Arhitectul Liviu Ciulley, George Vraca, Horia Lovinescu, Liliana Tomescu, George Constantin, Dan Micu, Ştefan Iordache – acestea sunt unele dintre numele mari din istoria teatrului Nottara, actele sale de nobleţe, cum s-ar zice. De-ar fi să mai capete o distincţie, astăzi, ea ar trebui să fie, însă, negreşit, Medalia pentru Înviere din Morţi şi Supravieţuire în Mediu Ostil.
Căci repunerea pe picioare a unui teatru, practic, desfiinţat de aproape un an şi inaugurarea noii sale stagiuni printr-un festival internaţional cuprinzând şi un număr apreciabil de noi spectacole proprii – constituie un record. Care nu ştiu de câte ori s-a mai întâmplat pe lumea asta, dar la noi, cu absolută certitudine, niciodată. Şi nici n-aş paria că o să se mai întâmple vreodată, chiar dacă o primăriţă recentă afirmă fără jenă că va construi vreo şase-şapte teatre noi. În astă viaţă, sau, mai probabil, într-o altă existenţă.
Se pot face mulţime de presupuneri pe marginea cauzelor ştiute, dar mai ales neştiute, ale odiseii teatrului Nottara, n-am nici toate informaţiile şi nici competenţa necesară pentru a vorbi despre politica, mafia imobiliară şi celelalte necurăţenii 100% penale de pe malurile Dâmboviţei, dar, pe de altă parte, un lucru e sigur: că oamenii de la Nottara, în frunte cu directoarea Marinela Ţepuş, au făcut o minune resuscitând un teatru dispărut, într-o capitală zis europeană, în care creşte doar numărul spectatorilor şi al absolvenţilor de facultăţi de profil, dar banii pentru cultură stăpânirea se gândeşte să-i obţină din donaţii de la pensionari şi de la asistaţii social.
Să nu uit: pe vremea studenţiei mele, acum vreo patru decenii, profesorii ne tot spuneau că în România existau, cu totul, 45 de teatre, în vreme ce, la Paris, funcţionau vreo 50, iar la Londra, 150. Nu ştiu cum mai stau lucrurile în prezent, n-am stat să le contabilizez pe cele de acum, dar n-am de loc impresia că ale noastre s-ar fi înmulţit. Sau că mai există cu adevărat, nu puţine dintre ele.
Popeurul, în înţelepciunea-i frustă, zice că marile averi nu se fac închinându-te la icoane – sau, şi mai direct, că toţi miliardarii sunt, la bază, nişte pungaşi obişnuiţi. Ceea ce greu se poate contesta. Totuşi, există miliardari şi miliardari. Cei de prin alte părţi mai toacă banii şi finanţând universităţi ori teatre de operă, nu numai jucând table pe Côte d’Azur.
Aşa că, în concluzie, ceea ce se întâmplă acum la Nottara este un miracol.
Festivalul s-a deschis la 10 octombrie cu Al cincilea anotimp, după
E.T.A. Hoffmann (orig. Nußknacker und Mausekönig), spectacol al Teatrului
În sfârşit, avionaşul solar, care a zburat nu ştiu câte zeci de mii de kilometri propulsat numai de lumina Soarelui, a aterizat. Ecourile în massmedia n-au fost cine ştie ce, de parcă ar fi fost o chestie de toată ziua, un fapt divers de genul starletei căreia îi cad chiloţii într-o emisiune tv, sau al vreunui ministru bucureştean prins cu laba în banii statului.
Şi, pe de altă parte, nici o mare agenţie de presă n-a întrebat vreun militant jihadist ce crede el despre energia solară.
31 iulie 2016
Băieţii fac tot posibilul să-şi dea foc la valiză, dar Hollande François a uitat unde-i bricheta.
La telejurnal: Organizaţia Internaţională a Muncii anunţă că, de la începutul anului, cca 3000 de migranţi s-au înecat în Mediterana.
Concluzie sugerată: trebuie să facem ceva ca ei să nu se mai înece.
E vorba de fugarii din ţările arabe şi africane aflate sau ne-aflate în război, care la ei acasă n-au de nici unele, nici mâncare, nici educaţie, nici îngrijiri medicale, nici siguranţa zilei de mâine.
Ei vin în Europa, unde vor avea casă, masă, bani pe daiboj şi se vor înmulţi în enclavele lor. Dar mai ales, vor avea Internet şi reţele de socializare, cu care să se radicalizeze şi să pună la cale atentate teroriste împotriva necredincioşilor a căror mâncare o mănâncă.
23 iulie 2016
Europa se teme de propriul ei trecut. Exact cum se temea şi în 1939, când era dispusă la orice compromis, numai ca să nu se repete abatorul primului război mondial. Iar din asta a ieşit un abator şi mai mare. Şi din teama de comunism a ieşit alianţa cu Stalin, râsu’ telespectatorilor.
Asta se întâmplă exact la fel şi azi: din teama de propriul ei fascism, care abia aşteaptă să scoată capul, Europa se face că nu observă că a fost deja atacată şi a suferit pierderi ruşinoase. Numai că, din păcate, alte mijloace de a ţine piept atacului nu există, decât cele practicate de nazişti şi de comunişti - expulzări, lagăre, poliţie politică, represalii colective. (Ba nu, mint: nu numai de ei. Şi americanii i-au internat în lagăre pe cetăţenii lor japonezi, în WWII.)
