existenţei lor. Asistăm cutremuraţi – pentru întâia şi, probabil, pentru ultima oară în existenţa noastră de spectatori – la demonstrarea unei noţiuni, în general, abstracte, cum este aceea de “tragedie”, ca fiind reală şi nu doar posibilă sau ipotetică.

Fie-mi permisă o digresiune personală: când am auzit, acum vreo douăzeci de ani, că Andrei Şerban a montat acest spectacol la New York, cu o trupă de amatori sau aproape amatori negri şi portoricani şi că el era vorbit în greaca veche, am fost tentat o clipă să cred că acesta era un subterfugiu impus de rostirea defectuoasă a englezei de către interpreţi. Am avut ocazia să mă conving, cu noua variantă a Trilogiei, că nu ăsta era motivul. Că utilizarea unor limbi neînţelese de către public avea un rost mai profund şi că reprezenta unul dintre marile pariuri ale regizorului-magician. El ne reaminteşte că nu epicul, nu anecdota şi nici chiar marile valori literare nu fac neapărat actul teatral – şi că muzica, y compris muzicalitatea rostirii, împreună cu Gestul primordial, transmit în modul cel mai deplin sensurile. Prin ele s-a produs, aici, o adevărată fanatizare a echipei de interpreţi şi omogenizarea publicului.

Fanatizarea şi omogenizarea socială au mai fost obţinute de câteva ori în Europa secolului nostru, dar numai în scopuri dintre cele mai rele. Iată, însă, că ele pot avea şi un sens benefic. Ce-i drept, numai pe o scenă de teatru – şi fără consecinţe practice directe.

Maia Morgenstern, interpreta rolului Medeii, a obţinut premiul pentru interpretare feminină al festivalului. Am urmărit, fără a-mi veni a crede, felul cum trăsăturile ei şi cele ale partenerului său Ovidiu Iuliu Moldovan, în rolul regelui Iason, se transformau “la vedere” în adevărate măşti tragice de teatru Nô. Asemenea performanţe actoriceşti (şi încă n-am pomenit de cele vocale…) nu se întâlnesc prea des pe scenele lumii.

S-a vorbit mult în ultimele decenii despre “demitizare”. Ceea ce se întâmplă în Medeea este o re-mitizare. Actorii lui Şerban clădesc, reconstruiesc sensuri pierdute, redau sensul unei civilizaţii plonjând în copilăria ei, readucându-ne la vremea când comunicarea era posibilă, la vârsta matricială a unei Europe nedesprinse încă de componenta sa asiatică. Ne reamintim că primele afirmări din istorie ale conceptelor de “individ” şi de “vină tragică” individuală, deci implicit de “liber arbitru”, sunt cele încarnate în Oedip rege şi în Medeea.

Personajul Troienelor este un grup etnic, o colectivitate. Această personalitate colectivă este alcătuită, pe scena de la Naţional, din multe trăiri scenice incandescente. Ele aparţin Ilenei Stana IonescuIoanei BulcăTatianei Constantin, Lilianei Hodorogea-Drăguşanu, lui Carmen IonescuIulianei Moise, lui Claudiu Istodor şi lui Alexandru Bindea – şi tuturor celorlalţi.

Electra, paradigma drumului greu (şi presărat cu cadavre) spre eliberarea de spaime, este concepută în cheia clarităţii care duce la seninătatea finală, de după împlinirea a ceea ce trebuia să se împlinească. A ceea ce ar fi fost de neconceput să nu se împlinească. Într-un spaţiu vast şi în plină lumină solară, matură, de amiază, păşeşte hieratic o altă trupă admirabilă: Carmen GalinClaudiu BleonţMircea AncaFlorina CercelCostel ConstantinAlexandru FinţiSimona MăicănescuCerasela StanConstantin DinulescuDan PuricAndrei IonescuVasile Filipescu.

Radio Antena Bucureştilor, emisiunea Repere culturale, 4 decembrie 1990

(publicat în vol. Aur şi aurolac de Dan Predescu, ed. THEKA Bucureşti, 2001)

http://www.cimec.ro/pdf/Predescu-Dan-Aur-si-aurolac.pdf

Aveţi aici, mai la vale, fişierul audio conţinând o parte din interviul pe care mi l-a acordat Carmen Ionescu, câştigătoarea premiului pentru interpretarea unui rol secundar feminin la acea primă ediţie a festivalului. Materialul în cauză a fost difuzat la 18 decembrie 1990 de Radio Antena Bucureştilor (actualul Bucureşti FM), în emisiunea mea de marţi dimineaţa. Îmi cer scuze pentru calitatea tehnică a înregistrării - am folosit un radiocasetofon amărât… şi acela, împrumutat…

Interviu cu CARMEN IONESCU de Dan Predescu a propos de TRILOGIA lui Andrei Serban - Radio Antena Bucurestilor1

Referitor la TRILOGIA lui Andrei Şerban din 1990:

EUROPA TRECUTĂ, ASIA VIITOARE (I)

în ADEVĂRUL LITERAR ŞI ARTISTIC, 4 iulie 1993

EUROPA TRECUTĂ, ASIA VIITOARE (VI)

în ADEVĂRUL LITERAR ŞI ARTISTIC, 8 august 1993

Notă: în fragmentul publicat la 08.08.1993, trebuie citit “comuniere” în loc de “comunicare”.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

BUCUREŞTI: SIMULTAN FILM-TEATRU

Friday, October 25th, 2013

Aflată la cea de a 4-a ediţie, gala LES FILMS DE CANNES À BUCAREST s-a deschis azi, la orele 20,00, la cinema Studio, cu proiecţia peliculei mexicano-germano-olandezo-franceze HELI, distinsă cu premiul pentru regie în mai a.c., la Cannes.

Tot azi, la orele 20,30, la teatrul Odeon a avut loc deschiderea FESTIVALULUI NAŢIONAL DE TEATRU, cu spectacolul TROIENELE, după Euripide, în regia (tot) lui Andrei Şerban, prezentat de Opera Naţională Română din Iaşi.

Două mari evenimente culturale, aşadar, anuale ambele şi programate, practic, în simultaneitate, la crâncenă concurenţă. Nu de alta, dar publicul lor, în cea mai mare parte a sa (prin aceasta înţelegându-se în primul rând presa), este direct interesat de amândouă.

Simultaneitatea de care vă zic le dă ambelor la gioale, în modul cel mai imparţial cu putinţă.

N-am nici o îndoială că, dacă ar exista un Nobel pentru organizare şi management, el ar merge an de an, negreşit, în România.

http://www.ucin.ro/

http://www.filmedefestival.ro/2013/program-2/

http://www.fnt.ro/Program/#.UmzypHCBnRQ

HELI

Poveste contemporană senzaţional-banală (căci tot mai frecventă), derulată mecanic, ca un subiect de telejurnal prost.

Heli, un tânăr muncitor mexican, locuieşte cu soţia, copilul, sora şi tatăl său într-o căsuţă izolată, departe de vreo aşezare omenească.

