Ciocu-mic.Ro

Venerabilul conta, până de curând, drept cel mai inteligent actor român. Sigur, o fi avut el şi alte însuşiri, pe care i le scot astăzi unii pe nas, dar că a fost extrem de talentat şi pe deasupra, inteligent, aşa cum spuneam, asta era indubitabil. Ca tot omu’, însă, a avut şi el slăbiciunile lui. Printre care, ideea fixă de a-l interpreta pe Richard al III-lea, de care lumea ştia cu mult timp înainte ca faptul să se fi produs efectiv. Se potrivea în rolul ăsta ca nuca-n perete, era opinia unanimă. N-are importanţă: a poftit, asta înseamnă c-a şi reuşit. Că a reuşit să fie distribuit în acest rol, vreau să zic.

…În spectacol, s-ar putea zice că totul a mers bine (asta, dacă făceai abstracţie de înăcreala înăscută a interpretului, care a mers de minune cu rolul lui Salieri, de pildă, dar cu sumbrul, violentul, temperamentalul, goticul Richard n-avea nici în clin, nici în mânecă).

Până la momentul culminant, al duelului dintre Richard şi Richmond. Richard s-a refugiat pe o scară înaltă, în mijlocul scenei mari a Naţionalului. De jos, vine impetuos Richmond, care-i trage o lovitură cumplită. Dar spada i se rupe. Mărinimos, Richard nu profită de această şansă şi stă cuminte până ce o mână din culise îi întinde lui Richmond-Florin Piersic altă sabie. Acesta dă să-i tragă încă una, dar lama îi zboară din plăsele… Se repetă figura cu mâna din culise…

În fine, făţosul Richmond reuşeşte să bage spada, fără incidente, în burta maleficului Richard, care, cocoţat acolo sus, îl priveşte cu infinitul dezgust pe care numai genialul maestru ştie să-l exteriorizeze cu atâta glacială detaşare. Şi se prăbuşeşte, plin de tragism şi lehamite.

Cineva a exprimat, pe Facebook-ul care ne mănâncă tot timpul, părerea că noi, ăştia de pe-aici, nu prea ne pricepem la chestiunile care privesc Rusia.

“Cît se știe la noi despre Rusia…”, scria, cu vizibil scepticism, persoana.

N-am putut să nu-i răspund că alde generaţia mea ştie al naibii de mult, având în vedere că noi am făcut 7 ani de rusă, din cele 11 clase pe care le-am absolvit. Că nu ştim o boabă, asta-i altă socoteală…

Am mai avut discuţia asta cu o cuconiţă, tot pe FB. I-am argumentat că numele ruseşti trebuie scrise, la noi, fonetic. Adică, Serghei e Serghei şi nu Sérguey etc. etc. Iar asta, pencă noi cu ruşii am dormit în pat vreo câteva secole bune, deci suntem îngrozitor de familiarizaţi cu toate ale lor. (Fiindcă veni vorba: prin ultimii mei ani de liceu, când începuse desprinderea de URSS, profesorii noştri de română ne povesteau că uite, de-acum începem să scriem cuvântul România cu “â” şi nu cu “î”, cum ne obligaseră să o facem pretenii sovietici parcaţi la Bucureşti, având în vedere că, vezi Doamne, “î” ar fi mai slav decât “â”. Şi am crezut chestia asta până când mi-a căzut în mână o “Istorie a romînilor” de Nicolae Iorga, publicată în perioada interbelică. Da, domle, pe coperta ei scria “romÎnilor” - şi nu “romÂnilor”, cum ar fi fost de aşteptat din partea unui mare istoric, care nu era chiar filorus. Treaba asta m-a băgat în ceaţă - şi de atunci nu mai pun întrebări cu privire la “cum e mai corect, Schumann sau Schubert”.)

Vaszică, cu ruşii am cam dormit în pat. Cu anglosaxonii, încă nu. Abia ne spălăm pe picioare ca să ne băgăm sub aceeaşi plapumă cu ei. Cam cum se băgă Papa Ceau cu tanti Betty a Angliei, când fu el cu Leana la Londra: când a venit valetul să pună un pled pe picioarele reginei, Chashkă al nostru l-a tras şi peste genunchii lui, care-i stătea alături, în caleaşca regală. Mi se pare că măgarii de gazetari englezi au făcut spume şi clăbuci cu acea ocazie: “Lezmajestate! Blasfemie! Sfârşitu lumii! Comunistu de la Bucureşti s-a băgat sub pătură cu regina!”

Pe la sfârşitul anilor 60 şi începutul deceniului următor, „făceam blatul” la teatru. Intram pe daiboj, adică, la spectacole. Pe atunci, exista bunul obicei de a lăsa nevândut primul rând, cel de la rampă, unde-ţi trebuia umbrelă ca să nu te scuipe-n cap protagonistul, când se răţoia la lume: Ppppatrie! Ppppartid! Pppopor!

Acela era, cică, „pentru studenţi”. Şi eram vreo câţiva care profitam din plin de asta.

Mă aflu, deci, în acest prim rând al sălii, la După cădere de Arthur Miller, o piesă (prea) biografică despre Marilyn Monroe. În spectacolul nostru, interpreta rolului principal poartă o copie exactă, mi se pare, a rochiei albe, decoltate, din celebra fotografie.

La un moment dat, ea are un lung monolog. Aflată la rampă, chiar în dreptul meu, în întunericul deplin al sălii şi scenei, cu doar un spot orbitor aţintit asupra ei, temperamentala actriţă se zbuciumă într-o dezlănţuire dramatică de înaltă tensiune. Acelaşi lucru se poate spune şi despre tensiunea publicului; într-un moment de tăcere, mi se pare că o şi aud, sau simt - ca şi cum m-aş afla dedesubtul unei reţele de 27.000 V. Urmărim fascinaţi monologul – dar mai abitir, felul cum partea de sus a rochiei începe să-i alunece de pe umăr, abia mai acoperindu-i unul dintre sâni (frumoşi, dacă mă-ntrebaţi pe mine).

În momentul acela, actriţa clachează. Simţind ce se întâmplă, rămâne, pur şi simplu, paralizată, efectiv incapabilă de a-şi îndrepta, cu un simplu gest, rochia. Iar regizorul de culise şi electricianul de la lumini ori sunt neatenţi, ori aşteaptă şi ei deznodământul previzibil, în rând cu publicul plătitor de bilet.

Tăcerea sălii este asurzitoare, ca să zic aşa. Şi în tăcerea aia, o aud pe baba din spatele meu, probabil cam surdă, spunându-i moşului de alături (idem) „să vezi că acu‘ îi iese ţâţa afară!”

Asta s-a auzit perfect în toată sala. A urmat hohotul bubuitor de râs al celor de faţă şi în sfârşit, biata femeie şi-a îndreptat rochia şi a ieşit în fugă din scenă.

Cât despre dramatismul dramei lui Arthur Miller…