Iar aceste mijloace, dacă ar fi utilizate, ar face Europa să-şi piardă respectul de sine. Aşa că rămâne de văzut ce va alege această curvă bătrână numită Europa, respectul de sine demagogic exprimat - sau propria-i supravieţuire. Apropo, am scris o cărticică în care am demonstrat (riguros, zic eu) că pe Pământ există o singură civilizaţie, cea europeană.
Cu o zi înaintea examenului de bacalaureat, Eliza, o adolescentă cu frumoase perspective (se pregăteşte să-şi continue studiile la o facultate din Anglia), are parte de o întâmplare teribilă: este atacată şi violată chiar în apropierea liceului la care învaţă.
Tatăl ei, medic, un om cu reputaţie imaculată şi cunoscut de toată lumea în oraşul său de provincie, un om care, după cum el însuşi afirmă, n-a făcut în viaţa lui vreun lucru ce i-ar putea fi reproşat vreodată, şi-a crescut fiica, unicul său copil, în spiritul acestei onorabilităţi fără pată.
Iar fata lui, căreia a făcut tot posibilul şi, după cum zice, nenumărate sacrificii ca să-i asigure un viitor frumos undeva în lumea largă, nu în ţara asta unde n-ar avea decât perspectiva unei existenţe mediocre, nu mai e capabilă să dea examenul din ziua următoare. Şi prin aceasta, va pierde bursa din Anglia.
Pus în faţa acestei farse mizerabile, acestei lovituri sub centură a Destinului, doctorul se vede constrâns să-şi încalce principiile. Şi nu găseşte altă soluţie, pentru a-i mări nota la Bac fetei sale, decât să recurgă la ceea ce, pe timpuri, noi numeam P-C-R (Pile-Cunoştinţe-Relaţii), iar vest-europenii lipsiţi de sensibilitate şi compasiune – Mafia.
Felul cum o face constituie o bună parte din materia tragicomică a filmului: părintele disperat pune în mişcare eternul Lanţ al slăbiciunilor pe care-l ştim încă de la Caragiale. Şeful poliţiei locale îl va „servi” trimiţându-l la un fost şef de la Vămi, iar acesta îl va pasa şefului comisiei de bacalaureat de la liceul în chestie… toate astea, desigur, în schimbul unor mici contraservicii. De exemplu, cel de a-l înscrie peste rând pentru un transplant de ficat pe fostul vameş, care are ciroză (de parcă bietul de el s-ar fi numit A…).
În acest timp, amanta doctorului – căci există şi aşa ceva – rămâne gravidă, nevasta vrea să divorţeze şi îl dă afară din casă, iar iubitul Elizei pare să fi avut oarece legătură cu violul. Şi colac peste pupăză, bolnavul internat în stadiu terminal este căutat de doi procurori, care vor să-i pună câteva întrebări à propos de activitatea sa la Vamă – norocul aceluia că răposează în ziua următoare. Numai că procurorii ar vrea să-l implice şi pe doctor…
Aparent complicată, dar atât de familiară nouă, compatrioţii regizorului, care vedem, literalmente, la fiecare telejurnal fapte şi mai scandaloase, cu consecinţe şi încrengături încă mai surprinzătoare decât cele descrise în scenariul acesta, povestea ne este spusă de Mungiu cu aceeaşi aparentă detaşare din filmele sale precedente. Relatarea e sobră, chiar seacă, „trăsătura de penel” a artistului e insesizabilă.
Cu unele discrete, însă penetrante, excepţii:
- Atmosfera. Cartierul unde locuieşte doctorul se prezintă cu nişte deprimante faţade de blocuri tip Ferentari, ceea ce te ajută să înţelegi că dorinţa arzătoare a personajului de a-şi vedea copilul plecând în altă parte nu e chiar fără temei.
- Idem, pe coloana sonoră. O arie melancolică de Händel, în surdină, pare un comentariu foarte potrivit al întâmplărilor, în fond, dezolante de pe ecran.
- Atitudinea. Preşedintele comisiei de bacalaureat, un bugetar cu salariu modest, ca la noi, afirmă că n-a făcut în viaţa lui vreo malversaţiune precum cea cu care-l va „servi” pe prietenul prietenului său şi conduce un Volvo 4×4, pe care, în ţările civilizate, şi-l permit doar milionarii în valută forte. Este cel mai vizibil comentariu auctorial din acest film.
Echipa actoricească e admirabilă, în ansamblul său. Poate că cei mai interesanţi sunt Lia Bugnar, în rolul soţiei înşelate, Vlad Ivanov, un inspector de poliţie cât se poate de convingător, Petre Ciubotaru, în rolul fostului vameş şi Gelu Colceag, şeful de la Bac.
În rolul fiicei pentru care se fac atâtea sacrificii, Maria Drăguş este o apariţie convingătoare şi ataşantă.
Adrian Titieni este starul necontestat de aici. În ce mă priveşte, nu ţin minte să-l fi văzut vreodată interpretând mai bine sau mai rău decât în filmul de faţă. E pur şi simplu egal cu sine – iar asta nu înseamnă nicidecum că te poate plictisi. Fiindcă veni vorba: la debutul lui, la Casandra, în spectacolul de licenţă de pe scena vechiului studio al IATC-ului, l-am văzut tot în rolul unui tată şi am fost surprins de aerul lui matur, de atunci. Acum, nu mai sunt surprins. Mă rezum la a-l admira.
Văd că toţi gazetarii prezenţi la Cannes îl dau favorit la premiul de interpretare masculină. Tot ce pot spune e că nu m-ar mira să-l ia.
În rest, sunt tot mai convins că Bacalaureat, la fel ca şi Sieranevada, se va întoarce de acolo cu cel puţin un premiu.