Surioara precoce a lui Heli (ni se spune că are 12 ani şi chiar aşa arată) e în dragoste cu alt puştiulică precoce, care-i promite că o va lua de soţie. Cu toată vârsta necoaptă (are 17 ani), puştiulică e poliţist la Brigada Antidrog şi Antipiraterie. În această calitate, ne este arătat luând parte la o distrugere publică de droguri şi de DVD-uri piratate, de genul celor organizate, până de curând, de Oficiul nostru Român pentru Drepturile de Autor şi văzute de toată lumea la televizor.

Dacă e ceva care să-ţi reţină atenţia, până aici, e peisajul: un semideşert sau chiar deşert, aducând mai mult a Arabia Saudită decât a Death Valley, filmat în planuri largi, orbitor iluminate, în care singurul punct mobil e câte-o maşină în depărtare. Mie momentul mi-a adus aminte de PROFESIUNEA: REPORTER, un vechi film al lui Antonioni.

Micul poliţist dă, întâmplător, de o ascunzătoare în care se află câteva kilograme de cocaină şi fără a şti cui îi aparţin, cedează tentaţiei de a pune mâna pe ele. Le ascunde acasă la iubita sa, Heli dă de ele şi temător de complicaţii, le distruge  … şi de-aici începe nebunia.

Curând după aceea, într-o seară, patru necunoscuţi înarmaţi dau buzna în casa lui Heli, îi împuşcă tatăl şi îl răpesc. În maşina în care îl aruncă, împreună cu sora lui, se mai află, legat şi bătut bine, micul poliţist.

Sunt duşi cu toţii în ascunzătoarea răpitorilor, unde cei doi bărbaţi sunt supuşi unor torturi înfiorătoare, filmate îndelung şi în detaliu, cu mare aplicaţiune. Momentele cele mai atroce sunt cele în care la torturarea celor doi iau parte copiii de 12-13 ani ai răpitorilor. În cele din urmă, unul dintre copii îl dezbracă pe poliţistul atârnat, inconştient, de mâini, îi toarnă benzină pe organele sexuale şi le dă foc. Nu ştiu cum or fi reuşit să filmeze chestia asta, dar vă asigur că părea, pur şi simplu, reală.

În cele din urmă, poliţistul este spânzurat de un pod de pe autostradă, să-l vadă toată lumea, iar Heli este eliberat. De mica lui surioară nu se mai ştie nimic.

După ce reuşeşte să se pună, cât de cât, pe picioare, el ia parte la ancheta poliţiei, dar fără a pomeni vreo vorbă de droguri, de frică să nu fie acuzat de trafic. Ceea ce duce, după un timp, la închiderea dosarului, rămas nerezolvat.

Singurul amănunt notabil este că, la un moment dat, o poliţistă din echipa care se ocupă de caz, stând de vorbă cu convalescentul Heli, în maşina  poliţiei, îşi scoate hodoronc-tronc sânii (mari) din corsaj şi îl îndeasă pe împricinat cu nasu-n ei.

În ce scop… în ce ordine de idei… n-am priceput.

Ceea ce pare, oricărui privitor cu minţile la locul lor, o culme a neverosimilului şi incoerenţei: ca o poliţistă să facă chestii de-astea cu un împricinat, care, de altfel, nici nu se ştie dacă nu cumva urmează să fie inculpat. (Ale noastre, barim, făceau dintr-astea doar cu şefii – v. http://adevarul.ro/locale/slatina/video–politista-violatamelania-renghea-isi-cauta-avocat-razboiul-instanta-fostul-sef-1_52497d27c7b855ff56e1d649/ind ).

Iar la un timp după aceea, surioara lui Heli se întoarce acasă, gravidă.

EPILOG: Renăscut, Heli dă de urma unuia din banda care l-a torturat şi după cât se pare (faptul fiind văzut de la distanţă), îl ucide. Apoi, se culcă cu una, despre care nu putem decât bănui că este poliţioata din maşină. Asta, fiindcă faţa nu i se vede. Spre deosebire de restul anatomiei.

Pe regizor îl cheamă Amat Escalante.

Interpreţi sunt: Armando Espitia, Linda Gonzalez, Juan Eduardo Palacios şi Andrea Vergara.

conferinţa de presă: https://www.youtube.com/watch?v=GJ11tFoghq0

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (29)

Saturday, October 12th, 2013

GÂNDUL (nu de Colorado… vă rog…) ce ne mai ţine pe noi la curent cu morţii şi răniţii :
http://www.gandul.info/stiri/un-mort-si-trei-raniti-intr-un-accident-in-dolj-11447174
Din postările indignate ale cetitorilor reiese falsul grosolan: accidentul n-a fost în Dolj, ci la Cluj. Dar faptu-i fapt: un bou a reuşit să omoare şi schilodească atâta lume. Ce importanţă mai are că el era dintr-un loc, sau din altul. Bou-i tot bou - şi la Cluj şi la Craiova.
Morala: nu mai daţi carnete de conducere la boi şi vaci. Nu uitaţi că, în Africa, bovinele sunt mai periculoase decât leii.

*

În 1994, abia angajat la un cotidian efemer, fac exces de zel, fotografiindu-mi articolaşele. Adică umblu şi cu aparatul fotografic propriu (un Praktica MTL5b cu 3 obiective) după mine. Asta, ca să fac ziarului economie de un fotograf (pe care, de altfel, nu-l are). Nu fiindcă mi-ar da ceva în plus la leafă.
Şi astfel, am ocazia să dau peste ceea ce mi s-a părut mie, atunci, o dovadă clară că ne îndreptăm – cu paşi mari, nu oricum – spre Civilizaţie & Progres. O fotografiez şi relatez cu entuziasm că, la mica dugheană de pe Dorobanţi-lângă-colţul-cu-Eminescu, se vinde franzelă gata ambalată în pungi de plastic, aseptic şi igienico-sanitar !

Articolul apare, cu ditamai poză în mijlocul paginii, iar eu mă simt, a doua zi, un soi de Cartier-Bresson, sau măcar, madam Amanpour.

Pentru ca, la întoarcerea de la redacţie, să trec din nou pe lângă buticul cu pricina, unde, întâmplător, e deschisă uşa care dă spre magazie, ori ce dependinţe or fi fost alea. Şi văd acolo două ţaţe mari şi grase stând ciucite şi băgând în punguţe, cu nişte mâini care păreau să fi pierdut de generaţii întregi legătura cu săpunul, franzelele luate din naveta de plastic dintre ele, aşezată direct pe cimentul ud.

Dacă vă spun că mi-a fost ruşine de mine, mă credeţi ?

*

Dăruind vei dobândi.

Dăruind, de exemplu, o şpagă cumsecade cui de drept, vei dobândi contracte grase. Cu Primăria, cu Ministerul…

à propos: https://www.youtube.com/watch?v=lXu1KQ2axBs

dacă vrei muzică… uite-aci: ZAZ

https://www.youtube.com/watch?v=AnoBYOW4UP8&list=PLF3F816C9F92CAC49

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (28/2)

Monday, September 30th, 2013

10 noiembrie 2013:


29 septembrie 2013:

Dar să reîntoarcem un pic în timp, înainte de angajarea mea ca profesor de Foto-Cineclub.