Târgul GAUDEAMUS Oradea, cea mai nouă componentă a Caravanei GAUDEAMUS derulată de Radio România la nivel naţional, vă aşteaptă în intervalul 18 – 22 mai în parcul 1 Decembrie la o ediţie cu adevărat memorabilă.
Organizat în acest an de Radio România (Centrul Cultural Media şi Radio Cluj), Primăria Municipiului Oradea şi Asociația pentru Promovarea Turismului din Oradea şi regiune, GAUDEAMUS se anunţă încă de la start drept un eveniment care nu trebuie ratat. În premieră, ediţia orădeană a Târgului GAUDEAMUS va avea otemă centrală - aniversarea a 150 de ani de la debutul lui Mihai Eminescu în paginile revistei „Familia” - marcată prin două manifestări speciale: un flash mob care va reface în mod simbolic drumul lucrării de debut a poetului, pe traseul Gaudeamus (Parcul 1 Decembrie) – bustul lui Iosif Vulcan şi conferinţa „Eminescu, Vulcan şi revista „Familia”. 150 de ani de la debutul poetului Mihai Eminescu”. Momente inedite, derulate în afara târgului, toate numele importante de pe piaţa cărţii, mii de titluri, preţuri şi pachete promoţionale, muzică bună, o atmosferă inconfundabilă, totul la GAUDEAMUS Oradea 2016!
Deschiderea oficială a ediţiei va avea loc miercuri, 18 mai, la ora 12.30. Programul de vizitare este: miercuri – sâmbătă, între orele 10.00 și 20.00 și duminică, între orele 10.00 și 15.00. Intrarea este liberă.
Preşedintele de onoare al Târgului GAUDEAMUS Oradea 2016 va fi domnul Lucian Silaghi, directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Bihor.
Mai multe informaţii despre ediţia 2016 a Târgului GAUDEAMUS Oradea sunt disponibile în comunicatul de presă ataşat şi pe website-ulwww.gaudeamus.ro. Persoană de contact: Connie Chifor
(tel. 0745 109 649, e-mail connie@gaudeamus.ro).
Aflat la a 5-a ediţie, festivalul internaţional Cinepolitica îşi reconfirmă statutul şi statura, de importantă manifestare artistică, în a cărei alcătuire şi fiinţare accentul se pune mai curând pe „ce” decât pe „cum”.
Să nu se înţeleagă, însă, că filmele prezentate în cadrul său ar fi simple relatări gazetăreşti sau pledoarii propagandistice; dimpotrivă, e vorba de adevărate creaţii, realizate şi interpretate de artişti celebri – şi de tineri încă necunoscuţi, dar care nu m-ar mira să devină şi ei, în câţiva ani, la fel de celebri.
Însă tematica lor este atât de importantă, atât de „arzătoare la ordinea zilei”, încît aproape că eclipsează realizarea lor artistică, expresivă, chiar şi atunci când ea, aceasta din urmă, se întâmplă să fie remarcabilă.
Tematicile filmelor actualei ediţii (13-17 aprilie a.c.) sunt: războiul din fosta Iugoslavie şi urmările sale, Africa şi adopţiile internaţionale, asasinarea lui Yitzhac Rabin, terorismul islamic din Franţa, ecourile genocidului armenilor din Turcia de acum un secol, naşterea conştiinţei civice în Rusia zilelor noastre, colaborarea cu Securitatea – şi Europa interbelică, leagăn al dictaturilor fasciste.
Cele mai multe filme din program au obţinut premii la mari festivaluri cinematografice internaţionale.
Este o docu-ficţiune ce respectă riguros, după cât se pare, adevărul istoric. Fritz Bauer a fost un personaj real. Acest jurist evreu, social-democrat de pe vremea Republicii de la Weimar, de după primul război mondial şi, în particular, un pic homosexual, avea toate datele ca să le fie simpatic naziştilor, care l-au şi închis într-un lagăr de concentrare. A reuşit să scape, să emigreze şi, după război, să se întoarcă în Germania, unde a ajuns procuror-şef al unui land.
Surpriza, pentru mine (la fel, poate, ca pentru mulţi spectatori din generaţia mea) a fost să aflu, din acest film, lucruri noi despre capturarea faimosului Adolf Eichmann, unul dintre principalii responsabili de exterminarea evreilor în lagărele naziste. Ştiam – şi în general, se ştia – că acesta a fost identificat şi răpit, în 1961, din Argentina, unde se ascundea sub un nume fals, de către Mossad, serviciile secrete israeliene.
Şi aflăm, din acest foarte recent film al regizorului german Lars Kraume, că Mossad-ul a primit informaţia cu pricina de la Fritz Bauer.
Motivul pentru care procurorul şef Bauer a comis o asemenea trădare fiind acela că, dacă ar fi lăsat problema pe mâna colegilor săi germani, Eichmann n-ar mai fi fost arestat în veci şi ar fi murit în patul lui din America de Sud, la adânci bătrâneţi.
Asta, deoarece tot aparatul de stat al Republicii Federale Germane din anii aceia era plin, dacă nu de foşti SS-işti şi membri ai partidului nazist, cu carnet, măcar de foşti combatanţi pe frontul de Răsărit – care, pe lângă simpatia instinctivă pentru marele ştab hitlerist şi antipatia tot atât de instinctivă faţă de procurorul evreu, mai nutreau şi teama că Eichmann, odată arestat, şi-ar putea da drumul la gură, denunţând nenumăraţi colaboratori.