Vas’zică, fusesem dat afară. Umblam ca disperatul să mă angajez undeva, chiar ca muncitor necalificat – şi nimeni nu voia să stea de vorbă cu mine; încă mai păstrez dosarul destul de voluminos cu cererile de angajare şi cu memoriile adresate Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, din perioada aceea (’83-‘85). În timp ce activiştii C.C.E.S. răspândeau de zor zvonul că tocmai aş fi plecat, definitiv, din ţară. Încă mai există martori pentru asta.

În marasmul şi lipsa aceea de perspectivă, s-a întâmplat să dau de anunţul unui concurs de poezie organizat de băieţii de la Suplimentul Literar-Artistic al Scânteii Tineretului. Se intitula Cel mai frumos poem al meu şi presupunea trimiterea, în condiţiile ştiute (anonim, cu numele în plic închis etc.), a unei singure poezii. Premiile ar fi urmat să constea în nişte cărţi şi în publicarea în SLAST a capodoperelor cu pricina.

Am participat şi am luat un premiu III. Când, însă, s-au deschis plicurile cu motto şi a ieşit la iveală identitatea-mi subversivă, praful s-a ales de publicare. N-am nici o îndoială că tov Alex Ştefănescu, organizatorul-şef al “acţiunii”, a încasat şi oarece şuturi în doctu-i cur, pentru impardonabila lipsă de vigilenţă revol’ţionară de care-a dat dovadă cu această ocazie.

Iar premiul cu care se lăudau organizatorii concursului, în ce mă priveşte, a constat în permisiunea de a cumpăra (!) Ullysses de Joyce, tocmai apărut (trad. Mircea Ivănescu).

Despre vreo publicare a poezioarei premiate, nici vorbă. Alex Şt. s-a uitat urât la mine când l-am întrebat de ea şi mi-a răspuns printre dinţi că mai sunt şi alţii care trebuie publicaţi.

Însă câştigul cel mare, pentru mine, a fost că – graţie bulibăşelii endemice din partea loculuicineva îmi pomenea numele, încălcând din neglijenţă punerea mea la index şi adeverind astfel că încă n-am murit şi nici n-am plecat din ţară.

1

Inaugurat de cenaclul literar “Nichita Stănescu” … concursul de creaţie poetică denumit Cel mai frumos poem al meu(implicînd ideea de selecţie şi, mai ales, de autoselecţie) şi-a desemnat cîştigătorii: premiul I - Ion Dragomir (Constanţa); premiul II - Paul Areţu (Caracal), Gellu Dorian (Botoşani) şi Spiridon Popescu(Tg. Jiu); premiul III - Constantin Stancu (Haţeg) şi Dan Predescu(Bucureşti).

Informaţia Bucureştiului, 14 noiembrie 1984, pag. 5

2

Aşadar, iată pe cei care au împărţit notele, iar la festivitatea de decernare a premiilor, binemeritatele trofee: Alex Ştefănescu, Violeta Zamfirescu, Carolina Ilica, Ion Cristoiu şi Petru Marinescu. … Singurul bucureştean dintre laureaţi a fost Dan Predescu, semnatarul unei percutante aderări la îndrăzneala artistică şi totodată, la dialogul deschis cu semenii, pregnanţe original conturate în imaginile poeziei Comunicăm.

Tinereţea cuvintelor

de Elena Zăvoianu

Săptămîna nr. 48 (729), 30 noiembrie 1984, pag. 4

Imediat după anunţul din Săptămîna, am început să primesc din nou telefoane de la foştii mei colegi de facultate (care, în ultimul an de zile, treceau pe trotuarul celălalt când dădeau nas în nas cu mine). Nu mă mai aflam în moarte civilă. Sau nu întrutotul.

Iar în procesul meu cu teatrul care mă concediase ilegal şi-a făcut apariţia hârtiuţa aceea de la Institutul Central de Criminalistică al Miliţiei, despre care-am vorbit mai înainte. Nu zic “post hoc ergo propter hoc”, ci amintesc doar că în ordinea asta s-au întâmplat lucrurile.

Fiindcă veni vorba de marele Alex Ştefănescu,

http://www.romlit.ro/o_dilem_din_care_nu_se_poate_iei

articolul său la care ne trimite link-ul de mai sus conţine o serie de afirmaţii incitante. În orice caz, pe mine mă, pur şi simplu, impresionează.

1. Am fost simplu redactor, la SLAST .

Când aud de SLAST, nu mă pot opri să nu-mi aduc aminte bancul despre corectitudinea politică, respectiv despre doctrina conform căreia ar fi posibil să apuci o bucată de căcat de partea ei curată. SLAST a fost inventat, în anii ’80, ca “parte curată”, ca o, vezi Doamne, alternativă la revista Săptămîna, atât de jegoasă, aceasta din urmă, încât nici un om cu un pic de obraz nu se mai încumeta să semneze în paginile ei, oricare ar fi fost avantajele subiacente.

La SLAST, revistuţă nou-nouţă, curată (prin comparaţie), promiţătoare şi condusă de un băiat cult, colaborau şi oameni care s-ar fi abţinut să semneze în Săptămîna. Dar ambele au fost braţele literar-înarmate ale Securităţii. Destul de înarmate, în orice caz, ca să te termine, la o adică.

Startul marginalizării mele a fost dat, în 1980, de o notiţă din rubrica semnată Alcibiade de către un ipochimen căruia am refuzat, odată, să-i strâng mâna.

Aşa că propoziţia de mai sus se traduce astfel: Ce vă legaţi de mine? Am fost şi eu un amărât de funcţionar, subaltern al lui Goebbels !

2. în acea Notă (datată noiembrie 1989) sunt denunţat ca un denigrator al regimului comunist din România

Nu există decât două explicaţii posibile:

a) Securistul care-a redactat-o a făcut chestia asta după 22 decembrie 1989, strecurând hârtiuţa în dosarul preparat pentru CNSAS.

b) Securistul care-a redactat-o era cu totul defazat – sau dezinformat cu rea credinţă şi rea intenţie de colegii săi, care ştiau de cel puţin un an că Ceauşescu n-o mai duce mult.

Mi-aduc aminte că, prin martie sau aprilie 1989, când eram profesor la Pionieri, a început să-mi dea târcoale fratele lui Tudor Mohora, secretarul PCR cu Propaganda de la sectorul 4, prieten cu Nicu Ceauşescu (da, Tudor Mohora, deputatul din Parlamentul României anilor 2000…)

Eram noi colegi, dar, până atunci, se uitase la mine ca prin sticlă. Şi dintr-odată, pretenie la cataramă… Mi se cam zbârlea părul pe spinare, sincer să fiu, atunci când, în pauze, mă căuta să fumeze o ţigare cu mine. Iar când a început să-mi spună bancuri cu Ceauşescu, am îngheţat. Cred că a fost singura dată, în cei cinci ani petrecuţi acolo, când mi-a fost cu adevărat frică.