Acelaşi Bauer, de altfel, a declanşat şi procesele gardienilor de la Auschwitz.
Principalul atu al filmului lui Kraume, pe care presa germană îl numeşte „incomod”, este cel de a fi reuşit reconstituirea veridică a epocii cancelarului Adenauer.
Pe lângă faptul că reuşeşte o surprinzătoare identificare fizionomică cu modelul real al personajului, protagonistul Burghart Klaussner îi dă acestuia şi veridicitate psihologică. În rolul singurului său colaborator de încredere, îl secondează, la fel de convingător, Ronald Zehrfeld, un încă-tânăr actor în plină ascensiune.
În rolul unei dizeuze de bar, Lilith Stangenberg ne aduce aminte de Îngerul albastru, de Marlene Dietrich şi de toată atmosfera libertină a Berlinului de până la venirea la putere a lui Hitler. Şi de Rosemarie, un personaj asemănător dintr-un film vestgerman de prin anii 50-60. Doar că – vremurile evoluează – cântăreaţa de acum e un tânăr travestit…
Filmul lui Kraume a obţinut premiul criticilor cinematografici germani şi Premiul Publicului la Festivalul de la Locarno, ediţia 2015.
Un film bun este acela care-ţi pune mintea în mişcare, am spus-o nu o dată. Pe mine, cel de faţă m-a dus cu gândul la Reinhard Gehlen, fost general hitlerist şi după aceea, spion-şef al Republicii Federale Germane. A fost, probabil, personalitatea occidentală cea mai atacată în presa noastră de pe vremea lui Gheorghiu Dej – ca şi, probabil sau mai mult ca sigur, în presa din întreg lagărul comunist. Abia văzând filmul lui Kraume, m-am gândit că antipatia băieţilor noştri Gehlen n-o datora atât împrejurării că mai toţi colaboratorii lui erau foşti nazişti, cât faptului că, mai mult ca sigur, cunoştea numele foştilor nazişti din Republica Democrată Germană. Şi - probabil - numele multor alte persoane onorabile de prin diverse state “de democraţie populară”.
De altfel, şi noi cunoaştem numele „foştilor” securişti de prin Serviciile noastre discrete. Da… şi la ce ne-a folosit?
Visul… este unul dintre textele teatrale cel mai frecvent puse în scenă, la noi şi aiurea (uneori, în montări seducătoare). Din acest motiv, e greu, la prima vedere, să spui ceva inedit despre el – şi despre cotloanele sufletului omenesc pe care basmul shakespearean le luminează stroboscopic, fulgerător, însă în profunzime. Şi de altfel, e absolut necesar să fii un adolescent candid-entuziast ca să te poţi lăsa hipnotizat de un nou Vis al unei nopţi de vară.
Dar asta, doar la prima vedere. Fiindcă viziunile regizorale operează cu atâta aplomb pe text încât uneori nici nu poţi fi prea sigur de paternitatea lui. E foarte probabil că n-o să vezi acelaşi text dramatic purtând acest titlu în două montări consecutive. Şi asta nu din cauză că e vorba de traduceri diferite.
Şi totuşi…
Dacă e să rezum în două cuvinte situaţia actuală a Visului, cel puţin de la noi, fiindcă pe cea din restul lumii, din păcate, n-o cunosc, aş spune că faimosul Jan Kott, autorul celui mai prestigios îndreptar shakespearologic din secolul douăzeci, care l-a …decriptat cu hotărâre pe elisabetan, înregistrează un succes deplin. Nu prea ştiu regizor, în ultimele decenii, care să nu-l fi citit pe Shakespeare prin ochelarii lui.
Tot pe urmele lui, dar mai ales, pe direcţia indicată de Sigmund Freud, regizorul Petrică Ionescu afirmă că a perceput latura coşmarescă mai curând decât pe cea comic-fantastă, feerică, a acţiunii dramatice. Un demers cam de aceeaşi natură cu reinterpretările parodice ale basmelor, care spun răutăţi incalificabile despre Scufiţa Roşie şi Albă ca Zăpada, s-ar zice la prima vedere.
Şi totuşi…
Cu ocazia nunţii sale cu Hipolita, regina amazoanelor, plănuită pentru proxima seară cu lună nouă, ducele Tezeu al unei Atene convenţional-fanteziste (cum e, de altfel, toată geografia din opera lui Shakespeare) porunceşte bogate serbări.
În acelaşi timp, două perechi de tineri atenieni de bună condiţie, Hermia, Helena, Demetrius şi Lisandru, trec prin nişte supărări amoroase care le par a fi sfârşitul lumii, sau ceva asemănător.
Tot în acelaşi timp, undeva, într-un plan superior, supranatural, Oberon, Regele Ielelor, se ceartă îngrozitor cu soţia sa Titania. Asta nu e ceva de trecut cu vederea, neînţelegerile dintre ei se traduc prin dezastre: recoltele putrezesc pe câmp, dau molimi în vitele oamenilor ş.a.m.d.
Şi tot în acelaşi timp, ca să revenim pe pământ, câţiva meseriaşi atenieni, constituiţi într-o mică trupă de actori amatori, pregătesc un spectacol pentru această ocazie festivă.
Numai că, în actuala montare de la Naţionalul bucureştean, prinţului Tezeu cel pământesc, civil, personajului atenian de toată ziua, îi cresc copite de ţap şi coarne impozante – şi iată-l în chip de nocturn Oberon dionisiac. Sau de ţap mefistofelic, diabolic, dacă operăm cu noţiuni imaginar-medievale. În acea noapte, el e le maître de jeu (era să scriu „moderatorul”) – care, pe deasupra, profită şi de serviciile atotputernicului mag Puck, un duh fantastic, dăruit cu un simţ al umorului ceva mai aparte şi maliţios cât cuprinde.