De abia după aceea m-am lămurit ce era cu bancurile lui: omul era informat, ştia deja că Ceauşescu s-a dus.

3. o revistă la care încercasem de multe ori să mă transfer, dar nu obţinusem aprobarea autorităţilor: România literară

Asta-i cea mai bună glumă pe care-am auzit-o în ultimii 23 de ani. Numai un tâmpit s-ar fi mutat de la SLAST la România literară. Adică un idealist care-ar fi preferat să fie spionat şi ameninţat pe burta goală, în loc să-şi aibă coşniţa asigurată, şi încă la preţ redus, la magazinul alimentar cu circuit închis de deasupra redacţiei Flacăra, din Casa Scînteii.

*

La nivelul cel mai de jos, acţiunea “cronicarului literar tânăr”, foarte agresiv şi sigur pe sine, fie prin încadrarea sa la Securitate (gen Marian Popa), fie executant servil al “Consiliului Culturii” (gen Alex. Ştefănescu, autor – între altele –al unei cronici comandate, total abjecte şi mai ales incompetente, despre Hermeneutica lui Mircea Eliade, în cadrul campaniei oficiale împotriva acestei cărţi). A continuat să fie ostil şi după 1989.

VIAŢA UNUI OM SINGUR de Adrian Marino, ed. Polirom, 2010, pag. 126

+

http://www.agentia.org/anchete/dinescu-l-aten-iona-pe-ceau-escu-c-politica-sa-e-sfidat-de-unii-scriitori-34440.html

http://voxpublica.realitatea.net/life/de-ce-a-vrut-adrian-marino-sa-i-apara-memoriile-la-cinci-ani-dupa-moarte-28417.html

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/04/28/un-intelectual-erudit-chinuit-si-idiosincratic-dosar-marino-in-revista-verso/

*

În 2005, dl Ştefănescu a publicat un fel de recenzie-în-pas-alergător a romanului meu abia apărut. I-am admirat promptitudinea: notiţa sa a apărut, practic, odată cu punerea cărţuliei mele în raftul librăriei (există o factură datată şi ştampilată). Ce să mai zic, nici operele lui Ceauşescu n-au avut parte, la vremea lor, de aşa celeritate!

Istorisirea, laxă şi imprevizibilă (în sensul negativ al cuvântului), cuprinde şi pasaje pline de dramatism, afirma aici dl Ştefănescu.

Cum o fi o istorisire imprevizibilă în sensul pozitiv la cuvântului rămâne să mă lămurească d-sa. Că la asta chiar nu mă duce mintea.

Ce l-o fi deranjat aşa de tare în cărţulia mea ?

Poate dialogul acesta:

-  Ar fi bine să nu mai publici în România literară. Chiar şi ei au fost nevoiţi să-ţi corecteze vreo două prostii, mi-a spus alaltăieri unul de acolo.

-  Care dintre ei?

- Ce-ţi pasă care? Un om serios, în orice caz, unul dintre puţinii de acolo.  Oricum, nu le mai trimite articole, doar ştii că nu e o revistă bine văzută. La nici un nivel. La un moment dat, o să le cam iasă independenţa pe nas. E nostim că tocmai Marian mi-a arătat articolul tău: “Uite-l pe unul, Ion Dima, care scrie despre teatrul nostru, o fi cel care publică la noi, în Zenit?” El zicea că ar trebui să-ţi deschidă alte uşi în Bucureşti, la Luceafărul, la Suplimentul Scînteia Tineretului, dar să nu mai publici în România literară. Doar eşti din parohia lui, nu? Şi doar a fost şeful publicaţiilor pentru tineret, pe ţară. E normal să se preocupe.

Şi à propos de “tinereţe cheltuită fără rost“: de fapt, în carte e vorba, la modul cel mai explicit posibil, despre o tinereţe petrecută sub ochiul scrutător al Securităţii. Dar, desigur, unul care şi-a cheltuit tinereţea “cu rost”, la SLAST, n-o să pomenească nici în ruptul capului de chestia asta.

Adevăr grăiesc Dvs., cumplită soartă-i să te recenzeze tocmai un personaj al cărţii tale…

http://www.romlit.ro/poetul_i-a_pus_o_masc_a_adolescenei_fericite

https://www.youtube.com/watch?v=F5v4zFHkCmo

http://www.librariaeminescu.ro/autor/29200/Dan-Predescu

http://livre.fnac.com/a3424646/Dan-Predescu-A-votre-sante-poor-Yorick

9 septembrie 2013:

Iată că am dat, răscolind printre hârţoage, de acest vechi articol al domnului profesor Nicolae Manolescu,  care vorbeşte despre poeziile doamnei Ana Blandiana şi despre riscurile la care s-a expus aceasta (un <vers care îi numea pe români “popor vegetal”, ca şi riscurile de a-l încredinţa tiparului la mijlocul anilor ‘80>)

http://www.romlit.ro/scriitorii_i_puterea

Sunt curios ce-ar fi găsit de spus dnii Andreescu şi Manolescu despre chestiuţa scrisă, tipărită şi răspândită de mine în ‘83 (à propos, redacţia României literare a fost printre primele la care am lăsat, atunci, câte un exemplar al progrămelului de teatru cu pricina). Şi despre riscuri, atunci când cei în mâna cărora a ajuns el considerau că e riscant să-l citească…

4 septembrie 2013:

Din păcate, modul de dispunere a textului în şablonul Wordpress pe care-l folosesc, în lipsa unor abilităţi tehnice, ale mele, mai de soi, nu îmi permite să plasez adăugirile survenite pe parcurs în mod firesc, adică de sus în jos. Aşa că vă rog să aveţi în vedere că cele ce urmează după steluţa roşie de mai jos au fost postate înaintea textului de faţă.

DACĂ N-AR FI PROŞTII,

ONG-URILE AR MURI DE FOAME

Va să zică: la 31 august a.c. am primit mail-ul de mai jos. Fiind plecat de acasă şi neducând grija corespondenţei, l-am descoperit ceva mai târziu.

“ Stimate dle Predescu,

Am ajuns in Bucuresti si am cautat in  pachetele de documente care se mai afla inca la mine dupa ce s-a strans expozitia de Inscrisuri dusmanoase, din 2005. Imi pare rau sa va spun ca nu am gasit documentele pe care dvs. mi le-ati incredintat.  Nu am nicio explicație pentru disparitia lor in afara de mutarea succesiva a micii arhive dintr-un loc in altul, sau eventualitatea să fi ramas printre cele retinute la Sighet, unde am itinerat in toamna aceea explozitia. As vrea sa va asigur ca niciun interes ocult n-a dus la disparitia lor, de care sunt singura responsabila și ca nu am avut niciun complice.

Cu tot regretul si cu toata stima,

doina jela

Am luat notă.

Tot ce-aş vrea să-i mai spun doamnei Jela e că, din fericire, exemplarul pe care l-a pierdut, cu sau fără complici, domnia sa, nu era chiar ultimul. Mi-au mai rămas vreo două, bine pitite.

Aşa că, la vreo eventuală nouă scoatere la lumină a eroilor deceniului 9, care au făcut, cu bravură, ciocu’ mic, scriindu-şi revolta pe bilete de tramvai ascunse-n căptuşeala paltonului, de unde le-au descusut securiştii vijilenţi - poate să conteze iarăşi pe subsemnatul. Ca factor de contrast, care opinează, pe gratis, contra vântului.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

2 august 2013:

În 1983, am fost dat afară din slujbă fiindcă am publicat un articolaş în care-l luam peste picior pe tovarăşu’ Nicolae Ceauşescu.

pentru cine nu ştie:

ca să vedeţi ce e-n pozuţele de aici e suficient să daţi click pe ele

iar dacă vă apare un mic semn +,

daţi click pe el şi o să le vedeţi şi mai mari

Cum s-a întâmplat minunea? Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva în vremurile acelea, când toată existenţa noastră se trăia într-un ţarc de sârmă ghimpată?

Uite că s-a putut. Ţarcul mai avea şi găuri – dar recunosc că trebuia să fii nebun ca să treci prin ele.

Mai pe larg: pe atunci, eram secretarul literar al unui teatru cu multe probleme, provocate de mutarea lui din Bucureşti la Giurgiu, ordonată de Ceauşescu, dintr-o toană a lui. Teatrul Ion Vasilescu, aşa se numea, era unul destul de mare, cu trei secţii - Proză, Revistă, Folclor - şi peste două sute de angajaţi. Care n-au primit cu destul entuziasm vestea mutării. De fapt, cu atât de puţin încât “organele” au considerat necesar să nu-şi mai ascundă prezenţa printre noi şi să ni-l prezinte în mod oficial pe «responsabilul nostru pe linie de Securitate, locotenentul» nu-mai-ştiu-cum. Acesta era un tinerel de nici treizeci de ani, care nu ne inspira cine ştie ce teamă, era doar o pisică cu clopoţei. Mai degrabă ne feream de noul angajat de la Personal, Mihăilă Nicolae, care venea, practic, direct din puşcărie, unde stătuse câteva luni, pentru delapidare.

Iar eu încercam, fără prea mult succes, să-mi ţin gura în prezenţa unora dintre colegele mele, fiice şi neveste de securişti.

Locotenentul nu făcea altceva decât să treacă pe la teatru de două ori pe lună şi să se închidă într-un birou, timp de o oră-două, cu noul angajat. Şi asta era toată “munca lui de supraveghere operativă”. Avea o slujbă comodă tânărul nostru securist, ce mai.

În atmosfera tensionată a momentului, nu departe de o mică răzmeriţă, oamenii fiind disperaţi de perspectiva plimbării mai mult sau mai puţin frecvente cu sinistrul tren de Giurgiu, directorul a avut nefericita inspiraţie să se lase mânjit, cu suma ridicolă de patru mii de lei, de către un organizator de spectacole.

Ce erau organizatorii aceştia? Chipurile, nişte impresari, angajaţi ai teatrului.

Ce făcea un impresar pe vremea lu’ Ceaşcă? Nişte lucruri uluitor de simple: băga în buzunar un carnet-două de bilete, îşi punea pardesiul şi pălăria şi se ducea la o fabrică, sau la o şcoală, sau la o unitate militară… ş.a.m.d. ş.a.m.d.

Acolo, se înţelegea cu secretarul de partid, cu şeful de sindicat sau cu altă vieţuitoare din categoria asta, care avea să adune banii pe bilete de la salariaţi, sau soldaţi, sau elevi şi îi lăsa carnetul sau carnetele cu bilete.

În seara spectacolului cu pricina, primul care se înfiinţa la uşa teatrului, cu banii pe bilete, era şeful de la sindicat sau de la partid. Cu carnetul de bilete intact. Iar impresarul, care stătea la uşă, lua banii şi carnetul şi îi lăsa să intre pe cei aduşi de acesta. Biletele rămâneau neatinse – şi astfel, mai puteau fi vândute o dată, de două, de nouă ori…

Din aşa ceva proveneau banii pe care-i dăduse bişniţarul directorului nostru. Iar ăia patru mii de lei erau realmente un fleac, dacă te gândeşti că mânăriile organizatorilor nu se petreceau de azi, de ieri, ci de ani de zile. Lumea vorbea că încasările lor erau unu-la-unu, adică la paritate cu statul.

Partea proastă-i că l-a şi pus pe director să semneze pentru încasarea lor.

În fine, n-o să intru în detalii, soarta ulterioară a directorului meu e un roman în sine, un fel de Contele de Monte Cristo, îndrăznesc să zic - şi nu face să-l rasolesc eu acum, la repezeală. Las relatarea lui, fie şi pe scurt, pentru altădată.

E suficient să adaug doar că, la câteva luni după aceasta, directorul a scris, tot cu mâna lui, o declaraţie în care recunoştea că a încasat banii aceia ştiind că provin din furt. Iar eu i-am citit declaraţia pe îndelete, la nu mult timp după aceea. Cineva uitase dosarul gros al anchetei Miliţiei Economice şi Inspectoratului Teritorial Financiar de Stat Giurgiu pe biroul meu – unde, ca un făcut, n-a mai intrat nimeni în acea zi.

De unde, până atunci, se circula prin biroul meu ca printr-o staţie de autobuz din centrul Capitalei…

…Dar să ne întoarcem la oile noastre… Făcusem vasăzică o “boacănă”. Publicasem, într-un caiet-program de teatru, micul eseu de mai sus, în care, printre altele, vorbeam de “înclinaţia bolnăvicioasă de a face ca lucrurile mai curînd să pară că există decît să existe cu adevărat,în maniera proverbialului prinţ Potemkin” şi de “predispoziţia masei de a se supune unui lider fără a-l chestiona în legătură cu calităţile sale”. Şi mai spuneam acolo (piesa lui Radoev fiind o comedie) că nu numai de trecut, ci “şi de prezent te poţi delimita rîzînd”. Şi numai un copil de ţâţă ar fi putut spune că nu ştie de care prezent era vorba în propoziţie.

Cum am făcut-o? Simplu: am obţinut cu uşurinţă semnătura directorului pe manuscrisul cu pricina (sper că n-o să se supere pe mine dacă voi mărturisi că, pe atunci, el era beat cam 25 de ore pe zi), i-am mai pus şi o ştampilă la secretariat – şi m-am dus cu el direct la tipografie. În graba mea de atunci, am uitat să mai trec pe la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, pentru viză, care era absolut obligatorie. Iar tipografii, ce ştiau ei? când au văzut o semnătură şi o ştampilă, i-au dat drumul. M-am întors după vreo două săptămâni, când lucrarea era gata, am luat un teanc de caiete program şi le-am spus că voi reveni în ziua următoare ca să iau tot tirajul (două mii de bucăţi).