Împreună cu care îi va juca o farsă deloc plăcută Titaniei. Vraja scornită de cei doi o va face pe mândra Crăiasă a Zânelor să se culce cu un măgar – mod auctorial (cât se poate de misogin, altminteri) de a scoate în evidenţă, fără menajamente, latura instinctual animalică a firii omeneşti.
În noaptea magică de Sânziene, ordinea socială, morală, civilizat-convenţională a lucrurilor este abolită în favoarea uneia mai profunde, mai reale – cea a naturii, a ordinii cosmice. Sau a unor credinţe arhaice despre care n-am fi crezut că ne aparţin. Sau, mai curând, cărora constatăm, şocaţi, că încă le mai aparţinem.
E un alt mod de a spune, la urma urmei, ceea ce zicea şi Freud, că ne situăm nu chiar departe de omul cavernelor şi că ceea ce numim civilizaţie nu e decât o spoială.
Titania, cealaltă apariţie supranaturală de aici, are şi ea copite căpreşti. Nu şi tărie, însă. Ea ne e înfăţişată în chip de victimă a răzbunării unui Oberon refuzat, respins. Şi de victimă a slăbiciunii ei femeieşti, se mai poate citi printre rânduri, care uită de toate când dă de un mascul …prezentabil, fie el cât de dobitoc. (Lucrurile sunt în aşa măsură spuse pe şleau, aici, încât te şi miri că opera asta shakespeareană a ocazionat vreodată reprezentări ad usum Delphini şi că n-a fost pusă la index, mai nou, în numele obtuzităţii corect politice.)
Ceea ce nu mai trebuie citit printre rânduri, în spectacol, este falusul aurit, festiv, lung de trei metri, purtat de mulţimea de adoratori extatici, la un moment dat. Biblicul Viţel de Aur, îmi vine a zice, era mic copil pe lângă acesta…
Punerea în scenă semnată de Petrică Ionescu este, în primul rând, fastuoasă, aşa cum îi stă bine unei feerii. Şi aducând a sărbătoare asiatică sau a carnaval brazilian – aceste serbări exotice fiind lucrurile cele mai bogat împodobite din lume. Dar şi cele mai pline de mişcare şi de comuniere, la fel ca spectacolul de faţă.
În rolurile Tezeu/Oberon, Marius Bodochi are ţinuta care face plauzibile – şi uneori, admirabile – cele două personaje. Şi mai ales, are dicţie, rostirea sa este una dintre cele mai bune de pe scenele bucureştene ale momentului. În ipostază de prinţ mărinimos sau de zeitate ranchiunoasă, el îşi trăieşte replicile la o intensitate care aduce aminte de marile nume ale Naţionalului din ultimele decenii.
Titania, interpretată de Daniela Nane (rol pe care-l împarte cu Maia Morgenstern), trece rampa în ambele sale ipostaze, de zeiţă inaccesibilă şi de biată femeie slabă – ba încă şi drogată cu o poţiune magică preparată de Puck. Sau mai degrabă, cucerită de virilitatea brută (ne-dată cu deodorant, adică), depinde din ce parte priveşti lucrurile. Este o apariţie dăruită cu fotogenie, farmec şi umor, dar mai ales, sigură pe sine, fără aproximări şi ezitări.
Hipolita, mireasa ducelui Tezeu, pandantul precedentei, este un rol schiţat nu foarte amănunţit de autor. În interpretarea Ralucăi Petra, personajul apare ca opusul real, terestru, al unei ipostazieri fantastice, supranaturale.
Duhul, spiriduşul Puck apare, în varianta Claudiu Bleonţ, mai degrabă horror decât plin de haz, un pic cam lipsit de spirit – şi graţios, nu prea.
Un plan aparte îl reprezintă, în această intrigă stufoasă, cel al perechilor de îndrăgostiţi prinşi într-un cadril complicat. Hermia ar urma să îl ia de soţ pe Demetrius, aşa cum a plănuit Egeu, tatăl ei – firesc şi corect interpretat, acesta din urmă, de Costel Constantin. Însă ea îl iubeşte pe Lisandru, care la rândul lui o iubeşte. Iar Helena, care moare după Demetrius, e deznădăjduită şi umilită fiindcă acesta n-are ochi s-o vadă…
Pentru ca lucrurile să fie şi mai încurcate, iar Oberon să poată râde în voie de zadarnicele chinuri ale dragostei celor patru tineri, Puck cel răutăcios îi droghează şi pe ei. După care, Lisandru se trezeşte îndrăgostit pătimaş de Helena, iar Hermia începe să creadă că Demetrius l-a ucis pe Lisandru…
Tot acest talmeş-balmeş sentimental constituie din capul locului, adică din paginile textului, un spectacol oarecum de sine stătător. Rămâi cu impresia că cei patru tineri – Hermia / Ana Covalciuc, Helena / Ilinca Hărnuţ, Demetrius / Silviu Mircescu şi Lisandru / Alexandru Călin – joacă într-un spectacol al lor, dintr-o lume a lor, care doar accidental se află în vreo relaţie cu restul Universului.
Ce-i drept, cei patru o fac bine (chiar dacă momentului lor îi este lipită, fără justificare narativă, o vagă sugestie de lesbianism). Momentele lor sunt veritabile dezlănţuiri de energie fizică şi nervoasă, într-un desen atât de precis al mişcării încât obiecţiunile morale, sau moralizatoare, se evaporă. Încât până şi spectatorul pudibond tace din gură – şi aplaudă. Alexandru Călin confirmă, ceilalţi încă promit, dar e clar că poţi paria pe ei.
Artiştii amatori din Atena sunt interpretaţi, cu verva pe care momentul lor o cere, de Dorin Andone, Bogdan Costea, Istvan Teglas, Daniel Badale, Ştefan Ruxanda.
Şi de Mihai Constantin, în rolul suculent al lui Fundulea (Bottom), ţesătorul. Care e, în general, bun – iar în reprezentaţia pe care am văzut-o, de câteva ori, senzaţional. Ca de pildă, atunci când se trezeşte lângă proaspăt cucerita crăiasă a zânelor, cărora începe să le dea porunci, debitând calambururi nesărate manierist-gongorice, sau în avangardistul teatru-în-teatru final, de la nunţile lui Tezeu şi ale celor două perechi de îndrăgostiţi, când joacă rolul kitsch al unui Pyram amator, gros caricaturizat de autorul şi actorul profesionist Shakespeare.
Mihai Constantin parcă e făcut, de altfel, pentru hiperbola comică. Iar călare pe falusul aurit de care ziceam, e pur şi simplu monumental.
Noaptea feerică de Sânziene are, în viziunea lui Petrică Ionescu, un aspect mai curând de Noapte a Walpurgiei. Zânele şi spiriduşii ce o populează descriu o frenetică mişcare browniană, o perpetuă acuplare nu tocmai feerică şi nici graţioasă.
La asta contribuie şi costumele. Mai exact, mănuşile roşii ale spiriduşilor au nişte prelungiri ale degetelor care le fac să semene a gheare sau tentacule, mai ales că sunt agitate în permanenţă.
Decorul lui Helmut Stürmer constă, de fapt, într-un simbol: general cunoscutele măşti teatrale, comică şi tragică. Dar, la dimensiunea lor de aici, ele sugerează mai curând nişte neliniştitoare simboluri totemice primitive, neeuropene.
Costumele concepute de Corina Grămoşteanu, ca de altfel şi machiajul, fac mult pentru definirea personajelor fantastice. Titania şi Oberon datorează mult din identitatea lor costumelor supradimensionate de aici.
Per ansamblu, ca impresie generală, spectacolul lui Petrică Ionescu are coerenţă şi ritm susţinut, în crescendo.
Este, fără îndoială, un eveniment al actualei stagiuni. Dar are un mare cusur, nu e pentru oricine. Pentru fiinţe lipsite de umor, în nici un caz.
După postarea cronicii de mai sus, am primit un mesaj de la domnulSergiu Cioiu,din care mi-am permis să citez:
Citind cele scrise de cronicarul atent și nepervertit al acestui spectacol, n-aș fi pus niciun bemol la sfîrșit. E un spectacol, îmi pare, de văzut chiar și de cei care suferă de tîmpenie și lipsă de umor. Ar da naștere la penibile dezbateri estetice, adică ce se poate și ce nu se poate în teatrul de azi în arta spectacolului, chiar și în România. În fond, după umila mea părere, gusturile se pot discuta, dar dacă succesul este indiscutabil, trebuie exploatat cum se cuvine! Felicitări sincere!
În ce-l priveşte, se bucură şi e onorat de asemenea vizitatori.
P.S. Dat fiind că nici de data asta n-am citit cronicile paralele înainte de a mă apuca s-o scriu pe a mea (prost obicei, recunosc), n-am dat decât acum peste nelămurirea dnei/drei Iulia Popovici din Adevărul (28 dec. 2015). Care se întreba ce naiba caută bufniţele alea pe palatul lui Tezeu. Păi, Tezeu e ducele Atenei, aşa susţine Shakespeare. Iar Atena are bufniţa ca animal totemic. Asta-i tot.
“Nu, tovarăşă I.P., zeiţa Atena nu e membră a masoneriei, cum aţi scris dv.” - comentează Radio Erevan.
Pentru că am rătăcit şi am uitat, timp de aproape trei luni, această explicaţie a autorului spectacolului. O reproduc mai jos, cu scuzele de rigoare:
În articolul tău superb îţi pui totuşi întrebarea “unde am găsit eu relaţia lesbiană între cele două fete”. Păi… în text, bineînţeles… citeşte prima lor întâlnire şi apoi quatuorul lor din pădure: de fiecare dată, Helena, ca să o “şantajeze” şi “apropie” pe Hermia, îi aduce aminte de culcuşul unde se întâlneau şi ascundeau ele de lume în momentul când erau “doar o inimă, doar un trup, o aceeaşi fiinţă jurând unirea veşnică” etc. etc.
Fetiţele făceau mici experienţe “nevinovate”? …căci, fete fierbinţi şi în plină febrilitate hormonală… momente în care “şi-au jurat unire pe viaţă fiind doar una” etc. etc.
Citeşte cu un ochi mai pervers Shakesperean şi sper să nu mai ai nici un dubiu.
Așteaptă … Îți voi face din portocală o floare … Mireasma ei ne va învălui și închizând ochii vom vedea iernile albe ale copilăriei. Mâinile moi ale mamei mele îmi desfăceau fructul zemos, în timp ce petalele alcătuite din coajă reînchideau ocrotitor în palmele mele feliile îmbietoare. Până astăzi mi-a rămas acest obicei de a sculpta primăvara în iarnă … de a vedea căldura acolo unde gheața a acoperit deja totul …
Acum însă, în anul 2015, iarna seamănă cu o primăvară adevărată. Pretutindeni înfloresc încă trandafiri și minuscule flori de o fermecătoare gingășie. Ce le va aștepta în zilele următoare? Ce ne va dărui nouă tuturor sfârșitul unui an neobișnuit? Fac retrospectiva cu speranța că în zilele ce ne despart de Revelion pot avea încă loc minuni ce-și vor arunca lumina în anul următor.