*

Iar după aceea, cu teancul acela în servietă, plus încă un mic teanc, de invitaţii la premieră, am pornit să fac turul tuturor redacţiilor de ziare şi reviste din Bucureşti. Greu de spus ce-o fi fost, în momentele acelea, în capul meu de teatrolog. Răspândeam manifeste cu gândul că, dacă în ziua următoare avea să mă calce o basculantă pe trotuarul din faţa cinematografului Patria, măcar avea să se afle cauza reală a accidentului? păi nu ştiam că nouăzeci la sută dintre ziarişti erau informatori ai Securităţii, iar restul erau şefii lor? Împrăştiam printre ziarişti dovada infracţiunii pe care tocmai o comiteam? Sau îmi făceam doar datoria, scrisă în Fişa postului, de a mă ocupa de “protocol”, pentru că nu puteai s-o laşi pe curiera analfabetă (care făcea amor cu secretarul de partid prin toate cotloanele teatrului) să se împovăreze şi cu chestia asta.

Nu ştiu. Fapt este, până una-alta, că aproape toate redacţiile din Bucureşti (pe vremea aia, nu erau chiar atât de multe), inclusiv, dacă mi-aduc bine aminte, Muncitorul sanitar şi Lupta C.F.R., s-au aflat în posesia câte unui exemplar al acestui caiet-program de sală.

Iar la urmă, după câteva zile, m-am achitat de obligaţiile mele de serviciu şi l-am dus şi laC.C.E.S.

Uluitor (sau, poate, caracteristic) este că nici acolo nu l-a citit nimeni. Au trecut aproape două luni de la premieră până ce a explodat rahatul.

Într-o dimineaţă de prin iunie 1983, dacă mi-aduc bine aminte, m-am trezit cu tovarăşa Ticuţa Creţu (de la C.C.E.S.) * la mine-n birou. Ea voia să afle de ce micul meu eseu avea un motto din Caragiale, “până când să n-avem şi noi faliţii noştri?”, ce legătură avea autorul bulgar cu Caragiale? Şi mai voia să ştie ce căuta numele doctorului Mengele într-un text care avea o legătură directă cu o ţară “de democraţie populară”.

Băgaţi bine de seamă, despre pasajele cu adevărat explozive (“înclinaţia bolnăvicioasă de a face ca lucrurile mai curînd să pară că există decît să existe cu adevărat, în maniera proverbialului prinţ Potemkin”,  sau “predispoziţia masei de a se supune unui lider fără a-l chestiona în legătură cu calităţile sale”) nici n-a îndrăznit să aducă vorba !

…Parcă mai avea vreo importanţă ! oricum, după câteva săptămâni, m-au dat afară. Mai exact, mi-au trimis acasă, în timpul concediului, o înştiinţare precum că mi-ar fi expirat contractul de muncă. Problema era, însă, că el n-avea cum să expire, fiind unul încheiat pe durată nedeterminată, prin “transfer în interesul serviciului”, ca urmare a unui concurs public cu rezultatul anunţat nominal în presă (în România literară, într-o notiţă semnată de Valentin Silvestru, din decembrie 1981).

N-am să mai lungesc povestea: i-am dat în judecată (oricum, altceva tot n-aveam ce face, că de angajat nu mă mai angaja nici dracu’, am o mapă grosuţă cu cererile mele de angajare de-atunci, inclusiv ca fotograf, inclusiv ca muncitor necalificat…), iar după vreo doi ani, ca urmare a plângerii mele, Institutul Central de Criminalistică al Miliţiei a trimis tribunalului o hârtiuţă care suna cam aşa: “pe contractul de muncă al numitului Predescu se află unele înscrisuri neautorizate privind expirarea acestuia, al căror autor este numitul Cutărache…” (nu-i dau numele acum, ca să fie surpriza mai haioasă la urmă).

va urma

va tot urma

*

uite c-a urmat

A doua zi după apariţia hârtiuţei cu pricina în dosarul de la tribunal, parcă prin august 1985 era asta, m-am trezit, ca din întâmplare, cu un telefon de la Consiliul Naţional al Pionierilorşi Şoimilor Patriei (nu râdeţi, chiar aşa îi zicea…)

Aproape uitasem că am lăsat şi acolo o cerere de angajare, ca profesor, cu vreun an maiînainte.

Iată că ea fusese aprobată şi acum trebuia să mă prezint urgentissim la Casa Pionierilor unde urma să lucrez de-acum încolo, ca profesor de Foto-Cineclub.

(Ce drăguţi mai erau pionierii aceştia ! nu ca mitocanii de la Cooperativa Fotografia, unde voisem să mă angajez cu câteva luni mai devreme şi care-mi spuseseră că pot să mă şterg la cur cu diploma de I.A.T.C. şi cu mai vechea mea experienţă de fotoreporter de presă, că a face poze la nunţi e o chestie mult mai pretenţioasă decât pozatul vedetelor de la Hollywood sau fotoreportajele de război…)

…Prima mea săptămână la pionieri a fost una foarte încărcată. Trebuia să cumpăr de urgenţă toate cele necesare unui laborator utilat la standarde profesionale. Problema banilor nu s-a pus nici o clipă, mi-au dat toată suma cerută, pe care o făcusem aproape triplă, cu gândul că, oricum, au să-mi taie mult din ea… dar Pionierii nu erau nişte cărpănoşi, aveam să mă conving de asta…

Iar la sfârşitul acestei prime săptămâni, m-am trezit că noul meu director mă cheamă la el. Pe biroul lui se găsea dosarul meu, o sticlă de coniac Tomis şi două pahare (directorul era un fost hocheist, un om serios şi antrenat, dar mie mi s-a pus un nod în gât când m-am uitat mai bine şi am văzut că alea erau pahare de apă, de un sfert de litru…).

- Ia zi, a început el, te-ai obişnuit cu noul loc de muncă ? cum ţi se pare la noi, ai mult de lucru ?

- Am, tovarăşe director, am răspuns eu cu o voce în care se citea poziţia de “drepţi”.

- Ei, atunci înseamnă că eşti un om ocupat, nu mai ai timp de procese şi de prostii de-astea…

Şi uite-aşa s-a terminat procesul meu cu statul, din 1983. Dorinţele “lor” erau ordine pentru mine. Şi parcă numai pentru mine?

Dar povestea acestui caiet-program e încă departe de final…

mai urmează, mai urmează…

* despre Ticuţa Creţu, vezi http://lege5.ro/en/Gratuit/g44tkobz/decretul-nr-188-1987-privind-componenta-consiliului-culturii-si-educatiei-socialiste-si-a-biroului-executiv-al-acestuia

*

o să vă şi miraţi de ce urmează :

În efervescenţa şi agitaţia uşor istericoasă a zilelor şi anilor de după 89 (pe care duşmanii Patriei noastre le numesc, mai simplu, „bulibăşeală”), în care am scos două publicaţii rentabile (nu pentru mine, desigur) şi am mai făcut-o şi pe consilierul la Ministerul Culturii, în Direcţia Teatrelor (unde, râsu’ telespectatorilor, la un moment dat, l-am avut şef pe fostul meu director de la «Vasilescu» !), am lăsat deoparte procesul meu din 1983 cu teatrul numit mai ‘nainte, am uitat de el.