Anul 2015 a debutat în prima zi de ianuarie cu o contribuție la emisiunea Radio Timișoara „Piti-Show“ în care am citit poezii pentru copii, conversând cu Piticul cel urât. Tot în primele zile ale anului m-au ajuns știrile despre noua premieră a muzicalului pentru copii al carui libret l-am scris.
„Pip, copilul stelelor“ a readus pe scenă Visul, a lăsat iubirea și armonia sa învingă. Pe scena Teatrului Merlin, tot în aceeași perioadă, lupul își lingea buzele încântat de grișul de lapte, dovedind o sensibilitate care în lumea actuală îl face vulnerabil.
Într-adevar, în comparație cu el, lupul lui Charles Perrault este sângeros … Charles … sau Charlie? Charlie Hebdo?
Paris, 7 ianuarie 2015 … Creionul, cuvântul, libertatea lui sunt ucise. Parisul, Europa se trezesc dintr-o iluzie. Democrația este periclitată, atacată. Se discută aprins și în contradictoriu. Nu ar fi trebuit … nu ar fi fost voie … nu se cuvine … poate ar fi fost sau poate ar fi … Se caută răspunsuri, motive, explicații.
Paris 13 decembrie 2015 răspunde întrebărilor cu brutalitate. Ne aflăm din nou în imperiul crud al basmelor culese de Grimm, în pădurile înfricoșitoare în care se moare, în care teama – dacă o lăsăm să ne determine – oprește desfășurarea vieții.
2015, un an în care urmărim la televizor migrația popoarelor încercând să o înțelegem, să fim umani, să oferim ajutor și să ne păzim valorile … un an în care pe vechiul continent partidele de dreapta câștigă adepți …
Mă întrebi ce am făcut în aceste luni cuprinse între ianuarie și decembrie 2015?
Am continuat să lucrez cu copii care-și caută cuvintele și drumul în lumea în care trăiesc. Valoarea supremă a vieții, frumusețea detaliilor descoperite zilnic, vraja muzicii și a culorilor din jurul nostru au fost doar pași mărunți, dar importanți, pe drumul terapiei desfășurate cu ei. Am câștigat cu copiii deficienți de vorbire premiul al doilea la concursul muzical al orașului Frankfurt am Main (la care au participat toate școlile din oraș) „Musik-Monat Mai 2015, Frankfurt klingt“ în care – pe baza poeziei mele „Vocea ta“ - am prezentat experimente muzicale. Poezii și eseuri am publicat în revistele „Observatorul“ Canada, „ASIL“ și „Secolul XXI“ (revistele Asociației Scriitorilor Israelieni de limbă romană) și în revista internațională a timișorenilor „BJT2006“.
„Noua poveste a Scufiței Roșii“ a fost prezentată de Teatrul Merlin de-a lungul întregului an. Teatrul „Gong“ pentru Tineret și Copii din Sibiu a prezentat muzicalul în cadrul unei acțiuni culturale.
Văd că ai savurat deja portocala ce ți-am pregătit-o. Mâinile îți emană o mireasmă exotică, gândul mă duce spre insule pierdute în mare, spre țărmuri romantice.
Ce ar fi cotidianul fără vise, fără dragoste, fără prietenie? Anul 2015 mi-a dăruit sentimentele calde ale familiei si prietenilor, mi-a permis să mă bucur de prezența celor care-mi sunt deosebit de importanți.
Nimic, dar absolut nimic din lucrurile bune si frumoase nu este un lucru de sine înțeles. De aceea, tocmai în aceste vremuri tulburi – în care îți mărturisesc că sunt în căutarea unei noi planete – recunoștința mea se îndreaptă spre fiecare dintre voi, dorindu-vă din toată inima un AN NOU 2016 fericit!
Co-producţie a Festivalului Internaţional de la Edinburgh cu Festivalul Cehov de la Moscova, Războiul este un scenariu extras din Iliada homerică şi din scrierile memorialistice (sau quasi-) publicate, după primul război mondial, de doi autori care s-au aflat în tranşeele acestuia.
Poetul englez Richard Aldington, rănit în război, autorul romanului Moartea unui erou, utilizat aici, a mai semnat, printre altele, şi Cărările gloriei, aflat la baza unei celebre ecranizări hollywoodiene.
Poetul rus Nikolai Gumiliov, autorul volumului Însemnările unui ofiţer de cavalerie şi posesor a două ordine Sfântul Gheorghe, cea mai înaltă decoraţie rusească, n-a mai apucat să semneze prea multe, fiind executat în 1921.