Aveam lucruri mai importante de făcut : de exemplu, să pun umărul la construcţia noii societăţi democrate, a lui Patriciu şi Becali, ce pisici !

Până ce un anunţ din ziare mi l-a readus fulgerător în minte, în ianuarie 2005. Iată-l, acesta-i :

http://groups.yahoo.com/group/info_culture/message/3304

vezi şi http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/expozitia-inscrisuri-dusmanoase-scripta-hostilia-19618.html

Vasăzică, se găsise până la urmă cineva care să-i readucă în atenţia lumii pe cei ca mine ! pe cei care au îndrăznit – dacă nu de altceva, măcar pentru a le arăta compatrioţilor lor că se poate. Că poţi, măcar, deschide gura ca să ţipi, refuzând să mai fii complice, prin tăcerea ta înfricoşată, cu gardianul !

Se găsise, vasăzică, cineva să observe că, în cumplitul deceniu al nouălea, n-au fost doar Ana Blandiana şi Dorin Tudoran cei care au deschis gura ca să spună că împăratul e gol şi că raiul comunist e un iad cu acte-n regulă !

…În ziua următoare mă şi aflam, cu acest caiet-program şi cu o apreciabilă doză de entuziasm, în biroul dnei Doina Jela Despois de la editura Curtea Veche, d-sa fiind iniţiatoarea proiectatei expoziţii.

Eram eu entuziast, dar aveam o vârstă… trecusem prin destule entuziasme până atunci…

Aşa că i-am povestit dnei Jela ce-i cu progrămelul acela de sală, i-am spus că e unul dintre ultimele exemplare pe care le mai am şi am rugat-o să mi-l înapoieze intact după scurgerea intervalului de câteva luni, cât era prevăzut să dureze cele două expoziţii, cea de la Muzeul Naţional al Literaturii Române şi cea de la Sighet.

Şi nu numai atât, dar am pus-o să-mi şi semneze de primirea lui. Uite-aici hârtiuţa cu pricina :

După care, am vizitat şi eu, ca tot omul, expoziţia. Deşi n-am fost invitat.

Spre surprinderea mea, progrămelul Canibalei era singurul exponat tipărit de acolo. În rest, erau numai pagini scrise de mână – şi explicaţii printate, referitoare la ele.

Şi tot aşa, surprins, am constatat că el, progrămelul, era plasat undeva în fundul sălii, la o distanţă de la care nu puteai distinge decât titlul de pe copertă – şi nu avea nici o hârtiuţă cu explicaţii, precum celelalte documente din expoziţie.

Cele câteva exponate pe care le-am citit cu acea ocazie erau nişte chestii mai curând vagi. N-am prea priceput care era relaţia lor cu regimul comunist, ce anume cuprindeau ele de-au pus pe jar Securitatea. Părerea mea e că numai un securist chiulău se putea lega de ele, în disperare de cauză, ca să-şi camufleze cumva ineficacitatea şi absenţele de la serviciu.

Dacă vi se pare că şi eseul meu din caietul-program despre care am discutat aici e tot aşa, vag, bleg şi fără adresă, vă rog să-mi spuneţi. O puteţi face chiar pe blogul de faţă.

De asemenea, dacă aţi vizitat expoziţia de la Sighet (pe care n-am văzut-o şi care, de altfel, n-a durat câteva luni, ci, din câte ştiu, e permanentă, adică dă şi de mâncare – pe durată nedeterminată, cum frumos se exprimă Codul Muncii – câtorva victime ale capitalismului) şi aţi regăsit pe pereţii ei caietul-program al spectacolului cu piesa Canibala, vă rog insistent să-mi daţi de ştire.

Până atunci, eu rămân la părerea că Doina Jela Despois a făcut ceea ce Securitatea n-a reuşit să facă : să confişte această dovadă a infracţiunii mele din 1983, în încercarea de a şterge orice urmă a existenţei sale.

Dar încă n-a reuşit, după cum se poate observa.

PS – Să nu uit. Dna Jela nu mi-a restituit exponatul în chestie. Şi nici nu mi-a comunicat din ce motiv anume.

PS 2 - Dna Jela mi-a dat un mail la data de 8 iulie a.c., adică a doua zi după postarea celor de mai sus:

“ Pai, dle Predescu, va asteptati cumva cand am semnat asta sa o iau din usa in usa sa restitui documentele la  o suta de expozanti, sau  ati dedus ca e mai cuminte, cum m-ati cautat sa le aduceti,  ca sa fiti prezent in expozitie, sa ma cautati sa le si luati? Altminteri, nu e deloc frumos ca va plangeti inainte de a lua legatura cu mine. Dupa  1 sept. voi fi in Bucuresti si voi putea sa caut in documentele pe care le am pe undeva, prin arhiva AZIR, care a suferit si ea, diverse mutari din 2005 pana in 2013.

toate bune, dj
*
Păi, în toţi anii aceştia, eu v-am căutat de mai multe ori, stimată doamnă. Degeaba. Şi de altfel, tot n-am aflat de ce era exponatul ăsta prezentat atât de discret în expoziţia dumneavoastră.
*
10 iulie 2013 :
Întâmplarea aceasta a mea cu fantomatica filială română a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni are nu numai o istorie, ci şi o preistorie, ca să zic aşa.
Iat-o :
În 2003, n-am avut de lucru şi, împins de curiozitatea mea bolnăvicioasă, am adresat o solicitare Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
La care, într-un târziu, am primit acest răspuns:
*

Nr. 1584/03 din 29.10.2004

Stimate Domn,

În temeiul art. 1 alin. 1 din Legea nr. 187/1999, urmare a cererii dumneavoastră înregistrată la C.N.S.A.S. cu nr. 1584/03 din 26.08.2003, vă aducem la cunoştinţă că, în urma verificărilor efectuate până în prezent în arhivele Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe şi Serviciului Arhive şi Documentare Militară, nu s-a identificat nici un dosar întocmit de fosta Securitate pe numele dumneavoastră.

Această cerere rămâne în atenţia noastră şi vă vom informa dacă vom identifica documente pe numele dumneavoastră.

Cu stimă,

VICEPREŞEDINTE,

Prof. Univ. Dr. Viorel-Mircea NICOLESCU

*

În 2011, deci după vreo 7 anişori de la primul meu puseu de curiozitate, iarăşi n-am avut de lucru. Şi iar am supărat Statul.

Şi încă o dată, absolut de pomană, după cum puteţi vedea mai la vale, în cuprinsul noii mele solicitări din februarie 2012:

*

Domnule preşedinte,

Prin prezenta revin asupra solicitării mele din data de 5 iulie 2011, primită la instituţia ce cu onoare conduceţi în data de 6 iulie 2011 conform confirmării poştale AR 09867433055, anexată prezentei în fotocopie, solicitare rămasă fără răspuns, rugându-vă încă o dată să îmi permiteţi accesul la documentele având legătură cu subsemnatul şi la cele având legătură cu defunctul meu părinte . . . . , născut la . . . . şi decedat la . . . . .

Subliniez că existenţa unor asemenea documente este mai mult decât probabilă, date fiind persecuţiile cărora le-am fost victimă în perioada 1980-1989, împotriva cărora am protestat chiar atunci (v. Memoriul meu nr. 35726/20.10.1981 adresat Suzanei Gâdea, preşedinta Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, a cărui copie o ţin la dispoziţia Dv. – ş.a.)

Cu deosebită stimă,

Dan Predescu

scriitor, jurnalist

27.02.2012

*

O scurtă paranteză absolut necesară : angajarea mea, ca secretar literar, la teatrul Ion Vasilescu din Giurgiu, în decembrie 1981 (prin transfer în interesul serviciului de la vechiul meu loc de muncă, de muncitor necalificat la uzina bucureşteană Vulcan), a reprezentat o consecinţă directă – şi promptă – a memoriului amintit mai sus. Dar aceasta este o altă poveste, pe care am să v-o spun altădată.

…După cum puteţi vedea cu ochii dumneavoastră, pe vremea aia, comuniştii erau mai slabi de înger. Îţi mai dădeau ce era al tău, dacă aveai curajul să deschizi gura.

Cu ăştia de-acum e altceva. La ăştia poţi să urli până crăpi. Ăştia nu sunt Suzana Gîdea. Sunt urmaşii ei, mult mai perfecţionaţi. Şi mai neînfricaţi. Of course, tovarăşi.

În fine, la 7 martie 2012, am primit un telefon de la o persoană care s-a recomandat drept „consilier Elena Rusu” şi care suna de la numărul 0374-189167 (precizez că acesta a fost ultimul meu contact cu C.N.S.A.S.)

Pretinsa doamnă consilier a bălmăjit ceva indistinct despre cererile mele şi despre faptul că numele meu nu s-ar găsi pe nici un tabel dintre cele pe care mândra instituţie le avea la îndemână în momentul ăla. Poate în vreun viitor…

După ce va muri măgarul… sau se va rupe samarul…

Ce învăţătură trebuie să desprindem noi de aici ? Că acel document tipărit din 1983, de la care porni tărăşenia de faţă, n-a existat, a fost doar o închipuire de-a subsemnatului.

Şi că nici vorbă ca Dan Predescu să fi avut dosar la Secu.

Trebuie să reţineţi că Securitatea era o instituţie serioasă. Ea nu se ocupa de scandalagii de-alde Predescu ăsta, care, cu diploma de Teatrologie-Filmologie în buzunar şi cu cei trei ani de „stagiu în producţie” obligatoriu gata făcuţi, numai aşa, de-al dracului, s-a angajat ca muncitor necalificat la Vulcan, în 1980.

Ea îi supraveghea pe intelectualii serioşi, care rezistau prin cultură şi protestau demn, cu gura bine închisă.

Ea trebuia să descopere ce e în capul intelectualilor serioşi. Nu ce s-a apucat să publice un dezintegrat social ca Dan Predescu.

2 august 2013

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (27)

Thursday, September 19th, 2013

Prin 1995, mă aflam la conferinţa de presă a unui om politic francez. Nu mai ţin minte cine era acela şi nici care-o fi fost subiectul, ci doar că, la un moment dat, musafirul (ne aflăm în sala de conferinţe a Ministerului Culturii, la Casa Presei, fostă a Scînteii)  aduce vorba de Planul Marshall. Şi se încinge un pic, povestindu-ne cum, după al doilea război mondial, Statele Unite au obligat Franţa ca, acceptând marele ajutor financiar nerambursabil al Planului, să importe şi filme hollywoodiene. Ceea ce a călcat un pic pe coadă mândria cinematografică a cocoşelului galic, umplându-l de mânie şi filosovietism (ulterior, maoism). Musafirul încheie avertizându-ne că ne aşteaptă aceeaşi tristă soartă: să ne cumpere americanii. Mă duc glonţ la redacţie şi scriu o scurtă relatare cu titlul ROMÂNI ! VĂ PAŞTE PLANU’ MARSHALL ! Şi apoi, oftând în sine-mi:  unde nu dă Dumnezeu…

*

Dispute, la televizor: e, practic, imposibil să deosebeşti ciobul de oala spartă.

*

În o mie şi unul de articole de ziar şi emisiuni TV, propagandiştii regimului actual iau interviuri unor foşti (?) securişti care se zdrobesc să pună semnul egalităţii între serviciile secrete din Vest şi cele româneşti.

Nu se poate. Cu regret, dar nu ţine: şpionii americani îi apără pe ai lor de (în principal) arabi, chinezi şi ruşi. Pe tine, dragă Bizonule Naţional, Secu te-a apărat şi te apără în continuare doar de tine însuţi. De exemplu, ca să nu zici ceva nasol atunci când Omar Hayssam şi frate-său Ciuperciuc rad pădurile Moldovei – şi după aia, îţi fug judeţele ei de sub cur, de cum dă o ploaie mai zdravănă.

*

Monumentele Bucureştiului: uitaţi-vă la ele şi-o să înţelegeţi cum se face că Absurdul s-a născut în România.

Fostul şef al Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din Bucureşti, care locuieşte pe bulevardul Elisabeta, are o verandă plină-plină de icoane. Ca să le vadă vecinii de vizavi.

*

E plin audiovizualul nostru de polemici… de pulemici…

*

Ăştia-s tâmpiţi, sau ne cred pe noi? Cică să le ciuntim pensiile neruşinate lui Vişinescu, Ficior şi altor doi-trei zbiri pe care-i vom mai deconspira, pentru ca banii astfel obţinuţi să fie dirijaţi către victimele lor. Adică să luăm ceva din două-trei, ori douăzeci-treizeci de pensii mari şi suma rezultată s-o împarţim la douăzeci-treizeci de mii de amărâţi cu pensii ca vai de mama lor, victime atunci şi victime şi-acum.

Păi, dacă tot suntem puşi pe ajustări de-astea, am eu o propunere: ofiţerii şi subofiţerii care-au avut vreo legătură cu pichetele de pe graniţa cu Iugoslavia, pe vremea comunismului. Aş începe verificând rapoartele privind consumul de muniţie la pichetele de pe malul Dunării din datele însemnate pe crucile anonime din cimitirul de vizavi, de pe malul sîrbesc. Şi m-aş strădui să aflu ce ofiţer/subofiţer era de serviciu la pichetul unde s-a consumat muniţie în zilele cu pricina. Vă garantez că nu e posibilă nici o confuzie: n-o să găsiţi două posturi, pe graniţa fluvială a României, care să fi deschis focul în aceeaşi zi.

Şi după aceea, m-ar amuza să dau de urma criminalilor în chestiune, mult mai tineri ca Vişinescu şi Ficior. Şi desigur, încă şi mai tare m-ar amuza să aflu ce pensie au ei azi (dacă n-or în câmpul muncii – ca senatori, de pildă). À propos, dl Ristea Priboi ce-o mai fi făcând ?

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ristea_Priboi

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com