Aceste trei creaţii furnizează materia celor 17 cânturi „homerice” ale textului. Aş zice, însă, că ele constituie nu atât fundamentul, cât pretextul spectacolului teribil de sincretic (teatru, muzică şi performanţă acrobatică) al tânărului regizor Vladimir Pankov. Pentru că fiecare fragment, fiecare frază aparţinând vreuneia dintre ele marchează desfăşurarea câte unui alt moment scenic, să nu zic „număr” – dramatic, liric, sau de circ – care nu se află, neapărat, în vreo relaţie cauzală cu precedentul sau cu următorul. Nu am impresia că o eventuală schimbare a ordinii scenelor ar fi sesizabilă. Dar poate că asta s-a datorat, în reprezentaţia de la Bucureşti, şi derulării defectuoase, lacunare a traducerii pe display-ul de deasupra scenei, cine ştie…
Desigur, atunci când îl vezi pe regele Priam căutând leşul fiului său Hector prin grămezi de uniforme din primul război mondial înţelegi cu uşurinţă mesajul creaţiei lui Pankov, că războiul este mereu acelaşi, din homerica Epocă a Bronzului până în secolul douăzeci – dar tot atât de adevărat e şi că te-ai putea întreba, la un moment dat „ce căuta neamţul în Bulgaria?”
Textul este vorbit în rusă şi din când în când, în engleză, iar unul dintre autorii textelor îşi numeşte patria “curvă bătrână şi beţivă”. Desigur, ca din întâmplare, acela nu e Gumiliov, despre a cărui patrie nu se putea face asemenea apreciere. Iar Homer, nici atât.
Dincolo de atari obiecţiuni, e de reţinut, însă, acurateţea şi pe alocuri, virtuozitatea transpunerii scenice datorate unei echipe actoriceşti foarte omogene: Maria Biork, Olga Demina, Vera Romanova, Irina Rundina, Seseg Kapsasova, Alisa Estrina, Pavel Akimkin, Andrei Aminov, Evgheni Barhatov, Alexandr Kudin, Piotr Markin, Ignat Matuhov, Serghei Permakov, Evgheni Sangadjiev şi Grigorii Spiridonov.
De la arii de operă la Amazing grace, muzica este interpretată de Evghenia Simonova, Elena Şanina, Valeri Garkalin şi Igor Iasulovici, solişti de reală valoare. Iar haosul, vacarmul şi spaimele apocaliptice ale uriaşului măcel de acum un secol sunt în mod adecvat figurate de prestaţia alămurilor aflate în scenă.
Prezentul spectacol a fost conceput spre a comemora morţii primului război mondial. Dar el pare mai curând o resuscitare, o „reenactment” a teatrului constructivist al lui Meyerhold şi Maiakovski. S-ar putea spune, parafrazându-l pe un neamţ din secolul XIX, că el cuprinde lucruri noi şi frumoase, însă cele frumoase nu-s noi - şi viceversa.
Slawomir Mrożek a fost un grafician şi ziarist comunist polonez, care, pe la treizeci şi ceva de ani, a emigrat în Franţa, devenind, curând după aceea, un nume celebru în teatrul european. Şi anume, prin publicarea piesei sale Tango, un text esopic despre totalitarism, destul de direct pentru ca toată lumea să-i identifice tema şi subiectul – şi destul de general-abstract pentru ca ideologii de după Cortina de Fier să pretindă că în el e vorba despre imperialismul occidental, iar restul lumii să presupună că e vorba despre URSS şi ţările satelite.
Aceasta a fost împrejurarea care a permis dramaturgiei sale să fie jucată şi la noi, înainte de 1989, ocazionând chiar unele puneri în scenă remarcabile, printre care cea a lui Radu Penciulescu, din 1967.
Lucruri asemănătoare se pot spune şi despre Emigranţii, un text mai degrabă sartrian decât ionescian sau beckettian. Adică, mai apropiat de existenţialism decât de Teatrul Absurdului, căruia, de multe ori, i-a fost anexat de comentatorii săi.
Cele două personaje de aici, un intelectual şi un muncitor, şi-au părăsit ţara din motive diferite, primul din cauza convingerilor sale, iar celălalt, ca să pună deoparte o sumă cu care să poată ridica o casă familiei sale, în satul său natal. Unul speră să se întoarcă, iar celălalt, proscrisul, ştie că n-o va putea face. Dar amândoi locuiesc în acelaşi subsol mizer într-un mare oraş din Vest, trăind pe propria lor piele adevărul insuportabil al dictonului „vita communis maxima crux”.
„Infernul sunt ceilalţi”, atunci când trebuie să împarţi cu ei, „cu uşile închise”, o pivniţă lugubră de doar câţiva metri pătraţi. Şi mai ales, într-o noapte de Anul Nou, când disperarea adăpată cu alcool devine sinucigaşă.
Tânărul regizor Tudor Lucanu, care este şi interpretul muncitorului-emigrant economic, dă actului scenic tempo şi tensiune, fără timpi morţi, fără răgaz pentru spectator. Personajul său plebeu, needucat şi cam (cu un termen incorect politic) neam-prost este o apariţie savuroasă. Şi foarte convingătoare, pentru că arhetipală.
Matei Rotaru, partenerul său, îi dă o replică pe măsură, în rolul celui încercat de silă şi de milă pentru colegul său de cameră – dar, în cele din urmă, pentru el însuşi, cu nimic diferit de acesta, în fond.
Amândoi sunt actori pe deplin formaţi, buni deja pentru orice rol.
Tudor Lucanu creează un spectacol tensionat şi profund, alegând-o, dintre cele câteva chei la îndemână în descifrarea textului, pe cea mai puţin circumstanţială. Vreau să spun, fără trimitere facilă la problema migranţilor/emigranţilor/imigranţilor din acest moment. Finalul deschis al spectacolului său nu vorbeşte despre „probleme la ordinea zilei”, ci despre zădărnicie, cu trimitere lesne sesizabilă la un celebru „existenţialist”, Ecleziastul din Vechiul Testament.
E cea mai plăcută surpriză, de până acum, a ediţiei actuale a Festivalului.
